Canaletto şi Guardi, cronicarii ceremoniilor veneţiene

Canaletto şi Guardi vor fi, de luna aceasta, în centrul atenţiei la Veneţia şi Paris. În 14 septembrie, va fi vernisată, la Muzeul „Jacquemart André”, expoziţia „Canaletto şi Guardi, cei doi maeştri ai Veneţiei”. În 19 septembrie, la „Muzeul Maillol”, va fi prezentată o selecţie de lucrări sub titlul „Canaletto la Veneţia”, iar la Muzeul „Correr” din Piaţa San Marco, „Francesco Guardi” îl readuce pe pictorul de „vedute” în atenţia publicului.

O ocazie de a reveni asupra succesului primului, considerat maestrul absolut al vedutei, şi asupra urmaşului său, care a adus acestui gen libertate şi fantezie.

Vedutele veneţiene au fost atât de vulgarizate încât mulţi privitori nu mai văd în ele decât o suită de clişee turistice, de cărţi poştale „avant la lettre”. E adevărat că, la origine, au fost avut şi acest rol. Cel mai adesea, ele sunt însă minunate picturi.

Cele trei expoziţii de la Paris şi de la Veneţia oferă prilejul de a reconsidera această artă care reuneşte adevărul topografic, teatralitatea şi poezia.

Canaletto, Întoarcerea vasului Bucintoro, în ziua Înălţării

Expoziţia de la Muzeul „Jacquemart-André” propune o comparaţie între principalii „vedutişti”, care relevă amploarea genului în plină recunoaştere la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, terminând cu moartea lui Francesco Guardi şi căderea Republicii. Aceste comparaţii permit descoperirea constantelor genului, marilor teme, locurilor emblematice, tipurilor de compoziţie, relevând în acelaşi timp diferenţele de stil şi de interpretare. Organizatorii au reunit peste 50 de opere semnificative, dintre care, peste 20 nu au mai fost niciodată expuse în afara muzeelor care le au în patrimoniu: „London National Gallery”, „British Royal Collection”, „Thyssen-Bornemisza Museum” din Madrid, Muzeul „Luvru”, „New York Frick Collection”, „Parma National Gallery”, „Budapest Museum of Fine Arts”.

Coroana britanică posedă cea mai mare colecţie de picturi şi desene semnate de Canaletto, cele mai multe comandate artistului de consulul Joseph Smith, care şi-a vândut apoi colecţia Regelui George al III-lea al Angliei. Câteva dintre opere n-au părăsit niciodată până acum Castelul Windsor sau „Queen’s Gallery” din Palatul Buckingham.

Canaletto, Piaţa San Marco

Expoziţia de la „Muzeul Maillol” este consacrată exclusiv lui Canaletto şi aduce pentru prima dată un omagiu acestui artist în Franţa. Vor fi etalate peste 50 de lucrări provenind din muzee şi colecţii particulare, cum ar fi „Gabinetto dei Disegni e Stampe Delle Gallerie Dell’Accademia”.

Vizitatorul este antrenat într-un parcurs veneţian prin intermediul operelor maestrului, focalizând asupra metodelor sale de lucru, mai ales cea a „camerei obscure”.

Ca şi alţi vedutişti, Giovanni Antonio Canal, zis Canaletto (1697-1768), a avut o formaţie de „scenograf”, adică de pictor de decoruri, care i-a permis stăpânirea perfectă a perspectivei şi i-a dezvoltat simţul punerii în scenă a arhitecturilor, atât de necesar în crearea vedutelor. În timpul unei călătorii la Roma, în 1719-1721, a renunţat la profesia de scenograf pentru a picta peisaje. A semnat la început peisaje romane şi „capricii”, în stilul lui Marco Ricci şi Giovanni Paolo Pannini. Şi-a dat seama repede însă ce posibilităţi îi oferă oraşul lui natal, Veneţia, care era el însuşi un decor somptuos, martor al unei istorii pestigioase şi scena unui spectacol continuu. Exista în epocă şi o cerere din ce în ce mai mare pentru „vederi” din Veneţia, din partea englezilor pentru care Serenissima era o etapă obligatorie în „Marele Tour” pe care trebuia să-l facă orice persoană cultivată. Comanditarii englezi, mai ales consulul şi negustorul de artă Joseph Smith, l-au îmbogăţit pe pictor. Existaseră, de altfel, precedente. Lucas Carlevarijs se făcuse cunoscut pentru fastuoasele sale vedute pline de detalii. Canaletto îi urmează calea şi se impune rapid, graţie calităţilor picturale pe care nu le avea creaţia rivalului său.

O impresie de adevăr

Canaletto, Regatta văzută dinspre Ca Foscari

„Pictează în natură şi nu inventează în atelierul lui, cum face Luca”, scria un contemporan al lui Canaletto. Afirmaţia a fost confirmată şi de bibliotecarul bazilicii San Marco, Antonio Maria Zanetti cel Tânăr: „Se duce întotdeauna la faţa locului şi creează totul după natură”. De aici, impresia de realism a picturilor sale, în faţa cărora „ochii se înşală şi crezi cu adevărat că vezi realitatea, şi nu un tablou”.

De fapt, acest lucru în natură era prima etapă de elaborare a operelor, constând în numeroase relevee luate cu ajutorul „camerei obscure”, instrument pe care l-au folosit şi înaintaşii, şi urmaşii lui, fără a reuşi însă să obţină aceleaşi rezultate.

Canaletto, San Giacomo di Rialto

Preţiosul carnet de desene aflat în posesia celebrei „Galleria dell’Accademia”, ce va fi expus la „Muzeul Maillol”, este elocvent pentru această practică. El prezintă serii de imagini urbane trasate în creion sau pensulă, rapid, dar precis. Aceste crochiuri, un fel de relevee topografice, luate cu ajutorul camerei optice, sunt însoţite de „note”: numele palatelor şi al prăvăliilor, numărul ferestrelor, coloanelor şi pilaştrilor fiecărei faţade, natura şi culoarea materialelor, amplasarea şi locul umbrelor… Secvenţele se pot înlănţui, după felul în care artistul îşi rotea obiectivul aparatului. Ele sunt adnotate, „prima parte din stânga”, de exemplu, astfel încât să poată fi asamblate, într-o a doua etapă, într-o vedere panoramică. Puse cap la cap, aceste vederi parţiale erau replasate global, iar procedeele perspectivei recreau coerenţa spaţială. Această a doua fază a dus la crearea unor desene minuţioase, preludiu al executării tablourilor.

Folosirea camerei obscure a întâmpinat rezistenţă în epocă, apărând, inevitabil, întrebarea: unde este arta dacă artistul se mulţumeşte să „copieze” mecanic ceea ce are în faţa ochilor. Dar cunoscătorii erau conştienţi că o cameră optică nu era pentru artist decât un punct de plecare, de la care el construia culoarea, lumina, texturile, volumele, umbrele, perspectiva unificatoare a tabloului. Teoria clasică, susţinută de marile academii, se baza pe primatul desenului şi al ideii şi condamna imitarea realităţii sensibile, aparenţa întâmplătoare a lucrurilor. Discuţia viza pe de o parte spaţiul abstract, generat de perspectiva lineară, şi pe de altă parte, spaţiul real, sensibil, aşa cum se reflecta el în camera obscură.

Canaletto, San Marco

În „Eseu despre pictură”, din 1764, Algarotti scria: „… se obţine cu acest instrument o imagine de o forţă şi de o intensitate incredibile. Şi, aşa cum nimic nu este mai plăcut decât să priveşti, nimic nu este mai folositor de studiat decât o asemenea imagine. Pentru că, fără a mai vorbi despre corectitudinea contururilor, despre exactitatea perspectivei şi despre clar-obscur, care depăşesc înţelegerea, culorile sunt de o intensitate şi de o bogăţie pe care nimic nu le poate depăşi… Altă calitate extraordinară a imaginilor de acest tip este diminuarea dimensiunii şi intensităţii luminii şi a culorii obiectelor şi ale tuturor părţilor lor, proporţional cu distanţa lor faţă de ochi. … Cei mai bun pictori moderni, printre italieni, au folosit mult acest instrument. Dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi atins niciodată o asemenea perfecţiune…”.

Canaletto, Canal Grande

Camera optică era considerată o modalitate de redare cât mai fidelă a unui loc, cu condiţia să fie folosită cu talent, după cum explică, în 1771, Zanetti: „Prin exemplul lui, Canaletto i-a învăţat pe alţii buna folosire a camerei optice; şi cum să înţelegi greşelile apărute într-o pictură când artistul se încrede cu totul perspectivei pe care o poate vedea prin această cameră, mai ales culoarea atmosferei, dacă el este capabil să înlăture ceea ce poate deranja simţul comun?”. Nu este vorba deci despre o copiere a ceea ce captează camera, ci de recompunere, ierarhizând informaţia, suprimând ceea ce împiedică lectura imaginii şi chiar, aşa cum o dovedesc tablourile, de interpretare a relităţii, cu riscul de a amplifica sau diminua proporţiile unui loc sau ale unui edificiu, pentru a-i exalta adevărul poetic, caracterul. Fiind vorba despre un oraş suspendat între cer şi mare, „culoarea atmosferei” era, evident, un parametru esenţial şi Canaletto a fost primul care a folosit din plin valenţele artistice ale luminii în peisajele urbane. Pictând şi locuri emblematice ale oraşului, dar şi colţurile lui cele mai ascunse, el a oferit o imagine „totală” a Veneţiei care o eclipsează pe cea a urmaşilor lui, chiar a celor foarte talentaţi, cum ar fi Francesco Bellotto.

Francesco Guardi, preromanticul

Francesco Guardi, Isola di San Pietro di Castello

Nu a cunoscut faima şi bogăţia lui Canaletto, dar astăzi lucrările sale sunt etalate în muzeele lumii. În memoria lui Francesco Guardi, Muzeul „Correr” din Veneţia a împrumutat, pentru expoziţia deschisă cu ocazia celui de al treilea centenar al naşterii artistului, numeroase lucrări din întreaga lume, capodopere care prezintă serbările fastuoase ale Veneţiei în secolul ei de aur. Cert este că operele sale, create în jur de 1775, sunt statice, în ele se observă influeţa lui Canaletto şi a lui Marieschi şi nu au acea strălucire a penelului pe care o dezvăluie vedutele sale după această perioadă. De altfel, după 1774, a început să primeasă comenzi masive din partea englezilor. Numai Guardi a reuşit cu arta sa să facă să retrăiască prin lumini şi atmosferă ceremoniile veneţiene, aşa cum vor face, cu 100 de ani mai târziu, impresioniştii. Lucrarea sa „Cortegiul gondolelor de la San Marco”, prezentată acum la Muzeul „Correr”, va atrage cu siguranţă numeroşi admiratori ai artei lui.

Francesco Guardi, Il Ridotto

Francesco Guardi (1712-1793) renunţă la caracterul foarte exact al picturilor lui Canaletto, introducând un sentiment nou. Guardi avea aproape 50 de ani când a început să picteze vedute, încurajat probabil de succesul lui Canaletto şi de absenţa acestuia, care se stabilise în acel moment la Londra. Cariera lui este însă mai puţin strălucită. El lucrează pentru „a-şi câştiga pâinea”, spun biografii săi, moare sărac şi cade în uitare. Opera lui a fost redescoperită abia către jumătatea secolului al XIX-lea, în Franţa, graţie interesului acelei perioade pentru rococo. Atmosfera romantică a creaţiilor lui, care exprimă pregnant „fuga timpului”, sentimentul unei sărbători care se sfârşeşte şi al unei glorii care se stinge au contribuit în mare măsură la acest succes târziu al artistului. Sensibilitatea veneţianului pentru efectele de atmosferă, pentru irizările norilor şi apelor, paleta lui foarte personală, omogenă şi argintată, factura liberă, cu o tuşă extrem de vie, sugestivă şi chiar eliptică în figurarea personajelor au fost extrem de apreciate în perioada impresionistă, Guardi intrând în rândul precursorilor modernităţii artistice.

Expoziţia de la Muzeul „Correr” urmăreşte, printr-o selecţie bogată, diversele faze ale creaţiei lui Francesco Guardi.

Francesco Guardi, Palatul Dogilor

O primă parte este centrată pe compoziţiile cu figuri, mai ales scene din viaţa contemporană artistului. Vor putea fi admirate, din această perioadă, două capodopere: „Ridotto” şi „Parlatorio delle monache di San Zaccaria”, adevărate simboluri ale secolului al XVIII-lea veneţian.

Cea de a doua parte a expoziţiei cuprinde vedute, capricii şi peisaje imaginare.

Francesco Guardi a fost ultimul cronicar al sărbătorilor şi ceremoniilor veneţiene. Peste 100 de opere, provenind din instituţii italiene şi străine, cum ar fi „Accademia Carrara” din Bergamo, „Gemäldegalerie” din Berlin, Muzeul de Artă din Boston, Fundaţia „Gulbenkian” din Lisabona, „National Gallery” din Londra, Fundaţia „Thyssen-Bornemisza” din Madrid, Fundaţia Pinacotecii din Brera, Muzeul „Poldi Pezzoli” din Milano, „Alte Pinakothek” din München, „Metropolitan Museum of Art”, din New York, Muzeul „Luvru”, „Ermitajul” din Sankt Petersburg şi „National Gallery” din Washington, refac evoluţia unuia dintre artiştii cei mai interesanţi ai Italiei secolului al XVIII-lea.

Lagune record

Francesco Guardi, Punta di dogana

Astăzi, aceste vedute cântăresc aur la licitaţiile internaţionale. Între colecţionarii cei mai celebri sunt cei care aparţin Casei de Windsor, Regina Elisabeta a II-a.

Ne referim la Canaletto, de fapt, Antonio Canal, pe numele său adevărat, artistul italian care nu a încetat să fie iubit nu numai în ţara lui, dar, mai ales, în străinătate. Nu de mult, în luna iulie a acestui an, a fost stabilit un record extraordinar pentru o acuarelă, achiziţionată cu 2,4 milioane de euro.

Francesco Guardi, Sărbătoarea Înălţării în Piaţa San Marco

În aceeaşi lună, la „Sotheby’s” din Londra, un alt desen al său a fost cumpărat pentru suma de 2.423.199 de euro.

Dar când vorbim despre picturi, cifrele cresc considerabil. E de ajuns să ne gândim la „Veduta delle Chiese del Redentore e di San Giacomo”, care a fost adjudecată cu 27.000.158 de euro la „Sotheby’s” din New York. Aceeaşi sumă fabuloasă şi pentru „Canal Grande verso il Ponte di Rialto”, achiziţionată la „Christie’s” din Londra pentru 4.545.000 de euro.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.