America, făcută cu puşca şi Biblia. Mă rog, mai mult cu puşca…

Aici, în Statele Unite, cele două tabere s-au aşezat perfect pe poziţii, faţă-n faţă, de o parte şi de cealaltă. La stânga se află liberalii, care spun că deţinerea armelor de foc ar fi ilegală, iar vânătoarea este cu totul imorală. La dreapta se găsesc conservatorii, temători că un guvern ”prea mare” i-ar lipsi de libertăţile lor, dacă n-ar mai putea să se apere cu pistoale. Acum, după evenimentul oribil care a fost uciderea a 9 elevi de la Colegiul Umpquah, din statul Oregon, fiecare parte ţipă şi mai tare. ”Vrem controlul armelor de foc”, spun liberalii, după ce s-a anunţat că ucigaşul deţinea vreo 15 arme, toate cumpărate cu acte în regulă. ”Avem nevoie de şi mai multe arme să ne apărăm împotriva nebunilor”, au zis conservatorii. Se spune că fundamentalista creştină de extremă dreapta, Michele Bachmann, reprezentantă a statului Minnesota în Congresul SUA, ar fi declarat că asasinatele nu s-ar fi întâmplat dacă mai mulţi elevi ar fi avut la ei arme. Din păcate numai unul singur a avut o armă şi s-a aflat cu ea în locul cel mai nefericit cu putinţă.

Conservatorii îşi bazează argumentaţia pe nevoia de autoapărare şi pe al 2-lea amendament la Actul Drepturilor cetăţeneşti, cu alte cuvinte pe primele 10 amendamente la Constituţia Statelor Unite, cele care garantează libertăţile americanilor, atunci când guvernul lor ar atenta la ele. Spunea acest al doilea Amendament că ”existenţa unei miliţii a poporului, bine organizată şi reglementată, necesară pentru a asigura securitatea unui stat al oamenilor liberi, deci o astfel de miliţie, ce reprezintă dreptul cetăţenilor de a poseda şi purta arme, nu va interzisă”. Aceasta este o formulare foarte limpede, la care recurg mereu lobby-ştii care susţin dreptul de a purta arme, şi susţinătorii lor, iar cuvintele ”al doilea Amendament” au devenit prescurtarea pentru fraza mai lungă ”susţinem dreptul de a poseda câte feluri de arme vrem”. Forţa din spatele acestei poziţii – şi un ardent susţinător al ei – este Asociaţia naţională a armelor de foc (the National Rifle Association, NRF). NRA-ul este lobby-stul care a blocat efectiv aproape toate încercările de instaurare a unui control al armelor. De ce s-a întâmplat aşa nu prea este clar, dar ei sunt stridenţi şi de neclintit, aproape isterici, atunci când se opun la orice control al armelor de foc, zicând că interzicerea armelor automate, de tipul celor din dotarea Armatei, ar reduce libertăţile cetăţeanului şi ar duce către instaurarea unui control guvernamental de tip totalitar. NRA este, de asemenea, de neclintit, stridentă şi plină de succes, când scolicită donaţii pe care, apoi, le pune la dispoziţia politicienilor care le susţin cauza.

Este puţin probabil că guvernul american îşi va pune în lanţuri propriii cetăţeni, amestecul lui în vieţile personale ale cetăţenilor, atunci când acest amestec există, se referă mai degrabă la strîngerea de informaţii decât la folosirea forţei, iar cei de la dreapta, conservatorii, nu sunt neliniştiţi de acest lucru. La fel, nu le pasă celor de la stânga şi, în orice caz, în ziua de azi şi în timpurile pe care le trăim, un război de gherilă dus în munţi şi pe dealuri ar putea fi o idee romantică, dar, în nici un caz, una practică. Nimic din toate cele mai sus menţionate nu contează pentru NRA.

Mulţi dintre liberali, pe de altă parte, arată cu degetul către Marea Britanie şi Australia, şi spun că nu este deloc necesar ca cetăţenii să aibă arme. Ei se fac că nu văd America supra-populată de cerbi, curcani sălbatici şi alte animale sălbatice. Şi, indiferent de numărul lor mare, este imoral şi necreştinesc a-i ucide. Este mai bine să cumperi carnea lor la supermarket, ambalată frumos în plastic, pasă-mi-te să nu simţi că ceea ce este în pachet a fost, cândva, un animal viu…

Unii dintre noi suntem prinşi la mijloc, între cele două tabere. Nu-i nimic rău în ce priveşte vânătoarea, dacă este făcută aşa cum trebuie şi, de asemenea, carnea de cerb este delicioasă. Pe de altă parte, nici un civil nu are nevoie, în viaţa de toate zilele, să aibă la el o puşcă de asalt cu un încărcător doldora de cartuşe. Nu-i nimic rău în faptul că armele de foc trebuie să fie înregistrate, sau că se face o investigaţie serioasă în trecutul celui care urmează să primească un permis de port-armă, mai ales pentru un pistol care poate fi ascuns cu uşurinţă. În ce mă priveşte, eu, personal, m-aş opune (paşnic) ideii de a lua pistoalele de la toţi oamenii, ceva deloc uşor şi deloc posibil, având în vedere numărul mare de arme împrăştiate şi pierdute în toată America.

Ceea ce ne trebuie cu adevărat este o interzicere a armelor de asalt şi a acelor încărcătoare enorme, care permit criminalilor în masă să tragă continuu. De asemenea, şi aici are NRA dreptate, avem nevoie de facilităţi mai bune, pentru a îngriji indivizii cu probleme mintale. Dar, revenind la demersul politic, probabil că nici una din aceste două măsuri adineaori menţionate nu va avea, prea curând, sorţi de izbândă.

Şi, la un moment dat, totul devine foarte personal aici, în munţi. Două puşti de 22 mm zac în spatele uşii dormitorului meu şi ambele sunt încărcate. Nu-s înregistrate, nici nu e nevoie la acest calibru şi la vechimea lor, şi chiar dacă au fost înregistrate vreodată, cine mai ştie, sau poate da de urma vreunui document? Una dintre ele mi-a dat-o tatăl meu, când am împlinit 13 ani – aşa a fost tata, nu s-a obişnuit niciodată cu gândul că-s fată, şi nu băiat – iar cealaltă a fost a mamei. Când ea l-a luat de soţ pe tatăl meu, în vremea Marii Depresiuni economice din anii ’30, au locuit într-o iarnă în munţii Volcan, într-un fel de cabană, iar ceea ce au avut de mâncare a fost doar vânatul. Mama trăgea grozav cu puşca, mi-amintesc că, o dată, cu mulţi, mulţi ani în urmă, noi eram în fundul curţii şi trăgeam în doze goale de bere, ea a venit, a luat o puşcă şi lovind-o precis, mai multe focuri la rând, a rostogolit una pe toată panta dealului, până sus, în vârful lui. Probabil că s-a străduit mult să tragă atât de bine, în vremea marii crize economice din anii ’30 trecuţi gloanţele costau o groază de bani, nu puteai să le risipeşti.

Cele două puşti, dincolo de valoarea lor sentimentală, se află acolo din două motive. Primul este că eu sunt azi o femeie în etate, trăiesc singură în fundul munţilor şi am nevoie de ceva să mă apăr. Al doilea, că afurisiţii de coioţi vin în ranch ca să vâneze găini şi pisici. Până acum am tras după ei şi nu am nimerit nici unul şi asta este jenant, dar, aşa cum se ştie, trasul la ţintă nu a făcut niciodată parte din instrucţia şi activitatea unui diplomat. Într-o zi, însă, atunci când o să învăţ să trag mai bine cu puşca, o să vă vorbesc despre isprăvile mele strălucite la vânătoarea de coioţi.

Mă rog, în cazul că vă veţi întreba cum rămâne cu ”autoapărarea” mea, dacă nu-s în stare să nimeresc un amărât de coiot, atunci am să vă spun că oamenii sunt mult mai mari şi se mişcă mult mai încet. Aşa că vă sfătuiesc să-mi telefonaţi şi să-mi spuneţi că veniţi înainte să-mi faceţi o vizită…