„Când fac teatru nu mi-e frică să fiu vulnerabil”

La Mulţi Ani pentru cei 50 de ani pe care i-ai împlinit de curând, sănătate, dragoste, visuri împlinite şi o viaţă plină de sens! Eşti deja în linia I a unei ierarhii pe care timpul nu o va putea amenda. Ai montat peste 50 de spectacole în România, Croaţia, Coreea de Sud, ai ţinut workshopuri în numeroase oraşe ale lumii, de la Paris la Sydney, ai fost răsplătit cu numeroase premii… Spectacolele tale cuceresc publicul prin sinceritate şi îndrăzneală regizorală. Ce semnificaţie are teatrul pentru tine?

Îmi dau seama, mai ales din perspectiva celor 50 de ani împliniţi de curând, că teatrul reprezintă pentru mine un mod de a trăi. Asta nu e o metaforă, nu reprezintă cuvinte mari, ci este o realitate aproape zilnică. Am repetiţii în fiecare zi, mă duc la cursuri la facultatea de teatru, unde conduc clasa de master regie, sau mă pregătesc pentru viitoarele proiecte teatrale. Deci stau în atmosfera teatrală continuu. Acesta este răspunsul imediat, concret.

Altfel, într-un sens mai profund, cred că teatrul m-a ajutat să-mi eliberez angoasele, panicile, sensibilităţile exagerate, m-a ajutat să am iluzia că pot transforma, măcar pentru o seară, oamenii, să cred că poate exista un sens în viaţa asta trepidantă şi care trece într-un ritm alert pe lângă noi. Mă bucur că nu regret acum, la 50 ani, alegerea iniţială şi că, în ciuda multor momente dificile, încă fac meseria asta cu pasiune şi dăruire. E esenţial pentru mine să am senzaţia unui schimb continuu de energii cu actorii, spectatorii, cu toţi cei din viaţa mea. Mă plictisesc destul de repede, rutina mă oboseşte groaznic, aşa că teatrul a însemnat pentru mine şi şansa de a face întotdeauna lucruri diferite, în contexte diferite.

Orice nou spectacol, orice text pe care-l lucrez cu actorii mă pune într-o nouă atmosferă, într-o lume nouă, pe care încerc s-o descopăr în toate nuanţele sale. Concluzionând cumva, aş putea spune că a fost o şansă extraordinară pentru mine să pot face teatru, cu pasiune, să-mi găsesc astfel un sens în viaţă. Datorez însă mult şi unor oameni care mi-au marcat acest parcurs, părinţii mei, George Banu, Peter Brook, profesoara mea Cătălina Buzoianu, actori importanţi cu care am colaborat. Tuturor le sunt sincer recunoscător. Cu vârsta îţi dai seama şi mai bine de însemnătatea „întâlnirilor” esenţiale care ţi-au marcat parcursul artistic. La 50 ani, chiar fără să vrei, eşti obligat cumva la un bilanţ şi atunci vezi mai clar momentele împlinite şi cele de criză. Şi oamenii, artişti sau nu, care au contat cu adevărat în viaţă.

Apropo de ce mi-ai spus, toţi am simţit cum percepţia nostră asupra timpului se diluează când ne cufundăm într-o activitate care ne place. Suntem ceea ce facem zi de zi. 2017 a fost un an fast pentru tine, cu spectacole aplaudate de către un public entuziasmat de creaţiile tale şi totodată ai fost invitat să susţii la workshopuri în străinătate, atât la Milano, cât şi la Paris. Unde ai pune teatrul românesc de azi în comparaţie cu cel occidental?

Cred că teatrul românesc are multe calităţi, dar şi defecte. Nu cred în ideea absurdă pe care încearcă unii să o impună, mai ales din generaţia veche, că teatrul românesc e cel mai grozav din lume. Dar nici nu are rost să ne simţim complexaţi în raport cu ceea ce se întâmplă acum în teatrul mondial. Din fericire, acum în România se face teatru în multe feluri, de către multe generaţii de creatori, există o anumită efervescenţă în „lupta” asta între generaţii care nu poate fi decât benefică fenomenului teatral.

Cred că au apărut tineri artişti, actori, scenografi şi regizori foarte talentaţi, deci teatrul românesc are un fel de continuitate în valoare. Din păcate însă teatrul românesc este puţin cunoscut în străinătate, turneele nu sunt foarte numeroase şi impactul lui asupra teatrului european este destul de redus. Poate este şi vina noastră, a tuturor, dar e şi un fel de lipsă de interes a celor din afară. Comparativ cu teatrul românesc, filmul românesc este în prim plan, cu succese răsunătoare, însă nu are aici, în ţară, public, din păcate. Noi, la teatru, suntem norocoşi, la spectacolele bune nu se găsesc efectiv bilete. Este o anumită satisfacţie în asta, căci teatrul fără public devine inutil.

O altă problemă majoră a teatrului românesc este organizarea sistemului teatral care e din alte vremuri, comuniste. Asta nu stimulează competiţia, ci lenea în instituţiile teatrale. E o problemă care riscă să îngroape pasiunea şi să descurajeze energia de schimbare a tinerei generaţii. Una peste alta, cu bune şi cu rele, teatrul românesc rămâne cred un reper de calitate, dar nu şi de organizare sau seriozitate.

Ţi-aş propune să plecăm de la recenta ta premieră cu Orchestra Titanic, piesă în care metforele abundă, un adevărat eseu filosofic, care a marcat un nou succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. În această „comedie tristă”, în care personajele trăiesc cu iluzia salvării, ai abordat din nou opera dramaturgului Hristo Boicev, pusă în scenă pe cinci continente. Ce înseamnă un text mare? Este iluzia fundamentul existenţei noastre, este ea cea care îi împinge pe oameni să continue să trăiască, aşa cum scria Evelyne Tran în cronica la acest spectacol de pe scena Cartoucherie din Paris: „Orchestra Titanic este un răspuns metaforic care se află de cealaltă parte a zidului, cea a condamnaţilor, a abandonaţilor. Este viaţa o iluzie? Numeroşi filosofi s-au aplecat asupra acestei întrebări”. De unde vine energia care îi animă pe aceşti săraci asaltaţi de marea iluzie a unei alte lumi care se numeşte Europa?!

Piesa lui Boicev cu Orchestra Titanic este cel puţin un text important din punct de vedere al amestecului de real şi oniric, de „teatralitate a vieţii” care lipseşte uneori din viaţa reală şi după care uneori tânjim. Este un text de care m-am simţit atras brusc, din nevoia acută de a vorbi, prin spectacol, despre acea dorinţă a oamenilor de a evada din propria viaţă anostă şi de a atinge o altă lume. O iluzie poate, dar câte idei minunate nu s-au născut numai din această speranţă!

Cred că de multe ori în viaţă ne „salvăm” din momentele dificile crezând că putem evada, măcar în vise, din realitatea care ne doare.

Pentru mine piesa lui Boicev este mai mult despre frustrări şi iluzii, despre teatru ca posibilitate supremă de a crea iluzia, şi mai puţin despre nişte marginali ai societăţii. Evident că situaţia iniţială din piesă şi din spectacol este despre 4 oameni rataţi, disperaţi, ajunşi la o limită a răbdării. Dar trenul iluzoriu în care sunt urcaţi de magicianul Harry este de fapt în minţile lor, este un produs al puterii imaginaţiei. Şi în ce artă puterea imaginaţiei este mai importantă pentru perceperea operei decât Teatrul?

Din acest punct de vedere personajele din spectacolul meu se salvează „dispărând”… într-un spaţiu al iluziei. Pentru că, din păcate sau din fericire, ”viaţa e un vis”, cum spune magicianul din piesă.

Discutând despre Europa şi interpretarea piesei la nivelul politico-social al integrării noastre, pot spune că e doar nivelul prim, de bază al spectacolului meu. Am fost mult mai mult interesat de graniţa fragilă între realitate şi iluzie, între ratare şi împlinire sufletească.

Piesa lui Boicev este de inspiratie beckettiană şi chiar dacă nu ajunge la valoarea lui Aşteptându-l pe Godot este totuşi un text important şi împlinit la nivelul construcţiei dramaturgice, care oferă nuanţe ce pot fi descoperite de regizor şi de actori. Un text bun este întotdeauna unul care poate oferi multiple interpretări şi straturi de sens.

Acestă comedie „filosofică şi burlească”, în care patru suflete rătăcite se întâlnesc într-o gară, este cumva o continuare a spectacolului Spitalul comunal, scris de acelaşi dramaturg, pe care l-ai regizat pe scena de la „Metropolis”? Este un răspuns metaforic atât de des întâlnit în dramaturgia lui Boicev. Este o metaforă a singurătăţii noastre?

Cele 2 piese au câteva lucruri în comun… şi în Spitalul comunal erau cumva nişte marginali ai societăţii, care îşi imaginau existenţe paralele. Există o anumită poezie prezentă în toate piesele lui Boicev, şi în celebrul text Colonelul Pasăre. Acest amestec de oniric şi ştiinţă a creionării personajelor prin replici extrem de savuroase m-a atras la ambele texte montate de mine.

Şi da, într-adevăr, piesele sale vorbesc, cu cinism şi ironie tandră uneori, despre singurătate. O singurătate profundă, intensă, acea singurătate pe care o poţi simţi şi când eşti înconjurat de oameni. Cum spune un personaj din Orchestra Titanic: „Deci asta înseamnă dispariţia… să fii singur”.

În piesele lui Boicev m-a interesat să amplific această ruptura profundă între ce înseamnă viaţa reală şi realitatea viselor noastre. Când cele 2 dimensiuni se întrepătrund, trăirile personajelor devin foarte interesante din punct de vedere teatral.

În rolurile acestor rataţi, condamnaţi să trăiască într-o lume a iluziei, ai ales din nou câţiva dintre actorii tăi preferaţi şi, aş spune, unul mai bun decât celălalt. O trupă perfectă În acestea se remarcă Mihai Călin, în rolul lui Meto, care regizează venirea trenului, Liubka, cea plină de viaţă, întrupată de Tania Popa, Luko, şeful de gară adus cu şarm de către marele actor Mihai Constantin, dar şi dresorul Doko, jucat de Richard Bovnoczki. De alfel, şi tu te joci pe scenă. Pe deasupra, magicianul Harry, portretizat magistral de Claudiu Bleonţ. Cum ai abordat aceste personaje atât de fragile?

Am avut cu adevărat o distribuţie extraordinară pentru acest spectacol. Actori cu care am mai lucrat, cu care mă înţeleg foarte repede, dar şi foarte ocupaţi. M-am chinuit puţin cu programul lor, dar ştiam de la început că merită toate eforturile, sunt extraordinari. Cu Richard lucrez pentru prima dată şi pot spune că a fost o întâlnire minunată.

Am lucrat cu actorii pe amănunte, pe detalii comportamentale, aducând ceva din propria lor sensibilitate acestor personaje. Un alt lucru important pentru mine a fost unitatea stilului de joc al actorilor. Sunt actori, cu toţi, cu mare personalitate pe scenă şi unul dintre obiectivele mele a fost să armonizez jocul lor.

E minunat să poţi lucra, ca regizor, cu talente de calibrul ăsta, te ajută, dar te şi obligă. Mă bucur că toţi cei care au văzut spectacolul au remarcat şi apreciat, la superlativ, jocul lor.

Am crezut întotdeauna că un spectacol cu adevărat împlinit e cel în care calitatea jocului actoricesc vine din interiorul repetiţiilor, din efervescenţa ideilor de la repetiţii. De aceea nu cred că repetiţiile „liniştite” sunt cele mai bune, ci repetiţiile vii, în care cauţi drumul just. Aceste repetiţii pot fi uneori chinuitoare, dar sunt cele care produc ideile şi soluţiile cele mai neaşteptate.

Deosebit de frumoasă scenografia Andradei Chiriac, în care am admirat subtilitatea detaliilor, care serveşte de minune viziunea ta regizorală, care dă senzaţia unei gări părăsite asemănătoare unei catedrale în ruină. Cum lucrezi cu Andrada ?

Relaţia mea profesională cu Andrada Chiriac este deja consolidată în timp prin multe spectacole, la TNB sau pe alte scene din Bucureşti sau din provincie. Este o scenografă extrem de talentată, sensibilă, cu instinct şi foarte pasionată de ceea ce face. Într-un cuvânt, un artist adevărat.

Mă bucur că am contribuit esenţial la dezvoltarea şi recunoaşterea ei profesională prin toate spectacolele pe care le-am realizat împreună. Deja nu mai e nevoie să vorbim foarte mult pentru a înţelege subtilităţile unor idei, ne simţim reciproc ca artişti. Ăsta e un lucru foarte important într-o echipă. Andrada are talent şi la decoruri şi la costume, în egală măsură, lucru rar printre scenografi.

Are nuanţe ale detaliilor şi o ştiinţă a confecţionării obiectelor scenografice. Formăm o echipă solidă şi cred că vom continua cu succes aventura teatrală comună.

Admirabilă scena din spectacol în care actorii cântă şi interpretează Oda bucuriei de Beethoven. La fel de bine alese şi acordurile Cvartetului de coarde, amintind de orchestra de pe Titanic, ce cânta în timp ce nava se scufunda. Este muzica pe care o alegi un partener de joc? Ce muzică asculţi?

Pentru mine muzica este foarte importantă în fiecare spectacol, reprezintă un personaj. Atunci când o aleg mă gândesc la acea tensiune interioară a fiecărei scene, care cere o anumită muzică. Muzica intensifică starea personajelor, o acompaniază în toate nuanţele. De aceea încerc să aleg muzica numai atunci când spectacolul începe să capete forma finală, când încep să „simt” cum începe să vibreze ca un organism viu.

La Orchestra Titanic muzica este cu atât mai importantă, cu cât avem o îmbinare a realului cu imaginarul. Această graniţă fragilă este punctată şi de muzică. Am lucrat şi cu actorii în amănunt pentru a puncta anumite momente ale muzicii ce induce o stare specială personajelor, dar şi publicului din sală.

Ascult multe feluri de muzică, clasică, muzică pop, jazz… Mi-e absolut necesar să fiu într-o lume a sunetelor. Când eram mic, am studiat la un moment dat vioara, ştiam să citesc partituri, între timp am uitat, dar am rămas cu o bună ureche muzicală. Nu pot spune că sunt un meloman, dar muzica, cea de calitate, e un univers de care am nevoie zilnic. De fapt, în toate spectacolele mele încerc să găsesc „muzica interioară” a textului, să ritmez scenele asemenea unui dirijor.

Ca şi în Butoiul cu pulbere al lui Dejan Dukovski, în Terorism sau în În rolul victimei, ambele texte de Vladimir si Oleg Presniakov, abordezi această societate în derivă, subliniind modul în care ne putem salva dintr-o existenţă frustrantă. De ce te intereseaza astfel de texte?

Toate textele pe care le-aţi menţionat sunt texte contemporane de certă valoare, texte ce oglindesc societatea actuală aflată în criză. M-au interesat întotdeauna problemele lumii în care trăiesc, privite dintr-o perspectivă profundă, a senzaţiilor sufleteşti extreme. Aceste răni ale personajelor aflate în derivă sunt un material de studiu extraordinar.

Toate aceste texte mai au în comun un lucru, un fel de cinism salvator, un tip de umor negru ce face ca situaţiile din piese să pară şi mai disperate.

Şi, până la urmă, dacă tot ne aflăm într-o lume în criză, ce texte ar putea fi mai interesante decât unele care vorbesc despre toate zbaterile noastre, uneori ridicole, alteori sublime?

Tot anul trecut ai abordat şi comedia cu piesa Totul e relativ al cunoscutului dramaturg britanic Alan Ayckbourn, la „Teatrul Nottara”. Spectacolele tale nu se definesc printr-un singur stil. Şi mă gândesc la Revizorul lui Gogol sau Livada de vişini de Cehov, ori Însemnările unui nebun de Gogol. Ce ai pe agenda de lucru acum? Ştiu că lucrezi la „Teatrul de Comedie”.

Nu vreau să am neapărat un stil, încerc doar să găsesc stilul spectacolului respectiv, să fiu coerent stilistic pe un anumit proiect. La Totul e relativ am ales o excelentă comedie de bulevard, scrisă ca un mecanism perfect, cu o ştiinţă extraordinară a replicii, şi am vrut să demonstrez că nu trebuie neaparat tratată în cheie uşoară, frivolă, ci poate deveni un spectacol de calitate, cu umor rafinat, interpretat magistral de Catrinel Dumitrescu şi Constantin Cotimanis.

La Cehov sau Gogol, doi mari dramaturgi, cu lumi de o profunzime extraordinară, am încercat să fac spectacole care să sublinieze viziunea mea regizorală, într-un raport permanent cu subtilitatea textelor.

Acum lucrez la „Teatrul de Comedie” un text de A.Vampilov, 20 minute cu un înger, în traducerea nouă şi extraordinară a Maşei Dinescu, un text care mi se pare de o actualitate zdrobitoare. Se pune problema incapacităţii oamenilor de a accepta ca dezinteresat un gest nobil, uman, acela de a ajuta semenii. O replică precum ”Nimic nu se face dezinteresat” sună astăzi extrem de actual, cinic şi adevărat. Pentru că trăim într-o societate în care interesul personal e ridicat la nivel de lege.

Regia este o profesie grea, complicată. Printr-o muncă titanică, aş putea spune, ţi-ai creat credibilitate. Dar ai moştenit ceva şi din familie. Ce anume?

Datorez părinţilor mei foarte mult. Nu am ştiut, din păcate, să le arăt recunoştinţa mea întotdeauna. Evident că, genetic poate, am moştenit unele lucruri ce ţin de profesia asta de la tatăl meu, regizorul Alexa Visarion. N-am avut niciodată o relaţie comodă cu el, dar faptul că am trăit în acest mediu de mic copil, într-un fel m-a ajutat. Spun „într-un fel” pentru că, în acelaşi timp, reprezintă o imensă responsabilitate să duci mai departe, în aceeaşi profesie, un nume care înseamnă ceva din punct de vedere artistic. Dar am încercat cu tenacitate şi ambiţie, încă din facultate, să-mi fac propriul drum în regia de teatru. Din familie sigur am moştenit un lucru esenţial, care nu se învaţă, şi anume instinct pentru regie de teatru. E ceva care se dezvoltă în timp, se şlefuieşte, dar dacă nu îl ai din naştere, nu apare din neant, de la sine.

Spectacolul tău Orchestra Titanic vorbeşte despre teatru şi viaţă. Un teatru văzut ca o salvare posibilă, care îţi oferă iluzia salvării. La fel ca şi Ikigai, acest concept japonez atât de la modă, care vorbeşte despre cultivarea prieteniilor pentru a fi fericit. Plecând de aici, în acest timp când naţia noastră este dispersată, antrenată în discuţii politice sterile în care se simte acut lipsa de comunicare, tu ţi-ai găsit refugiul în prietenie. Şi ce poate fi mai minunat decât faptul că profesorul de la Sorbona, criticul George Banu vorbeşte despre prietenia cu tine care durează… de ani şi ani de zile, afirmând: „Prietenia într-o lume confuză consolează şi încurajează. Prietenii îşi sunt necesari unii altora! Dar ei rămân prieteni şi din respectul etic şi artistic care, reciproc, îi reuneşte. În spectacolele lui Felix Alexa regasesc adevarul concret al vietii si nu doar performanta teatrala, poate şi pentru că în dialogurile noastre frecvente musteşte iubirea de teatru!”

Mă bucură enorm şi mă împlineşte prietenia mea cu George Banu, care a început în 1990 şi s-a dezvoltat constant. Lui îi datorez mult din înţelegerea subtilităţilor acestei meserii, a vieţii în general. Prietenia cu el şi cu soţia lui Monique, şi ea profesor de teatru la Sorbona, reprezintă unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa mea. M-a emoţionat foarte tare mărturisirea publică a prieteniei noastre, pe care a făcut-o în caietul program de la Orchestra Titanic. Le sunt recunoscător pentru delicateţea, căldura umană şi consecvenţa cu care mi-au fost alături de atâţia ani.

Ca profesor, la UNATC, ce părere ai despre tânăra generaţie?

Predau la UNATC din 1994, unde am lucrat întâi ca asistent al Cătălinei Buzoianu, fosta mea profesoară, pentru ca apoi să trec de-a lungul anilor prin toate gradele universitare, ajungând acum profesor la master regie. Spun aceste amănunte ca să vedeţi că am ajuns să cunosc generaţii întregi de studenţi la actorie şi regie. Pot spune cu sinceritate că avem talente extraordinare în tânăra generaţie, ar trebui însă deschise mai multe oportunităţi pentru ei. Reprezentanţii de vârf ai tinerei generaţii au vigoare creativă, inventivitate şi o capacitate de a se adapta lumii acesteia foarte competitive. Din păcate, cum spuneam, nu sunt ajutaţi de un sistem teatral foarte rigid, care nu e adaptat noilor realităţi. Personal am mare încredere în generaţiile care vin din urmă, ei sunt sângele proaspăt de care teatrul românesc are nevoie.

Einstein afirma: „Nu încerca să fii o persoană de succes. Încearcă să fii o persoană de valoare”. Ce ai descoperit cel mai importat despre tine însuţi în teatru? Ce se află pe lista lucrurilor pe care ţi le doreşti pentru 2018?

În teatru am descoperit că pot fi cinstit şi sincer cu mine însumi, fără a-mi ascunde sensibilităţile şi vulnerabilităţile. Când fac teatru nu mi-e frică să fiu vulnerabil. Dimpotrivă, am încercat să-mi stimulez sensibilitatea, transformând-o într-o sursă de creativitate. Teatrul m-a apărat de angoase şi excese, care altfel există în mine, e un fel de defulare. Mă simt liber când fac teatru, o libertate profundă, care mă stimulează ca un drog. Cred că sunt într-un fel dependent de teatru, deşi uneori îl urăsc că-mi acaparează viaţa prea mult. Dar… iubesc provocarea!

Dar în viaţa personală, ce ţi-ai dori?

În 2018 mi-aş dori ceva mai mult timp liber pentru a citi, pentru prieteni şi dragoste. De asemenea aş vrea să călătoresc mai mult, să văd locuri noi, ţări exotice. Să văd şi teatru de calitate care să mă stimuleze. În general mi-aş dori mai multă linişte sufletească și o viață mai puţin agitată. Să văd mai multe filme bune şi să mă uit mai puţin la televizor.

Sper să mi se împlinească măcar o parte din dorințele astea….

Viaţa e vis…?

Uneori viaţa pare o iluzie… asemeni teatrului. Când te joci cu „iluzii” şi imaginezi vieți posibile ale personajelor, cum fac eu, viaţa poate deveni un vis, cum spune şi Shakespeare prin intermediul lui Puck în Visul unei nopți de vară.