Arta lui a deschis drumul marilor curente ale secolului al XX-lea

Născută în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, arta lui Goya pare să se metamorfozeze sub ochii privitorului. Lucrările de început au caracteristicile picturii Vechiului Regim, în timp ce, după 1792, artistul, martor al ororilor şi deziluziilor, îşi urmează propriul geniu, dând la iveală viziuni fantastice.

Expoziţia “Goya şi modernitatea”, ce va fi deschisă până în 16 martie 2014 la „Pinacoteca” din Paris, prilejuieşte, prin intermediul celor 180 de opere expuse, o întâlnire cu arta acestui inegalabil creator spaniol.

Rolul oficial al lui Goya la Curtea spaniolă şi părerile artistului despre problematici fundamentale ale acelei perioade favorizează o tratare grafică şi estetică ce îl prezintă ca pe unul dintre inventatorii modernităţii, conferindu-i un rol major în istoria artei.

Ducesa de Alba

Francisco de Goya y Lucientes s-a născut în 1746, cu zece ani înaintea lui Mozart şi cu 24 de ani după Beethoven. Când a izbucnit Revoluţia Franceză avea 46 de ani, iar în 1800, era de 57 de ani. A trăit însă până în 1828, iar opera lui a căpătat aspecte cu totul noi în ultima parte a vieţii, ce vor avea influenţe în viitor, plasându-l alături de Delacroix, de Baudelaire sau de Manet. Ultimii trei au omagiat de altfel opera genialului spaniol.

Goya este autorul unei creaţii bogate şi foarte diversificate. Aproape nu există legătură între graţioasele cartoane de tapiserie ale anilor 1870 şi celebrele “Picturi negre” de la sfârşitul vieţii.

Despre cariera acestui geniu şi despre viziunile lui fantastice scrie Manuel Jovert în catalogul expoziţiei, Marisa Oropesa Toral şi Maria Toral în “Goya et la modernité”. Tot despre celebrul pictor consemnează Yves Bonnfoy în “Les Peintures noirs”.

Copii bătându-se pentru castane

Schimbarea importantă din creaţia lui este plasată de obicei în 1792, anul în care a fost gata să moară din cauza unei boli foarte grave şi a rămas complet surd. Dar, desigur, vârtejul evenimentelor politice n-a fost străin de această metamorfoză. Gravele consecinţe ale Revoluţiei Franceze în Spania, concepţiile acelor “Ilustrados”, reprezentanţii spanioli ai Secolului Luminilor, care împărtăşeau aceleaşi idealuri cu filosofii francezi şi între care se numărau miniştrii Floridablanca, Jovellanos, Cean Bermudez, Saavedra, toţi protectori ai pictorului, au avut un rol important. Într-un fel, noile idealuri pe care Goya le împărtăşea intrau în conflict cu calitatea lui de “Pictor al Camerei Regelui”, de membru al Academiei, a cărui carieră fusese strâns legată de sistemul monarhic.

Cert este că, după o lungă convalescenţă petrecută la Cadix, Goya a devenit altul.

Tadea Arias de Enriquez, cu detalii

În 1794 a trimis Academiei 11 tablouri în care, după cum spunea, a dat curs “capriciului şi fanteziei”. Sunt, printre altele, scene de incendiu, de naufragiu, de închisoare, de aziluri de nebuni, pictate realist, într-o tonalitate nouă.

Acestora le-au urmat gravurile din ciclul “Capricii”, publicate în 1799, care reprezintă primul mare opus goyesc.

Principalul portretist al aristocraţieie spaniole

Paiaţă

Există, de fapt, doi Goya. Unul, pictorul Vechiului Regim, celălalt de după această perioadă, mai puţin dispus să primească comenzi şi în care îşi desfăşoară propriul drum estetic.

Născut lângă Saragossa, fiul unui artizan şi al unei mame ce aparţinea micii nobilimi de ţară, Francisco Goya şi-a făcut ucenicia la un maestru local, Jose Luzan, apoi n-a reuşit de mai multe ori la concursul de intrare în Academia “San Fernando” din Madrid. Era, se pare, după cum scrie Michon în “Maîtres et sérviteurs”, un provincial greoi care a fost fascinat de splendorile lui Tiepolo văzute în palatele madrilene şi orbit de fastul înaltei societăţi şi de frumuseţea majestuoasă a doamnelor inaccesibile.

Maja în balcon

A fost dornic să pătrundă în această lume închisă şi să devină pictorul membrilor ei. Aşa îl arată un “Autoportet” din 1771, robust şi sigur de el. Şi tot aşa se explică desfăşurarea metodică a carierei sale.

A făcut obligatoria călătorie în Italia, iar la întoarcere a primit primele comenzi pentru bisericile din Saragossa şi pentru nobilii aragonezi. Căsătoria lui cu Maria Josefa Bayeu, sora fraţilor Bayeu, pictori aragonezi cu relaţii solide la Madrid şi apropiaţi ai lui Anton Raphael Mengs, i-a favorizat ascensiunea. Graţie protecţiei fraţilor Bayeu a intrat la Manufactura Regală de tapiserie, unde, timp de 15 ani, a pictat numeroase cartoane, ceea ce i-a adus un venit regulat şi i-a permis construirea unei cariere. Destinate să decoreze palatele familiei regale, tapiseriile trebuiau să aibă subiecte agreabile, scene populare, ca “Plimbare în Andalusia”, cu “majos” şi “majas”, pereceri şi tradiţii naţionale…

Tinerele

Dar succesul i-a fost asigurat odată cu primirea în Academie, în 1780, a cărei conducere o va prelua, după 15 ani, la moartea lui Francisco Bayeu. În toată această perioadă, Goya a devenit principalul portretist al aristocraţiei spaniole, asigurându-şi şi sprijinul puternicilor duci de Osuna şi Medinaceli şi al bancherului Cabarrus.

Tâlhari şi asasini, nebuni, canibali, vrăjitoare…

Umbrela verde

În 1799, artistul este numit “Primul Pictor al Camerei Regelui”. Opera care marchează această etapă este “Familia lui Carol al IV-lea”, un mare portret colectiv, în care Goya rivalizează cu “Meninele” lui Velasquez. Lucrarea se remarcă prin picturalitatea îndrăzneaţă, încântătoare, dar mai “plebee” decât cea a virtuozului maestru din Sevilla. Independenţa lui artistică este vizibilă în redarea modelelor, deformate de tarele lor genetice, până aproape de caricatură.

Procesiune

Cu puţin timp înainte, în 1798, Goya terminase marea lui operă religioasă, frescele bisericii “San Antonio de la Florida”, unde rivalizează cu Tiepolo, dar într-o manieră mai realistă, mai populară. Este, de asemenea, perioada presupusei sale legături cu ducesa de Alba şi a celor două “Majas”, nudă şi îmbrăcată, al căror erotism îl va bântui pe Manet.

În anii 1790, Goya a atins culmea artei şi a carierei sale. Dar tot în aceşti ani a apărut şi ruptura provocată de boală, urmată de temele dramatice, lugubre sau fantastice: tauromahii, tâlhari şi asasini, nebuni, canibali, diavoli şi vrăjitoare…

Viziune fantastică

Gravura, cu care era familiarizat pentru că transpusese o mare parte a operei lui Velasquez în acvaforte, este preocuparea principală a următoarei perioade, cu seriile succesive “Dezastrele războiului”, “Tauromahia”, “Proverbele” (sau Les Disparates), care constituie o operă în operă, un înfricoşător monument întunecat. “Dezastrele” sunt evocarea, pe jumătate realistă, pe jumătate fantastică, a atrocităţior comise în timpul invaziei şi ocupării Spaniei de către trupele napoleoniene. Pentru prima dată în arta occidentală, cruzimea şi oroarea acţiunilor omeneşti sunt arătate direct, fără cea mai mică transpunere în registrul eroic sau poetic. Două mari pânze, “Revolta mamelucilor, 2 mai” şi “Împuşcarea, 3 mai”, comemorează aceleaşi tragice evenimente. Cea de a doua va deveni unul dintre simbolurile picturii occidentale, admirate de martirii popoarelor ocupate.

“Picturile negre”, viziuni disperate ale umanităţii

Autoportret

După plecarea francezilor şi întoarcerea lui Ferdinand al VII-lea pe tronul Spaniei, a urmat un val de represiuni împotriva “Liberalilor”. Goya, de-acum bătrân şi surd, s-a îndepărtat de Curte şi de Academie, pesimist. În 1819, s-a instalat la “Quinta del Sordo” (Casa Surdului), unde şi-a decorat pereţii cu incredibilele “Picturi negre”, viziuni disperate ale unei umanităţi destinate iremediabil ignoranţei şi superstiţiilor, violenţei oarbe şi răului, într-un stil cu deformări înfricoşătoare, expresioniste cu un secol înaintea apariţiei expresionismului.

Familia Regelui Carol al IV-lea

Restaurarea absolutismulu în 1823 l-a făcut să se teamă pentru libertatea lui. Sub pretextul unei cure la Plombières, s-a exilat la Bordeaux, unde îşi petrece ultimii patru ani din viaţă, însoţit de tânăra Leocadia Zorilla, intrată în viaţa pictorului după moartea soţiei sale.

La peste 80 de ani, Goya îşi păstrase intactă capacitatea artistică şi continua să experimenteze. Ultimele capodopere, cum ar fi patru litografii cu lupte cu tauri, mici picturi pe fildeş sau pânza radioasă, preimpresionistă, intitulată “Lăptăreasa din Bordeaux”, stau mărturie a creativităţii nesecate şi a unei arte care va influenţa pictura de după el.

Abordând realitatea cea mai neagră şi coborând în străfundurile sufletului omenesc, relevând partea de iraţional şi nebunie, arta lui Goya a deschis drumul marilor curente ale secolului al XX-lea.

Credinţa, faţă în faţă cu neantul

Răscoala mamelucilor, 2 mai

Goya n-a fost un mare pictor religios. Probabil credinţa lui era moderată. O planşă din „Capricii” arată un cadavru care scrie pe o tăbliţă: „Nimic”, ceea ce poate duce la ideea că artistul nu credea în viaţa de dincolo. Unele dintre opere exprimă o ironie amară la adresa fanatismului religios sau a atrocităţilor Inchiziţiei.

Culesul viilor

Dar opera lui cu subiect religios este totuşi bogată. Într-o ţară catolică precum Spania, comenzile din acest domeniu apăreau tot timpul, fie din partea Bisericii, fie din cea a particularilor, şi erau o sursă deloc neglijabilă de venituri. Este semnificativ faptul că, pentru lucrarea prezentată la intrarea în Academie, artistul a ales un „Christ pe cruce”. Dacă această producţie religioasă – decorări de biserici, tablouri de altar, mici picturi votive particulare – a contat mult în cariera artistului, ea nu este relevantă pentru creaţia lui, geniul lui Goya manifestându-se în celelalte opere. Există totuşi câteva capodopere, cum ar fi „Rugăciune în Grădina Măslinilor”, oferită Şcolilor Pioase (Escuales Pias), pentru care pictase şi „Ultima împărtăşanie a sfântului Jose de Calasansz”. Christ din „Rugăciune în Grădina Măslinilor”, cu braţele desfăcute într-un gest de neînţelegere şi neputinţă, cu figura întrebătoare ridicată către îngerul cu potir, este de neuitat. Abandonat, pradă disperării, Christ este aici o figură de-a dreptul romantică, pe care o vor exalta Alfred de Vigny sau Eugène Delacroix.

Seria “Jocurilor de copii”

Portretul Ducesei de Alba

Colecţia „Santamarca” posedă o excepţională serie de şase mici tablouri reprezentând jocuri de copii, după care Goya a pictat mai multe replici, ceea ce demonstrează succesul lor în epocă. Este singura serie completă şi autografă cunoscută. Unii istorici au presupus că era vorba despre cartoane de tapiserie care, din motive necunoscute, n-au mai fost transpuse. Ele sunt pictate între 1777 şi 1780. Subiectul nu era o noutate la Curtea Spaniei. El fusese abordat de Michelangelo Houasse şi Antonio Gonzales Ruiz. Dar această serie este diferită, iar specialiştii cred că era menită să decoreze o locuinţă burgheză. Tehnica prezintă aceeaşi spontaneitate a tuşei şi aceeaşi prospeţime a coloritului ca şi cartoanele de tapiserie, dar cu o grijă deosebită pentru detaliu. Trei scene se petrec în Spania, celelalte trei la Roma, oraş în care aristul a trăit, recognoscibil prin ruinele inspirate de Piranesi. Toate aduc în scenă copii săraci şi prost îmbrăcaţi. Aceste picturi par să fie o reflecţie asupra proastei educaţii în clasele sărace şi a urmărilor ei în societatea civilă, preocupare a prietenilor liberali ai artistului. Goya pictează vizibil cu plăcere aceste scene. Poate şi pentru că, până la acea dată, el şi soţia lui pierduseră deja 7 copii. Abia după aceea s-a născut Javier, singurul care avea să atingă vârsta adultă.

Goya, marele portretist al timpului său

Plimbare în Andalusia

Goya este unul dintre cei mai mari portretişti ai timpului său. Funcţia de pictor oficial al regelui consta mai ales, aşa cum se întâmplase şi la Velasquez, în pictarea suveranului şi a familiei sale. Au rămas de la el numeroase portrete ale lui Carol al IV-lea şi ale reginei Maria-Luisa, în care sunt vizibile urâţenia, vugaritatea şi aroganţa personajelor. Rămâne un mister primirea favorabilă a acestor portrete.

De-a lungul anilor, Goya a dezvoltat o extraordinară virtuozitate în tratarea costumelor şi a ţesăturilor.

Poziţia lui privilegiată i-a atras şi clienţi din rândul aristocraţiei şi al marii burghezii. A pictat miniştri, membri ai elitei militare, ca Pantaleon Perez de Nenin sau generalul Palafox. Dar şi elita intelectuală, acei „Ilustrados” care-i erau prieteni, ca poetul Moratin, sau Cean Bermudez, soţia acestuia, Josefa, şi fiul lor Javier sau nepotul Mariano, prieten din copilărie cu Martin Zapater.

Manuel Osoria Manrique de Zuniga

În afară de portretele regale, care ascultă de codurile puterii şi majestăţii, celelalte personaje sunt pictate în poze naturale ca acelea ale picturii englezeşti cunoscute prin intermediul unor mecena.

A ales şi o tonalitate mai intimă, în care se pot citi simpatia sau afecţiunea pentru modele, atunci când este vorba de prieteni apropiaţi sau de femei frumoase. Ceea ce frapează este nu numai pictarea frumuseţii lor, dar şi sugerarea vioiciunii caracterului şi mai ales a vulnerabilităţii şi misterului lor.

Maestru al gravurii

Celebra coridă

Deşi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se făcuseră mari eforturi pentru impulsionarea gravurii, Spania nu avea o tradiţie în acest domeniu, Goya inspirându-se din lucrări italieneşti, în primul rând. Cunoştea gravurile în acvaforte ale lui Tiepolo şi ale fiilor săi, veniţi la Madrid în 1762 pentru a decora în frescă Sala Tronului din Noul Palat Regal. Ştia probabil şi gravurile lui Piranesi de la Roma şi, în mod sigur, avea câteva planşe ale acestuia. În orice caz, el a reluat tradiţia italiană a aşa-numitelor „capricci” şi a „schiţelor fantezie”, ilustrate de prestigioşii lui predecesori, chiar dacă propriile lui „Capricii” sunt mai acide, mai sarcastice. Goya poseda şi 10 stampe de Rembrandt, a cărui inventivitate tehnică a studiat-o, admirându-i şi forţa expresivă, respectul şi dragostea pentru natură, pe care le prefera gustului neoclasic, încarnat la Madrid de Mengs.

Vânzătorul de vase

De la celălalt model al său, Velasquez, a transpus în acvaforte şi a publicat toate tablourile aflate la Palatul Regal. O întreprindere cu valoare de omagiu, dar şi de iniţiere, pentru că, interpretând în gravură capodoperele predecesorului său, Goya a devenit un maestru al acestei arte.

S-a aplecat mai ales asupra „Meninelor”, aplicând o nouă tehnică de atacare a plăcii, acvatinta, pentru a produce impresia unui laviu. Goya a devenit de altfel un maestru al acestei tehnici în care a realizat „Capriciile”, obţinând uimitoare clar-obscururi. Plăcându-i să experimenteze, a lucrat şi într-o tehnică nouă la începutul secolului al XIX-lea, litografia, în care a realizat spre sfârşitul vieţii pagini remarcabile.

Capriciile, o satiră criptată a societăţii spaniole

Portretul doamnei Cean Bermudez

În 6 februarie 1799, era anunţată într-un ziar madrilen publicarea unei serii de 80 de stampe de Goya, intitulată „Los Caprichos” (Capriciile), care urma să fie pusă în vânzare într-un magazin situat pe Calle del Desigano (Strada Deziluziei).

Anunţul era însoţit de un text de prezentare, în care autorul declara că arta trebuie, ca şi poezia, să se ridice „împotriva erorilor şi viciilor omeneşti”.

Dar tonul anclerical al acestei serii i-a atras ameninţările Inchiziţiei şi artistul a preferat să retragă de la vânzare cele 240 de exemplare care rămăseseră din tirajul iniţial de 300 de exemplare. În 1803, el a oferit plăcile originale „Calcografiei Regale”, în schimbul unui stipendiu pentru fiul său Javier.

Împuşcarea, 3 mai

“Capriciile” sunt o satiră, adesea criptată, a societăţii spaniole a vremii, considerată arierată şi obscurantistă, o satiră foarte apăsată mai ales la adresa nobilimii şi a clerului. Este o critică în spiritul Secolului Luminilor, care se întâlneşte uneori cu preocupările acelor „Ilustrados”: neîncrederea în religie şi abuzurile unui cler ce cultivă superstiţiile şi împiedică progresul social şi la adresa Inchiziţiei, a educaţiei supuse metodelor arhaice, a căsătoriilor aranjate… Opera are două părţi. Prima este relativ realistă şi raţională. În a doua, artistul mizează pe absurd, accentuează aspectul caricatural al figurilor, introduce diavoli, vrăjitoare şi animale malefice care simbolizează viciile, instaurând un univers fantastic.

Un reporter modern

Maja îmbrăcată

Decizia lui Napoleon I de a-l impune pe fratele său Joseph Bonaparte pe tronul Spaniei a fost la originea Războiului de independenţă, care a durat din 1808 până în 1814. Ca mulţi alţi intelectuali, Goya a sperat probabil că intervenţia francezilor va pune capăt absolutismului Bourbonilor, permiţând răspândirea ideilor noi şi o liberalizare a societăţii spaniole. A fost repede dezamăgit. Încă din mai 1808, trupele franceze au masacrat populaţia madrilenă. Goya a fost însărcinat de generalul Palafox să depună mărturie, prin arta lui, despre asediul Saragossei, oraşul său natal. În 1810, el a gravat primele planşe ale unei serii intitulate iniţial „Consecinţele fatale ale războiului sângeros din Spania împotriva lui Bonaparte”, şi în care este vorba mai ales de Saragossa, evocându-se exploziile, masacrele, atrocităţile, violurile, foametea… Goya nu idealizează războiul separându-i pe cei buni de cei răi. Desigur, francezii sunt agresorii, dar barbaria există de ambele părţi şi, dincolo de situaţia istorică şi de sentimentele sale patriotice, ceea ce arată el atinge universalul: înspăimântătoarea violenţă de care sunt capabili oamenii. Imaginile sunt uneori greu de suportat, cu o directeţe şi un accent al adevărului demne de un reporter modern, amplificate de legende ale imaginilor ca „Am văzut aceasta” sau „Aşa s-a petrecut”.

Între Tauromahie şi “monstruosul credibil”

Zborul vrăjitoarelor

Goya a începu să graveze acest ciclu imediat după „Dezastrele războiului”. Era un mare amator de coride, legenda atribuindu-i chiar câteva victorii de tinereţe în domeniu. Cu această temă foarte populară şi lipsită de conotaţii politice, spera fără îndoială să obţină un succes comercial. Dar s-a înşelat. Obişnuit cu gravurile mai pitoreşti şi mai amuzante, publicul n-a apreciat aceste imagini dramatice, reduse la esenţial.

Urmând sfatul prietenului său, istoricul Cean Bermudez, şi inspirându-se din surse lierare, cum ar fi „Harta istorică a originilor şi progresului coridelor în Spania”, de Fernanadez de Moratin, Goya şi-a lărgit repertoriul gândit iniţial, conferindu-i un caracter istoric. Cele 33 de stampe, editate în 1816, ilustrează evoluţia tauromahiei de la origini – se credea atunci că arta toreadorilor fusese inventată de mauri în Spania – până la toreadorii celebri ai timpurilor moderne, ca Martincho, Pepe Hillo sau Pedro Romero. Alte şapte imagini, gravate pe verso-ul unor plăci şi nepublicate la început, au fost adăugate mai târziu. Tema „Tauromahiei” poate părea mai puţin profundă decât cele două dinaintea ei, dar Goya i-a conferit o intensitate tragică sesizantă, concentrând atenţia asupra confruntării mortale dintre om şi animal şi creând, în plan formal, efecte inedite în care golul arenei – alb sau gri intens – accentuează tensiunea.

Frumoasa maestră din ciclul Capricii

La 70 de ani, Goya a creat ultima mare suită de gravuri care, împreună cu „Picturile negre”, constituie punctul extrem al geniului său vizionar.Mai multe probe adnotate de artist poartă titlul „Disparate”: „Disparate feminin”, „Disparate înfricoşătoare”, „Disparate ridicole” etc. De aici şi titlul generic al ciclului, care se intitulează totuşi „Proverbe”, la prima sa ediţie. Se poate crede că titlul trimite la „Proverbele” lui Brueghel şi că a fost ales pentru a „normaliza” o operă radical inclasabilă şi care n-are nicio legătură cu ilustrarea proverbelor.

Cele 22 de planşe, probabil neterminate, pentru că nu au o numerotare definitivă, au un limbaj ermetic, fără legătură cu lumea logică, raţională. Sunt saturate de oniric, apărând ca o premoniţie a suprarealismului de peste un secol. Goya multiplică figurile şi scenele groteşti, grimasate, monstruoase, horele şi paradele cavalereşti, viziunile absurde, ca într-o familie de bătrâni şi bătrâne ghemuite pe o creangă, sau „Ploaia de tauri”, zburând roată sub un cer negru. Aceste fantezii n-au totuşi nimic gratuit, amuzant sau anecdotic. Dimpotrivă, sunt un teatru de spectre ieşite din tenebre, cu un caracter atemporal, neliniştitor şi coşmaresc, în vreme ce aspectul concret aparţine realului. Este ceea ce Baudelaire, vorbind despre Goya, numea lumea „monstruosului credibil”. Un ciclu care permite nu numai înţelegerea ultimei perioade a maestrului, dar şi retrasarea ecoului pe care opera lui l-a avut, de la Manet sau Odilon Redon până la Federico Fellini.