„Am văzut nenumărați șefi de State care seamănă mai mult a șefi de cabinet, purtători de servietă. Nu și Fidel Castro

„În septembrie, în același an (1979), m-am întâlnit pe Lexington Avenue, în colțul cu 38th Street, cu… Fidel Castro! Numai la New York se poate întâmpla una ca asta! Veneam de la The New York Times unde primisem ca să ilustrez un articol despre Adunarea Generală ONU. Dinspre 3rd Avenue, pe sens interzis, a apărut o coloană oficială din care prima limuzină a intrat în garajul misiunii cubaneze, evitând manifestația de protest care se desfășura pe colțul cu Lexington. Curios cum sunt, m-am oprit în loc și l-am văzut pe El Lider Maximo coborând din mașină. Întâi n-am știut că e Fidel. I-am văzut spatele herculean și ținuta militară kaki, dar apoi s-a întors și, printre cele două gărzi de corp, am dat cu ochii de privirea lui ironică. Zâmbea. Avea de ce, tocmai ținuse un discurs fulminant, în apărarea săracilor, în fața Adunării Națiunilor Unite. Cu talentul lui de orator și avocat, fermecase sala ce s-a dezmeticit numai în clipa în care delegația SUA s-a ridicat și a ieșit. Așa înțelege diplomația americană „dialogul” și „negocierile”! Castro mă uimea cu instinctul lui infailibil când e vorba de mass-media pe care o strunea fără ajutorul vreunui specialist în comunicare. De altfel, în aceeași seară, CBS a difuzat un interviu cu liderul cubanez, realizat de celebra jurnalistă Barbara Walters. Mizanscena era perfectă: Castro a primit echipa televiziunii într-o cămăruță cazonă, în care abia încăpea un pat îngust, din metal, acoperit cu o pătură aspră, din lână sură. Cubanezul era întins pe spate, cu mâinile sub cap și picioarele încălțate în bocanci încrucișate.

— Mă bucur să te revăd, Barbara, a întâmpinat-o el familiar, fără să-și schimbe poziția în timp ce jurnalista rămăsese în picioare lângă ușă.

Nici nu exista vreun scaun în cameră!

— Comandante, cum poți să te odihnești în urletele celor care manifestează afară împotriva ta? a atacat fără introducere americanca.

— Într-adevăr, a venit calm replica. După o zi de muncă, treziți cu noaptea în cap, istoviți, în loc să se grăbească spre casă după ce le-a fost stoarsă și ultima picătură de vlagă, uite! mai au putere, cu ultima suflare, să strige împotriva mea! Nu pot să-ți spun decât că îi admir…

— Bine, bine, l-a întrerupt jurnalista, dar pe stâlpul din colț e cocoțată chiar sora ta, manifestând și ea împotriva ta!

— Barbara, dragă, în familia ta, toată lumea e de acord cu tine, nu-ți găsește nimeni niciun cusur pe care să-l exprime zgomotos? În fiecare familie există nemulțumiri… Nu-i așa?

— Comandante, știi că, în fiecare zi, vizita ta costă primăria, deci pe newyorkezi, „frumoasa” sumă de un milion și jumătate pentru poliția care te apără de manifestanți?

— Când am ajuns acum două zile la Aeroportul Kennedy, am fost ținut la o coadă interminabilă, în rând cu toată lumea, deși sunt șeful unui Stat. E discriminatoriu și umilitor. Nici unui șef de delegație la ONU nu i s-a mai întâmplat așa ceva de când există organizația… Așa că m-am gândit să stau și eu la New York vreo săptămână, ca să vă usture acolo unde vă doare mai tare… la pungă! Și apoi, sunt câteva meciuri din campionatul de base-ball pe care aș vrea să le văd. La Havana, la televizor nu se vede așa de bine…

Castro nu s-a ținut de cuvânt și a plecat a doua zi de dimineață. Cu ani în urmă, când a venit tot pentru un discurs la ONU, Fidel s-a cazat în micul hotel Teresa din Harlem. Nu la misiune ca în 1979 și nici la Waldorf Astoria ca „tovarășul” Ceaușescu, de exemplu. Spunea că e „mai bine păzit de locuitorii cartierului decât oriunde în New York și decât de orice poliție.” Și avea dreptate! „Al dracului, deștept băiat!” mi-am zis în timp ce închideam televizorul. Fără studii de marketing știa să își vândă bine „marfa”. Deși îmbrăcat în uniformă militară, Castro era un personaj colorat. Dar, așa cum spunea Delacroix, „Totul este reflex în natură; culoarea nu este decât un schimb de reflexe!” Pentru unii, El Lider Maximo era un tiran și au încercat, de nenumărate ori, fără succes, să-l asasineze. În schimb, el i-a văzut pe toți murind, nu de necaz, ci de moarte bună… Fidel s-a adresat întotdeauna celor mulți care ciuleau urechea și astfel vorbele lui cădeau bine și încolțeau. Am văzut nenumărați șefi de State care seamănă mai mult a șefi de cabinet, purtători de servietă. Nu și Fidel Castro și asta îi scotea din minți pe americani!”

Fragment din cartea “Rebel”, a lui Eugen Mihăescu, lansată săptămâna trecută