Prietenii îi spuneau Toca. Alexandru Tocilescu a fost o flacără care a ars pentru teatru. „Oblomov”, „Elisaveta Bam”, „Sârşit de partidă”, la Teatrul Bulandra, „Nevestele vesele din Windsor”, la Teatrul Metropolis, „Eduard al III-lea”, „O scrisoare pierdută”, „Comedie roşie” la Teatrul Naţional, „Casa Zoikăi” şi „Poker” la Teatrul de Comedie”… Spectacole puse în scenă cu verva, umorul şi ştiinţa regizorală ce au caracterizat întreaga creaţie a acestui regizor de un remarcabil talent, care a părăsit această lume noaptea trecută.
Capacitatea de a interpreta un text, de a apela la toate artele în montările sale, de a potenţa cuvântul prin mijloace vizuale, de a alătura muzica, cu ritmurile cele mai neaşteptate, l-a singularizat între regizorii din generaţia sa.
„Tocilescu transforma fiecare piesă într-un carnaval şi aprindea toate petardele teatrului şi muzicii interzise. Erau şi vremurile acelea cenuşii cu vizionări de spectacole la care participa un pluton de activişti pe lângă profesionişti. Eram sătui de acea realitate în care normalitatea era înlocuită de nesfârşite acrobaţii, de mersul pe sârma limbajului dublu, de prestidigitaţie, salturi mortale şi dresajul de… animale. Muzica aleasă de Tocilescu şi întreaga viziune scenică au deranjat, nu faptul că regizorul ar fi fost ireverenţios cu Shakespeare. De parcă povestea lui Falstaff, prinsă într-o comedie uşoară, la cererea reginei, se spune, n-ar mai fi inspirat libretul unor opere scrise de Otto Nicolai şi de Giuseppe Verdi. E drept că pentru orchestre liniştite, şi nu pentru trupe de rock and roll cântând sălbatic şi haotic o muzică în care se descarcă fulgere şi curcubeie şi se leagănă rugăciunile către Dumnezeu. Reflectă iadul şi pierzania din capitalism. Ritm, ritm afurisit şi iarăşi ritm. Inteligenţă şi umor până în vârful unghiilor, o avalanşă de parodii la parodii şi trimiteri la tot ce ţine de realitatea memoriei şi memoria realităţii, ca şi cum tot ce a fost spectacol ieri e lăsat să intre în spectacolul de azi, dar cu toate costumele şi măştile rock and rollului, dintre care Tocilescu afişează dintotdeauna inele cu aer boieresc şi boem pe degete, pandantiv din monedă de argint de valoare numismatică atârnat de colier cu design antic, rubaşte şi blugi, blasere sofisticate în stilul Dr John”.
Elisaveta Bam, unul dintre spectacolele sale multipremiate
Cu un umor gras, cu sarcasm de multe ori, cu împingerea gestului către derizoriu, Alexandru Tocilescu portretiza o operă, o atitudine, un personaj menit să comenteze lumea cu automatismele, cu viciile, cu micile sau marile ticăloşii.
„Teatrul este o artă socială, nu este un simplu divertisment”, afirma el, iar nenumăratele spectacole regizate demonstrează că afirmaţia era cu adevărat o profesiune de credinţă. A demonstrat-o încă dinainte de 1989, dacă ar fi să amintim numai „Hamlet”-ul, avându-l în rolul principal pe Ion Caramitru, care era comentat de Monica Lovinescu după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Paris, şi era inclus de „The Times” între cele mai bune cinci montări ale piesei din secolul al XX-lea.
Celebrul Toca, cel consecvent cu aerul generaţiei sale şi în ţinuta vestimentară, s-a aplecat asupra spaimelor, asupra speranţelor ieşite de sub pana unor dramaturgi de talie internaţională, exorcizând răul prin ironie, prin râs, prin cântec, printr-o barocă recreare pe scenă a textelor. O imaginaţie debordantă construia personajele, alegea muzica, fie ea rock sau orientală, îl „recitea” pe Caragiale după decembrie 1989, amplificând mitocănia „cu ştaif” a „Scrisorii pierdute”, aducând-o nivelul celei contemporane nouă.
Regizorul a păstrat aproape intactă dorinţa artiştilor avangardişti. „Epater les bourgeois”, în cheie postmodernistă, pare a fi cuvânt de ordine, în creaţiile sale, fie că este vorba despre un text al lui Shakespeare sau de unul semnat de Bulgakov sau de Adrian Lustig.
Scenă din Nevestele vesele din Windsor
„Prezenţa lui Toca înseamnă steaua polară în galaxia teatrului”, scria cu ceva timp în urmă teatrologul Ion Toboşaru. Era, desigur, o stea polară, creaţia lui semnalând întotdeauna clar o direcţie, o poziţionare în contemporaneitate şi în trăirea în şi pentru teatru.
În 1999, Alexandru Tocilescu a primit Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de I.L. Caragiale, montat la Teatrul Naţional Bucureşti, iar în 2002 i-a fost decernat Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 2006 a primit Premiul pentru cea mai bună regie, cu piesa „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti – festCO. Când în vara acestui an a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame, din Piaţa Timpului din Capitală, regizorul mărturisea: „(…) Starea cea mai importanta a mea este surpriza. Faptul că au venit atâţia oameni – actori, prieteni, cunoscuţi, public – este ceva care mă mişcă şi mă minunează. Înseamnă că n-a fost de pomană tot ce am făcut, înseamnă că trebuie să mă ţin bine şi să merg mai departe. Lumea aşteaptă: artiştii aşteaptă, publicul aşteaptă, toata lumea aşteaptă ceva de la mine”.
A fost sigur de acest lucru de-a lungul întregii cariere care i-au adus elogii, dar şi contestări, bucurii, dar şi nefericiri, câteodată clamate cu voce tare şi fără menajamente pentru cei care i le provocaseră.
Alexandru Tocilescu împlinise de puţin timp 65 de ani. Boala cronică de care suferea nu l-a împiedicat să lucreze, să construiască proiecte. Acum lucra la spectacolul „Prieteni”, după un text de Kobe Abe, la Teatrul Bulandra, la Teatrul Naţional ar fi trebuit să regizeze „D’ale carnavalului”. Şantiere părăsite prin dispariţia lui prematură. Prilejuri pentru desfăşurarea bine-cunoscutei sale verve pierdute pentru spectatori.
Mai puţin numeroase, filmele regizate de el, „Tristeţea vânzătorului de sticle goale” (1981), „Ultima haltă în Paradis” (2002), „Bani de dus, bani de-ntors” (2005), n-au trecut nici ele neobservate.
Imagine din Faust
„Întotdeauna regizez piesa în aşa fel încât ea să fie cât mai bine servită, spectacolul să creeze cât mai mult interes şi să adune cât mai mult public. Tot timpul am considerat că mă regăsesc cel mai bine în ultima piesă regizată. Dezamăgiri în carieră nu am avut până acum şi acesta este unul dintre lucrurile care mă îngrozeşte. Nu am avut niciodată un eşec şi asta face ca de fiecare dată când lucrez ceva să-mi fie foarte teamă ca nu cumva acela să fie «mult aşteptatul» eşec. Mi-a mers bine în meserie. S-a întâmplat să fac şi piese care nu mi-au plăcut, dar nu piese care au fost în contradicţie cu principiile sau concepţiile mele. Am montat piesele unor dramaturgi mai puţin talentaţi şi piese mai puţin importante, dar concesii de ordin politic sau concesii cu mine însumi nu am făcut niciodată. Astfel că nu am avut mari zgâlţâieli. (…) Niciodată nu am avut vise mai îndepărtate de următorul spectacol. Nu mi-am dorit să fiu nimic altceva decât ceea ce sunt”, afirma regizorul într-un interviu. Ar fi fost şi greu! Un regizor a cărui viaţă s-a confundat cu scena. Adulat sau criticat, a fost voce inconfundabilă, care, din nefericire pentru iubitorii de teatru, s-a stins pentru totdeauna.
Dumnezeu să-l odihnească!
