Profesor universitar, teoretician, critic teatral renumit, George Banu şi-a construit propria viaţă şi propria artă îmbinând visele cu acţiunea. George Banu, numit simplu, de prieteni, Biţă, este un om foarte iubit în lumea teatrală. Despre George Banu aş putea vorbi ore în şir.
George Banu povesteşte călătoriile teatrului. Cum călătorim spre a merge la teatru, dar şi pentru a face teatru. Cum se conjugă plecarea şi întoarcerea, cum se disociază ele de exil. Nu ne invită la o călătorie exterioară, ci înainte de toate la o călătorie interioară, o călătorie de meditaţie.
Într-unul dintre interviurile făcute cu el, îmi mărturisea: “Eu sunt amantul plecat pe drumuri”. El călătoreşte în numele dorinţei de a vedea spectacole şi de a cunoaşte artişti care lucrează în spaţiul lor.
Îmi amintesc cum îmi povestea despre perioada de dezgheţ a teatrului românesc şi ce l-a făcut să părăsească ţara.
“Fac parte din generaţia ’68. Am avut atunci senzaţia pe care mulţi tineri au trăit-o apoi în anii ’91-’93. Într-un fel, participam la istorie. Am fost cu toţii prinşi în sentimentul că intram în alt ciclu, şi în el teatrul avea un rol foarte important, în măsura în care se jucau texte noi, existau noi forme teatrale, deşi nu trebuia să ne iluzionăm. Schimbările erau esenţiale, dar amintirile traumatizante existau. Ţin minte cum am luat avionul pentru a veni urgent de la Piatra Neamţ, când mi s-a spus că «Tango» de Mrozeck va fi interzis. Confruntarea cu libertatea înseamnă să fii confruntat cu tine însuţi. Atunci exista un spaţiu între libertate şi cenzură. Fiecare pas era un pas spre libertate şi o victorie contra cuiva. Atunci aveam în faţă un adversar care, într-un fel, accepta să nu mai fie atât de autoritar, ceea ce ne permitea să deschidem ferestre către dramaturgi noi, către Jean Genet, către Mrozeck, spre forme noi de teatru cum ar fi cele ale lui Grotowski, Aureliu Manea, Living Theatre, Radu Penciulescu şi, în acelaşi timp, am asistat la mari spectacole ca «Nepotul lui Rameau», «Livada cu vişini», «Regele Lear»», spectacole care au fost pentru teatrul românesc formatoare. Îmi place să spun, parafrazând o celebră frază din «Furtuna», «Suntem făcuţi din materia viselor noastre», că noi, criticii de teatru, suntem făcuţi din materia spectacolelor pe care le-am văzut. Şi atunci, eu pot să spun că sunt făcut din materia anilor ’68.
O dilemă pentru mine a fost incertitudinea unui drum de ales, alegerea fiind atunci de a mă stabili în Franţa. Apoi, deseori, plecând în voiaje la capătul lumii, mi s-a părut a fi asemenea amantului pornit în lume să-şi găsească iubita. M-am epuizat căutând teatrul peste tot. Când am nevoie de puţin sânge, de puţin aer, vin în România. Eu sunt amantul plecat pe drumuri”. Adăugând: “Dintotdeauna mi-a plăcut fraza lui Kafka. «O destinaţie există, dar nu un drum. Ceea ce noi numim drum sunt înseşi ezitările noastre». Visez… cum să continui…”.
Este numit Prospero al teatrului. Pasionat, erudit, un adevărat Magister şi un eminent teatrolog, un visător lucid. Iubeşte teatrul cu patimă. A colindat marile festivaluri ale lumii. A privit dincolo de scenă. Lucian Pintilie afirma: „Biţă e un clasic în viaţă. Principala calitate este evitarea prin slalom elegant a hipertensiunii polemice. Dacă destinul, mai precis stilul, acesta îi este – să fie academician precoce -, ei bine, el îşi urmează destinul fără nicio sfială sau ruşine ipocrită”. A determinat într-un fel sau altul cariera celor mai importanţi creatori, a stat alături de marii actori sau regizori, cum au fost Gina Patrichi, Toma Caragiu, Leopoldina Bălănuţă, Silvia Popovici, George Constantin, Constantin Rauţchi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică… Când vorbeşte, vezi spectacolele pe care le-a văzut.
Ales pentru trei mandate succesive Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Preşedinte de Onoare, Director al celebrei „Academii Experimentale de Teatru” de la Paris, profesor al „Universităţii Sorbona”, deţinător a trei doctorate în artă şi teatru, George Banu este o personalitate care a dat prestigiu criticului de teatru în lumea artelor.
Despre el, marele regizor Peter Brook afirma: „Este unul dintre teoreticienii cei mai fini şi atenţi la realitatea fenomenului teatral”.
Iar Grotowski susţinea că “opera lui George Banu s-a impus ca una dintre cele mai puternice pe planul cercetării teatrale”.
Andrei Şerban puncta: “Prietenul tuturor, iubind artiştii şi privindu-i generos, dar şi cu o rigoare obiectivă… Cunoscut în lumea întreagă, nu doar prin cărţile sale ce umplu librăriile pe diverse continente sau în reuniunile internaţionale, unde Preşedintele Banu conduce seminarii şi aranjează întâlniri între amicii săi de breaslă… azi la Sao Paulo, mâine la Sibiu, apoi la Tokyo, Banu este peste tot şi Biţă este Primul, mă întrece chiar şi când e premiat”.
“Idei şi imagini care rămân, vor face istorie. Mâine, ele vor defini teatrul de azi, trăit şi consemnat de un martor tandru, spectator îndrăgostit al ultimului sfert de secol teatral, un spectator care nu poate fi decât trist căci – helas! – a văzut toate spectacolele”, declara Octavian Saiu.
La el clipa împlinită se traduce mereu în fraza împlinită. În fiecare rând pe care îl citeşti în cărţile lui nu sunt numai teatru şi adevăr artistic, sunt viaţă şi adevăr, o viaţă trăită în şi pentru teatru.
“George Banu se joacă precum Ariel, cu propriile senzaţii de spectator, pe care apoi, ca un alchimist, le prelucrează în retorte invizibile şi ni le dăruieşte sub forma cărţilor sale. De aceea scrisul său nu este niciodată sec sau rigid, nu ai niciodată senzaţia că dă verdicte, ci că te poartă în lumi paralele, nobile, stranii, fascinante şi care, citindu-i cărţile, devin surprinzător de apropiate. George Banu se situează între Prospero şi Ariel”, adăuga Felix Alexa, despre amestecul de poezie şi frumuseţe, de mister şi rafinament al prietenului său.
George Banu a fost vreme de mai mult de patru decenii profesorul adorat de studenţii lui de la „Sorbonne Nouvelle”. Dăruit cu energia unui adolescent şi tânăr ce avansează în cercetare neobosit, trăind ca o flacără vie pentru teatru, scene, mari festivaluri şi publicând cărţi esenţiale dedicate unor mari dramaturgi, operei lor şi artei spectacolului, George Banu e în acelaşi timp înţeleptul care nu-şi reduce opiniile şi judecata la un spectaculos joc de artificii şi mult trâmbiţatul avangardism, modernism şi postmodernism de… avarie.
Este de trei ori laureat al „Criticii Franceze” pentru cea mai bună carte de teatru şi a fost distins cu „Premiul UNESCO” pentru cel mai bun documentar despre teatru. A fost răsplătit cu „Premiul Criticii Franceze” de patru ori, cu „Les Palmes Academiques”, „Ordinul Artelor şi Literelor” din Franţa, Ordinul „Meritul Naţional”, Franţa, Premiul Oraşului Sao Paolo din Brazilia, Premiul Oraşului Bologna (Italia), Premiul de Excelenţă UNITER, Premiul „Prometheus – Opera Omnia”… Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene, dar şi al Universităţii „George Enescu” din Iaşi şi al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. În cadrul Galei FITS, George Banu a fost distins cu “Premiul pentru parteneriat de excepţie”, unde spunea: “Împlinirea mea vine tocmai din faptul că am fost alături de prietenii pe care îi iubesc şi împreună am reuşit să facem un teatru mai mult decât o activitate culturală, să facem un loc al căldurii”.
Cărţile lui eveniment, cărţi-spectacole de gândire vie, desăvârşite prin eleganţa rafinată a stilului, sunt citite cu mare pasiune. Să amintim doar câteva dintre ele: „L’Espace théâtral”, „Les costumes de théâtre”, „Bertold Brecht ou le petit contre le grand” (Premiul Criticii Dramatice), „Le Théâtre, sorties de secours” (Premiul Criticii Dramatice), „Brook, voie de la création théâtrale”, „L’acteur qui ne revient pas”, „Le Rouge et Or” (Premiul Criticii Dramatice), „Le Théâtre ou l’instant habite”, „Le Rideau ou la felure du monde”, „Notre théâtre, la Cérisai”, „Exercises d’acompagnement, d’Antoine Vitez a Sarah Bernhardt”, „L’Oubli”, dar şi unele apărute în limba română, printre care „Ultimul sfert de secol teatral”, „Spaţiul supravegheat de la Shakespeare la Genet”, „Actorul pe calea fără de urmă”, „Teatrul memoriei”, „Repetiţiile”, „Peter Brook, teatrul formelor simple”, „Livada de vişini, teatrul nostru” şi „Spatele omului”, “Nocturnele”, “Iubire şi neiubire de teatru”, “Aproape de scenă, eseuri şi mărturii”, “Scena lumii”.
Puţini ştiu că George Banu este şi un îndrăgostit de artele vizuale, colindând muzeele pentru a se reîntoarce încărcat cu experienţe pe care le împărtăşeşte prietenilor. “Pictura mă interesează în măsura în care este, pe de o parte, o artă a cărei valoare plastică o apreciez, dar şi o artă în care postura corpurilor, ca la teatru, vorbeşte despre relaţiile cu ceilalţi şi cu lumea. La capătul călătoriei, postura metaforică a personajului ce-şi ascunde chipul va apărea în întreaga ei complexitate”, îmi explica el, vorbind despre istoria picturii şi a teatrului.
Cărţile lui George Banu sunt asemenea unor spectacole sustrase efemerului, spectacole ale unui mare spirit care a ştiut să trăiască teatrul vremii sale ca pe propriul destin. Este autorul “Trilogiei Îndepărtării: Odihna, Noaptea, Uitarea”, dar şi a cărţii “Roşu şi alb: Teatrul spectatorului”, una dintre lucrările de referinţă despre poetica teatrului italian. Este triplu laureat al “Premiului pentru cea mai bună carte” din Franţa. Volumele sale au fost traduse în italiană, franceză, spaniolă,engleză, rusă, maghiară, slovenă şi slovacă. A realizat două filme, unul dedicat lui Shakespeare şi celălalt, lui Cehov.
Recent, la Sibiu, a lansat Isuşii mei. Coexistenţa cu arta sacră. Pornind de la un Iisus baroc din America latină şi de la altul modern, sculptat de George Apostu şi oferit de Andrei Şerban, George Banu a adunat o splendidă familie de Iisuşi culeşi în lume, vechi sau recenţi, îndepărtaţi sau apropiaţi, martiri crucificaţi sau prunci inocenţi.
Graţie colaborării excelente cu Mihaela Marin, îi prezintă şi-şi mărturiseşte atracţia pentru Ei nu atât ca figuri religioase, cât ca manifestări ale sacrului de proximitate, amprente înscrise în spaţiul laic, pe peretele biroului sau în camerele casei. Iisuşii mei – o meditaţie actuală despre necesitatea artei sacre ca permanentă invitaţie la depăşire de sine. Ea serveşte de refugiu rarilor însinguraţi ai lumii moderne. Şi de consolare contra deprimării care ameninţă peste tot. Arta de ajutor!
“Casa mea din rue de Rivoli îmi e împestriţată de Iisuşi. Unde mă întorc dau cu ochii de ei, agăţaţi pe pereţi, nemişcaţi pe mobile disparate, pictaţi pe pânze rănite. Coabitez cu Iisuşii… oriunde şi oricând, la ţară sau la Paris, în Normandia sau în Correze, – ne însoţim. Şi ne regăsim, mai cu seamă în inima nopţii sau la ora insomniilor cronice, când, prinşi în cuiele casei, ei îmi permit să-i privesc îndelung. Dialoguri mute, dar constante. Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei. Iisuşii mei formează o adevărată familie şi eu îi consacru aceste gânduri. Iisuşi anonimi, găsiţi în lume, Iisuşi dăruiţi, Iisuşi crucificaţi, Iisuşi arhaici, Iisuşi recenţi. Coexistenţa cu sacrul şi umanul totodată – iată ce Iisuşii mi-au permis. A privi de aproape un Iisus, nopţi de-a rândul, mi se pare a fi un act sinonim cu murmurarea indefinită a unui «a fi sau a nu fi», auzită în întunericul sălilor de teatru”.
George Banu este un Cristofor Columb care pune arta teatrală la picioarele micului rege în care crede şi pe care îl răsfaţă, Măria Sa Publicul.
Un mod de a trăi o viaţă dăruită teatrului, fără de rest, alături de doamna vieţii sale, profesor dr. doc la Sorbonne Nouvelle Paris şi un teoretician de prestigiu, specialistă remarcabilă în antropologie teatrală, Monique Borie, cu care este căsătorit de-o viaţă.
Fiinţa lui are acel echilibru impresionant al unei părţi din cosmos. Trăieşte în cultură cu naturaleţea Naturii şi bogăţia unei Geneze. Are autoritatea şi smerenia elementelor. Nu trebuie să facă nici un efort ca să convingă. Asemenea izvorului de la ţâşnirea lui dintre stânci şi până la revărsarea în mare, el are prospeţimea şi răcoarea benefică a inteligenţei şi strălucirea fiecărui strop de apă ce ştie că nu se pierde în cascadă sau în albia în care se aşează.
M-a impresionat o mărturisire de acum câţiva ani, la o altă celebrare a sa. ”Îmi doresc să avansez fără să tulbur liniştea lumii”. George Banu s-a născut pe 22 iunie 1943 şi, împlinind 75 de ani astăzi, vorbeşte despre dorinţa ce-l însoţeşte de a înainta în viaţă lin, de a adopta “calmul izvorului care dispare în deşert”.
22 iunie este prima zi a declinului astronomic, dar 22 este totuşi ziua de naştere a celor ieşiţi din comun… “La 75 de ani, admiţi ceea ce eşti. Să-ţi accepţi timpul trăit, dar mai cu seamă să nu uiţi timpul ce rămâne de trăit. Să nu vrei să fii nici înţelept, nici tânăr. Să le reuneşti pe amândouă în procentaje variabile, niciodată aceleaşi. La 75 de ani, vârsta vieţii ce se aseamănă cu o ultimă vară indiană …”
Excepţională mărturisire care ne confirmă acest sentiment tutelar pe care îl trăim în preajma acestui titan. Nici un rând rostit sau scris fără pasiune, înţelepciune. Îţi vine să spui că teatrul nu e cuvânt, nici imagine, e puterea de a asculta evocările acestui mare povestitor al lumii scenei.
Imaginea lui George Banu, ca un academician al spiritului, coincide cu niciodată obosita putere de muncă. Are vocaţia creaţiei, neastâmpărul căutării, voluptatea construcţiei, dar şi generozitatea, duioşia, tandreţea, sensibilitatea, umorul, farmecul fără pereche şi, pe deasupra, vocaţia prieteniei.
Să-i dorim mulţi ani acestui alert şi neobosit pelerin, acestui Patriarh în vinele căruia curge de atâta vreme argintul viu al iubirii pentru Teatrul cel Mare, din toate timpurile şi de pe toate meridianele.
La Mulţi Ani, George Banu, fericire, sănătate, dragoste, vise împlinite, bătălii câştigate!
La Multi Ani ,sanatos ,Maestre !
Ce a facut concret ca sa ajute teatrul romanesc?