Andrei Pleşu, ultimul postac de serviciu al PDL

De când scrie în „Adevărul”, ministrul de serviciu al tuturor guvernelor postdecembriste se chinuie să ne arate că în toate ştirile pe care le aude se află şi niţică filosofie. Şi dă-i cu interpretările! Ca din întâmplare, Andrei Pleşu potriveşte panseurile în aşa fel încât să placă foştilor (poate că şi actualilor!) săi şefi şi să dea peste nas opoziţiei, presei, amărâţilor. Adică tuturor celor de la care nu se poate alege cu nimic! Mai nou, Pleşu a găsit că trebuie să ia atitudine şi în protestul lui Adrian Sobaru, luându-şi masca unui soi de Dan Tăpălagă. Şi a scris articolul de mai jos. Filosoful şi-o fi zis că obişnuiţii internetului sunt plecaţi în vacanţă şi nu vor citi serviciul grosolan făcut marinarului şi PDL. Numai că, de pe unde sunt, cititorii de pe internet au reacţionat cu o ploaie de replici şi înjurături. Drept care, redacţia „Adevărul” s-a grăbit să coboare textul şi să-l facă mai puţin vizibil.

Fiind vorba de un filosof de serviciu devenit agent de curte, ne grăbim să vă punem la dispoziţie „capodopera”. Dacă aveţi ceva de spus, înjuraţi aici! Sau precizaţi care este procentul de genialitate al unui comentator cu strâmbe politice de bufon rămas cu sufletul la Cotroceni!

Radu Gândac

Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv.

de Andrei Plesu

Gestul sinucigaş al lui Adrian Sobaru a creat o situaţie din care toată lumea iese prost. Evident, iese prost Guvernul. Proasta administrare a crizei, măsurile drastice de austeritate, suspiciunea de corupţie şi incompetenţă au provocat o escaladare a disperării publice, al cărei exponent a devenit, pe 23 decembrie, electricianul de la TVR. Culpabilizarea guvernanţilor a fost, de altfel, un „obiectiv” explicit al protestului. Adrian Sobaru şi-a „dedicat” gestul lui Emil Boc şi „portocaliilor” care „ne-au distrus viitorul”. N-aş vrea să fiu, în asemenea împrejurări, în pielea parlamentarilor PDL. Pe unii i-au lăsat, vizibil, nervii, s-a vânturat ideea demisiei obligatorii a echipei guvernamentale, Opoziţia a căpătat în dotare o nesperată muniţie.

Dar şi Opoziţia a ieşit prost. N-a avut nobleţea, sau măcar abilitatea, de a nu valorifica politic nefericita întâmplare. S-a grăbit, dimpotrivă, să facă din dramă un capital electoral. Recunosc că tentaţia era mare, dar aş fi preferat să fiu martorul unei reacţii de compasiune omenească şi sobrietate. N-a fost cazul. S-au făcut imediat declaraţii anti-guvernamentale, s-a speculat maximal momentul, în beneficiul partidelor combatante. Prăbuşirea unui om a devenit materie primă a luptei pentru voturi.

Foarte prost a ieşit, îmi pare rău s-o spun, presa. A simţit imediat mirosul de sânge şi s-a precipitat, lacom, spre prelucrarea vandabilă a „ştirii”. Totul a fost filmat „profesionist”, microfoanele jurnaliştilor au luat cu asalt incinta Parlamentului, parlamentarii din preajmă au fost înghesuiţi dizgraţios de armate de intervievatori, al căror interes pendula între senzaţionalul suculent şi şopârla politică. Tragedia a devenit „sursă”, vecinătatea morţii a devenit spectacol.

Oricât mi-ar fi de greu, trebuie să spun că nici Adrian Sobaru n-a ieşit bine. Mai întâi la propriu: traumatizat fizic şi în asemenea măsură tulburat sufleteşte încât, la spital, şi-a cerut scuze pentru brutala sa iniţiativă. Mi-e greu să fac prea multe comentarii „la rece” despre rostul acestei iniţiative, pentru că orice judecată asupra unui om trecut printr-o asemenea încercare poate suna inadecvat, cinic, crud. S-a vorbit despre disproporţia dintre gestul propriu-zis şi eventuala lui motivaţie financiară (omul nu era dintre cei „catastrofaţi” economic), s-a invocat un (legitim) fond nevrotic, explicabil prin boala gravă a fiului, s-a supra-interpretat premeditarea faptei şi caracterul ei „demonstrativ”. În ce mă priveşte, am fost contrariat de strigătul de pe targă al victimei („Libertate!”), care părea brusc preocupată nu de sărăcie, nu de indigenţa managerială a guvernanţilor, ci de un ideal de luptă „revoluţionară”, fără legătură cu realitatea imediată. Dincolo însă de ceea ce poate fi „psihanalizabil” în comportamentul lui Adrian Sobaru, el are cel puţin două dimensiuni contra-productive: 1. Mută o problemă economică şi politică foarte serioasă în registrul psihologiei. O fundătură naţională devine, astfel, un „caz” particular, cu un relativizant subton de derizoriu şi patologie privată. 2. Sugerează un „model” al protestului care nu aduce soluţii, ci întreţine, doar, o stare de culpabilitate difuză şi de disperare inarticulată. Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv. Rezultatul e unul singur: toată lumea iese prost. Nu ascund că o întrebare perfidă nu-mi dă pace: cum se face că, pe vremea dictaturii, n-am avut decât o singură sinucidere (Liviu Babeş)? Cum de ne-au lăsat nervii abia acum?

(Preluare de pe site-ul adevarul.ro)

 

UPDATE: ”Gînditorul” Cartianu își bagă nasul în apărarea lui Pleșu!

Pentru o bucată de slănină

Grigore Cartianu

Redactor-şef Adevărul

Tentativa de sinucidere a electricianului de la TVR acreditat la Parlament a declanşat o dezbatere naţională. Cele mai multe voci sunt isterice, iraţionale.

Am întâlnit însă şi abordări echilibrate, precum cea a lui Andrei Pleşu, care constata în „Adevărul” de ieri: „Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructive”.

Luciditatea şi-a făcut loc şi pe forumul ziarului, de unde reproduc un mesaj: „Există o groază de oameni într-adevăr disperaţi în ţara asta, concediaţi de la firme private, care merg înainte, încearcă din toate puterile să se descurce, nu vin se să arunce în cap de la balconul Parlamentului!” (semnat cu numele „Mamaia”).

Un alt cititor, „Joan”, este mult mai dur: „Personal, nu am înţeles niciun moment scopul acestor numeroase discuţii privitoare la un părinte inconştient. Dacă nu avea responsabilitatea unui copil, putea să se arunce în cap şi de pe Intercontinental în cazul în care considera că e un mod oportun de a protesta”.

Eu, unul, n-aş fi atât de categoric în a-l judeca pe sinucigaşul de la TVR. Cine ştie ce nefericiri îl bântuiau şi ce demoni îi dădeau târcoale?! Dacă omul suferă de o afecţiune psihică, nu trebuie învinovăţit, ci înţeles şi ajutat. Dacă însă e perfect sănătos, atunci are într-adevăr o problemă în raport cu propria-i familie, căreia îi este mai de folos viu decât mort sau nenorocit pe viaţă. De la un punct încolo, gestul sinuciderii poate fi considerat şi un act de laşitate. Un orfan este sigur mai nefericit decât un copil cu tatăl şomer.

Spun asta întrucât am fost întotdeauna împotriva sinuciderii. În termenii credinţei, nu poate lua omul ceea ce i-a dat Dumnezeu: viaţa. În termeni pragmatici, există multe alte soluţii înainte de a te gândi la sacrificiul suprem. Guvernele se tot schimbă, dar viaţa nu ţi-o dă nimeni înapoi. Dacă toate nefericirile, de-a lungul timpului, ar fi fost „rezolvate” prin sinucideri, probabil că specia umană ar fi fost pe cale de dispariţie.

Există în România milioane de oameni mai săraci decât electricianul de la TVR, care – de bine, de rău – are o familie, o slujbă, o casă. Ce să facă toţi aceştia, să-şi pună ştreangul de gât?

Există pe planetă miliarde de oameni cu venituri mai mici decât cel al electricianului de la TVR. Majoritatea dintre ei aleg să lupte pentru o viaţă mai bună.

În copilărie am avut un coleg de clasă căruia îi ziceam Ţânţu. Un băiat de nota zece: sufletist, inteligent, muncitor. După liceu, a ales să rămână în sat, alături de bunicii săi, pentru a le fi ajutor la bătrâneţe. Cu banii se descurca şi el cum putea: mai repara o sobă, mai trăgea la coasă… Într-o iarnă – să tot fie vreo zece ani de-atunci – a fost chemat de o vecină să-i taie lemne de foc. Cum tocmai trecuse Crăciunul, bietul Ţânţu a poftit la bunătăţile atârnate în afumătoarea bătrânei. A înşfăcat o bucată de slănină, a dosit-o sub haină şi a dus-o acasă.

A doua zi, când a constatat paguba, bătrâna a început să-i strige la poartă: „Hoţule, te dau pe mâna Poliţiei!”. În loc să rezolve cumva problema, căci la mijloc nu era vreo avere, Ţânţu a găsit iute o funie, şi-a trecut-o pe după gât, a agăţat-o de un prun din curte şi şi-a dat drumul din pridvorul casei.

Când a auzit ce grozăvie s-a întâmplat, bătrânei i-a părut rău că-l apostrofase. Nu credea că, pentru o bucată de slănină…

Aş da toţi porcii din lume pentru a-l readuce la viaţă pe bunul meu Ţânţu, prietenul din copilărie. Din păcate, aşa ceva nu se poate…
(Preluare de pe site-ul adevarul.ro)