Amintirile lecturilor din copilărie despre epoca marilor descoperiri geografice mi-au dat imboldul pentru un perilplu prin Argentina și Brazilia, țările cele mai întinse ale continetului latin al Americii (63,28%), cu o vizită în Colonia del Sacramento, cel mai vechi oraș colonial din Uruguay (fondat de portughezi în anul 1680) și o escală la grandioasele cascade Iguazu (Iguacu în limba portugheză), situate pe fluviul cu același nume, graniță naturală între Argentina și Brazilia.
Am decolat de pe Aeroportul Internațional „Henry Coandă”- Otopeni – Bucureşti, duminică 10 martie 2024, ora 14.40, cu zborul numărul 1419 al companiei Deutsche Lufthansa, având ca primă destinație Aeroportul Internațional Frankfurt, unde am aterizat la ora 16.20.
În continuare, cu aceeași companie, zborul transatlantic 510, decolare din Frankfurt la ora 22.05, urma survolarea Franței, Spaniei, nord-vestului Africii, a Oceanului Atlantic și după parcurgerea a 11.400 km (cca. 13 ore de zbor), aterizarea la Buenos Aires, pe Aeroportul Internațional Ezeiza (Ministro Pistarini) situat la 33.5 km sud vest de centrul capitalei Republicii Argentina.
Stresul unei decolări ratate și a liftului blocat
Un incident tehnic nu a făcut posibilă decolarea din Frankfurt, decât în ziua următoare. Îmbarcarea și, după câteva tentative nereușite de pornire a motoarelor, debarcarea din giganticul intercontinental cvadrimotor Boeing 747-800, parțial etajat, supranumit de presă Jumbojet, dar și La Reina des los cielos, cu autonomie de zbor 14.815 km. fără escală, ne-a dat emoții, când comandantul ne-a invitat să coborâm, spunându-ne ce mare noroc am avut că pompa de alimentare s-a defectat înainte de a ajunge deasupra oceanului Atlantic.
Compania Lufthansa a cazat imediat cei peste trei sute de pasageri în unul din marile hoteluri din rețeaua Mariot-Hilton aflat chiar în interiorul zonei securizate a aeroportului, astfel ca dimineața la plecare să nu mai fie nevoie de controalele de securitate și trecere a frontierei.
Până să ajungem, însă, la ghișeele de primire a voucherelor de cazare am avut parte de un alt episod stresant. S-a blocat ușa liftului de coborâre la nivelul ghișeelor și a durat mai bine de o jumătate de oră până a fost găsit electromecanicul și alte 15-20 de minute până când acesta a procurat o banală șurubelniță cu care să forțeze deblocarea. Importantul personaj, un „gastarbeit” est european, nu deprinsese, încă, disciplina nemțească.
Am decolat luni, 11 martie în jurul orei 11.00. La Buenos Aires am aterizat după miezul nopții, cu o întîrziere de 16 ore față de planul iniţial de zbor al Companiei Lufthansa, al cărei transatlantic nu a putut decola conform orarului, din cauza „defectării pompei de alimentare cu combustibil”. Am suspectat temeinicia motivului invocat, deoarece în realitate personalul responsabil cu alimentarea aeronavei nu și-a început activitatea imediat după încetarea unei greve, iar parlamentările cu liderul sindical le-am surprins live în difuzoarele porții de îmbarcare.
Un zbor de peste 13 ore în coada compartimentulului cu 10 scaune pe rând este puțin spus obositor. Aveam experiența a încă două zboruri lung curier, ambele la Beijing (din București cu Tarom în 1988, cu escală tehnică la Karachi și din Munchen cu Lufthansa în 2006, fără escală), dar înaintarea în vârstă a adăugat un spor de disconfort.
Zborul deasupra oceanului ne-a dat emoții, dar nu pe măsura survolării, în 1988, a masivului Himalaya, când comandantul aeronavei ne-a anunțat că vom zbura două ore înafara zonei de acoperire radio a vreunui turn de control și că pe ruta respectivă, cea mai scurtă, nu operează decât două companii: Tarom și Air India. Mantia de argint a zăpezilor veșnice de pe crestele acoperișului lumii ne-a risipit, însă, emoțiile, realizând unicitatea momentului și grandoarea peisajului.
I. Primele impresii din Marele Buenos Aires
Prima zi a turneului sud-american am pierdut-o și, de aici, unele consecințe pentru programul zilelor următoare.
Cele dintâi impresii la contactul cu capitala Argentinei, care marchează și nu se uită, ni le-au generat amprentarea și fotografierea la punctul de trecere a frontierei aeroportuare, uniforma modestă și ponosită a polițiștilor grăniceri plictisiți de rutina formalităților de control, în puternic contrast cu exuberanța unor tinere polițiste, care fredonau și se mișcau provocatoare în ritmuri de tango, a căror prezență ne estompa impresia că ni se aplică procedura specifică de identificare a urmăriților internațional. Disconfortul procedurii de control ne-a reamintit imediat de scenele violențelor politice, ale loviturilor de stat și de practicile regimurilor dictatoriale, mai nou de insurgențele teroriste și răfuielile clanurilor mafiote, toate la un loc, numitor comun al Americii Latine.
Îmbarcarea în autocarul de transfer la hotelul Kenton Palace ne-a rezervat îngrijorarea firească la vederea cuștii de gratii pentru protecția șoferului. O moștenire sau expresia amenințărilor actuale?
Hotelul Kenton Palace (Defensa 383 C1065AAE, Ccdad. Autonoma Buenos Aires) Vitraliul luminator din tavanul restaurantului, Foto: Aurel I. Rogojan, 2024, martie 12
Am ajuns la hotel către ora două după miezul nopţii, oră la care eram cazaţi şi am adormit cu gândul marea aventură ce avea înceapă peste câteva ore, când vom porni pe urmele conchistadorilor.
Dimineața, cum s-a luminat de zi, am fost curios să văd de la etajul cinci al hotelului cum arată Avenue Defense, hotelul fiind la o aruncătură de băț de Plaza 25 Mayo, înconjurată de Palatul Prezidențial Casa Rosada, palatele Camerei Reprezentanților, Senatului, Guvernului autonom al Marelui Buenos Aires, Catedrala metropolitană și alte edificii publice. Priveliștea ce s-a deschis privirilor era dezolantă. Trotuarul de vis a vis era loc de campare nocturnă pentru oameni fără adăpost. Asemenea imagini aveam să întâlnim peste tot, dacă ne încumetam să vizităm orașul noaptea. Dacă eram atenți să nu deranjăm, mai exact să nu-i călcăm, nu ni se întâmpla nimic, afară de câte o privire nu chiar binevoitoare. Nu am întâlnit cerșetori, iar puținii comerciați ambulanți care apăreau dimineața în preajma hotelului nu erau prea insistenți, pentru a nu fi izgoniți de personalul de pază.
Marţi, 12 martie am făcut cunoştinţă cu Marele Buenos Aires (Gran Buenos Aires), denominaţia generică a megalopolisului de 24 de districte ale provinciei Buenos Aires, în care se include orașul autonom Buenos Aires şi conurbaţia adiacentă. Am descins în Plaza 25 Mayo pe o vreme puţin favorabilă, cu o ploaie intermitentă ca de început de toamnă, care ne-a orientat imediat înspre adăpostul oferit de Catedrala Metropolitană. Aici ne reţin atenţia, pe lângă cele sfinte, grupuri statuare omagiale dedicate eroilor revoluţiei de eliberare şi părinţilor fondatori ai naţiunii şi republicii argentiniene.
În unele zone din Buenos Aires, dar aveam să constatăm şi mai mult în Rio de Janeiro, că grilajele masive și tipizate arhitectural erau parte a peisajului urban. Intrările în blocurile de locuințe și trotuarele acestora sunt separate de domeniul public de gratii robuste rotunde de culoare wenghe sau rectangulare de culoare albă, pe alocuri și din inox. Element de securitate fizică a proprietăților, gratiile împiedică oamenii străzii să-și împrovizeze așternutul lipit de zidurile clădirilor, sub ferestrele spațiilor de la parter, precum și folosirea pereților ca suport pentru creatorii de artă murală.
Turul Pieței 25 Mai ne-a deschis câteva dintre cele mai importante file din cartea de istorie a Argentinei, ilustrate cu edificiile instituțiilor centrale ale puterilor statului și povestea seculară a emblematicei Casa Rosada, sediul cancelariei a celor 54 de președinți , din care 16 dictatori militari, rînd pe rând, președinți ai națiunii, ai confederației, istorici, liberali, radicali, ai deceniului infam (1939-1943), ai democrației fragile, ai revoluției argentiniene (perioada dictaturii militare) , ai reorganizării naționale, ai revenirii democrației ( din 1983 până în prezent).
Următorul obiectiv al turului capitalei este unul dintre cele mai largi bulevarde din lume, Avenida 9 De Julio (110 metri cu opt benzi de circulație pe sens), dar lung de numai un kilometru. De-a lungul bulevardului, pot fi admirate peisagistica de excepție, Obeliscul, Teatrul Colon, statuia lui Don Quijote de la Mancha și numeroase edificii opere de arhitectură.
La momentul construirii, anul 1937, ca replică la Champs – Elysees, era cu adevărat cel mai larg bulevarg din lume, dar după explozia urbanistică din Beijing și Shanghai au apărut bulevarde și mai largi, a căror traversare pietonală necesită mai multe secvențe de culoare verde a semaforului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.