Privind retrospectiv către momentul electoral din 1990, este imposibil să nu remarcăm disproporția flagrantă între entuziasmul popular și realismul politic. Votul covârșitor – aproape unanim – acordat unei singure persoane a fost mai degrabă expresia unei emoții colective decât rezultatul unei analize lucide. A fost un vot de mulțumire, de frică, poate de speranță, dar cu siguranță nu unul izvorât dintr-o gândire critică și echilibrată.
Aplauzele nu sunt niciodată gratuite. Ele legitimează, oferă autoritate, construiesc mituri – și, odată oferite fără rezerve, ele generează costuri. Costuri în ani de ambiguitate instituțională, în consolidarea unor structuri informale de putere, în pierderea unui moment fondator pentru o democrație autentică. Votul exagerat din 1990 a închis, simbolic, chiar din debut, ușa către o pluralitate politică veritabilă.
În acest context, incriminarea unui singur om – oricare ar fi el – este nu doar exagerată, ci și inutilă. Nu o persoană a votat pentru sine în mod copleșitor, ci milioane au făcut-o. Responsabilitatea este colectivă. Niciun lider nu poate fi mai lucid decât societatea care îl urcă pe scenă și îl aplaudă fără întrebări, fără îndoieli, fără comparație.
Ceea ce ne-a lipsit – și, poate, încă ne lipsește – este o cultură a reflecției, a interogației publice, a dezbaterii reale. O societate analitică nu confundă loialitatea cu obediența, nu asociază carisma cu competența, nu votează ca să recompenseze un om, ci ca să construiască instituții și mecanisme de echilibru democratic.
Astăzi, când recitim istoria recentă, trebuie să învățăm lecția aplauzelor premature. Avem nevoie de memorie critică, nu de condamnări simbolice. De o cultură democratică matură, nu de mitologii post-factum. Iar faptul că în multe privințe ne aflăm exact ca în 1990 ar trebui să ne îngrijoreze profund.
Aplauzele, odată oferite, nu pot fi retrase. Dar pot fi analizate. Iar data viitoare, poate că în loc de ovații, vom oferi întrebări.
Creierul românesc este demult înlocuit de televizor.Am auzit recent un medic ce i se destăinuia unui amic”l-am votat pe Bolojan, cum era să votez extrema dreaptă…”.M-am gândit”dacă ăsta gândeste așa, ce pretenții sa am de la țața Floare ori de la pensionarul de bloc care se scoală, mănâncă, și adoarme cu tembelizoru-n cap.