Marţi, 19 decembrie, la ora 19.30, Casa de licitaţii Artmark vă aşteaptă la o licitaţie excepţională la JW Marriott Bucharest Grand Hotel.
Trei capodopere din colecții istorice și multe alte lucrări importante pentru arta românească vor fi prezente în Licitația de Iarnă.
„Maestre, dă-mi-o mie. Facem un schimb…ia ce vrei de la mine!… Cât am dorit-o, aș vrea să o las în colecție… L-am văzut pe Tonitza pictând-o”. Atât de mult şi-a dorit Florăreasa de Nicolae Tonitza (preț estimat 150.000 – 250.000 de euro) negustorul armean K. H. Zambaccian încât i-ar fi dat compozitorului Ion Dumitrescu orice din propria sa colecţie.
Lucrarea lui Nicolae Tonitza a trecut succesiv prin mai multe colecții istorice. Cumpărată direct din atelierul maestrului de către arh. Dimitrie Mohor, prietenul și susținătorul lui Tonitza, opera ajunge între 1942-1944 în colecția generalului nazist de aviație Alfred Gerstenberg. După arestarea lui Gerstenberg, Florăreasa revine în colecții românești (Puiu Bereșteanu, Ion Dumitrescu etc.). Prima apariţie publică a lucrării a fost la prestigioasa Exposition d’art roumain ancien et moderne au Musée du Jeu de Paume, Paris, 1925. Ultima apariție a Florăresei pe simezele publice a avut loc în 1964, atunci când Muzeul Național de Artă organiza marea retrospectivă Tonitza.
Cea de-a doua capodoperă prezentă în licitația Artmark este Bărăția din Câmpulung de Nicolae Grigorescu (preț estimat: 50.000 – 100.000 de euro).
„Patria noastră reprezintă destule subiecte vrednice de studii, destule frumuseţi originale şi artistice spre a-şi putea avea locul, cu demnitate, în galeria oricărui muzeu din lumea occidentală”, considera Nicolae Grigorescu. Acesta este şi motivul pentru care artistul revine în ţară pentru câteva luni în mai 1867. Călătoreşte la Căldăruşani, Târgovişte, Câmpulung, Rucăr, locuri considerate în acel secol vetre ale neamului. La Câmpulung, Grigorescu găseşte şi trecut şi prezent, vestigiul medieval al Bărăţiei, dar şi târgul plin de forfotă, purtând pecetea vieţii rurale.
Sub titlul Vue de Câmpu-Lung lucrarea participă în 1889, la Expoziţia universală de la Paris (Salonul Beaux-Arts, pavilionul României). Un tablou omonim se găseşte şi în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României (Galeria Naţională). Istoricul operei cuprinde o succesiune de colecţii prestigioase (Gheorghe Gr. Cantacuzino „Nababul”, 1832-1912; Grigore Bălăceanu, 1876-1967; dr. Anton Buşulenga ), ce îi acordă un statut privilegiat.
Lucrarea Țărăncuță de Ioan Andreescu (preț estimat: 25.000 – 35.000 de euro) întregește triada capodoperelor ce vor străluci în seara de 19 decembrie. Este o lucrare ieșită timpuriu din penelul lui Andreescu, a cărui moștenire artistică este cu atât mai prețioasă cu cât se reduce la mult mai puține lucrări decât a creat, spre exemplu, mai prolificul Grigorescu. Tabloul Ţărăncuţă a trecut la rândul lui prin câteva colecţii istorice (dr. Kaufmann-Kosla; Iosif Tendler şi Froim Feldmann).
Licitaţia ce încheie anul prezintă sute de capodopere semnate de cei mai importanţi reprezentanţi ai artei plastice româneşti. De la peisajele academiste de Theodor Aman la peisajele impresioniste de Nicolae Grigorescu, de la interioarele pariziene ale lui Theodor Pallady la naturile statice de Gheorghe Petraşcu, de la portretele lui Ioan Andreescu la cele semnate de Nicolae Tonitza. Licitaţia de Iarnă reuneşte toate numele mari într-o încântătoare sărbătoare a artei.
Spicuim, aproape aleatoriu, o seamă de piese propuse în licitaţie.
În afara lucrării deja amintite, Bărăția din Câmpulung, Casa Artmark propune şi alte lucrări din creaţia grigoresciană.
Lucrare emblematică a creaţiei lui Nicolae Grigorescu (1838, Pitaru, Dâmboviţa – 1907, Câmpina), Car cu boi este evaluat la 60.000 – 90.000 de euro
În ceea ce privește ciclul tematic abordat de față – viața țăranului, acesta se esențializează în faza de maturitate, progresând chiar către perioada „albă”. Această esențializare a dus la remodelarea figurii țărănești, care, transpusă prin siluete emblematice dar neindividualizabile, a dus la crearea tabloului idilic al vieții de la sat. Dacă apelăm la întregul imaginar grigorescian observăm cum munca dispare, însă mereu e prezentat grupul uman, fie în care cu boi, fie în adevărate caravane spre sau dinspre locul efectiv al activității. Tocmai această extragere a acțiuni din discursul pictural caracterizează ciclul carelor cu boi, motiv ce se încarcă de lirismul tipic unei stări de suspendare temporală. Motivul drumului îl atrage pe Grigorescu în special în perspectiva specificității inițiale a întregii activități. Fără să renunțe la dezideratele plein-airiste, toate sursele de vizual sunt integrate peisajului, sau mai mult, naturii, drept deținătoare a cadrului compozițional. Așadar, în dezvoltarea plastică, rămân primordiale culoarea și lumina. Micul panel de lemn (24,5 x 45 cm) este construit de Grigorescu după precepte picturale bine stabilite, efectele cromatice devenind singurele susceptibile unor intrepretări subiective. Fluiditatea pastei conferă impresia de instantaneu, instanța fiind subjugată exclusiv culorii și pensulației. Prospețimea și vivacitatea compoziției sunt atinse prin contrapunerea valorică a cerului, pictat în cele mai diafane acorduri de alb, cu registrul terestru, mo-delat în variațiuni de intensități penetrante, tipice suprafeței (verdele vegetației, ocrul teros).
Peisaj pe Valea Doftanei, pictat în 1898-1904, provine din colecția istorică a familiei Bușulenga. Opera a aparținut inițial lui Cezar Bușulenga, unul dintre frații lui Apostol Bușulenga, soțul lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga. După 1977 opera intra în colecția lui Nicolae Bușulenga, al treilea frate Bușulenga. Pe verso are o autentificare olografă Gheorghe Petrașcu
Opera lui Nicolae Grigorescu din preajma lui 1900 încă trezește dispute în legătură cu adevărata sursă a imaginarului modelat – și aici nu ne referim la inspirație, ci la acțiunea conștientă de a interpreta natura într-o anumită manieră, tehnică, abordare. Fie că Grigorescu e racordat la curentele contemporane lui și trebuie să evidențiem întâietatea Art-Nouveau-ului la 1900, fie că problemele de vedere au fost adevărata cauză a „perioadei albe”, răspunsul este cel mai probabil la mijloc.
Calitatea primară a operei dezvoltate în ultimii 10 ani de creație ține de viziune, o viziune inconfundabilă ce s-a tradus prin contactul nemijlocit cu realitatea imediată, filtrată (sau nu) prin sensibilitatea lirică atât de pasională. Peisajul a fost cu adevărat câștigat atunci când Nicolae Grigorescu a capacitat să racordeze stilul la acea viziune, prin propria-i opinie despre Impresionism, valoarea lucrurilor și estetica coordonatoare. Câștigurile acestei ultime perioade, în special în maniera picturală, au constat în valorația oferită întregii compoziții, prin capacitatea artistului de a picta întregul, dar și fracțiunile, cu aceeași însemnătate și calitate a universului luminos.
Lucrarea de faţa aparţine unei serii de peisaje – variaţii pe aceeeaşi temă, imagini ale zonei subcarpatice din preajma Câmpinei şi a Posadei – executate în notațiile cele mai subtile, pe acele paneluri de lemn indispensabile atât în pictarea în fața motivului, cât și în alegerea vedutelor cele mai grăitoare.
Valoare estimativă: 15.000 – 25.000 de euro.
Chemarea la rugăciune de Corneliu Michăilescu (1887, Bucureşti – 1965, Bucureşti), este o opera din 1926, care face parte dintr-un ciclu dedicat de Corneliu Michăilescu subiectelor religioase sau din universul creștin, alături de alte compoziții realizate la mijlocul anilor 1920 ca Angelus, Bunavestire, Călugărițe sau peisajele ce surprind biserici și mânăstiri.
Traseul inedit pe care l-a urmat Corneliu Michăilescu ne prezintă unul dintre cei mai conștiincioși pictori ce s-au manifestat pe scena artistică românească în perioada interbelică. Mânat de alte idealuri decât ale colegilor de breaslă, imediat după finalizarea cursurilor la Școala de Belle Arte din București (1912), Michăilescu nu va lua drumul marilor capitale artistice (München, Paris), ci, atras de maeștri renascentiști, va pleca la Florența. Această primă perioadă de creație, o etapă eclectică, în care artistul experimentează cu pictura în aer liber, cu expresionismul, dar mai ales cu fovismul va fi definită de cele două stagii de pregătire în Italia, finalizate în 1921, când se întoarce în țară. Încă de la prima manifestare expozițională din țară, în aprilie 1922, Michăilescu se va detașa de tipologiile bine cunoscute ale mișcărilor academice, anunțând manifestările cubiste și pe cele suprarealiste de mai târziu.
Atracția față de cubism avea să se manifeste profund în creația lui Michăilescu la mijlocul anilor 20, atunci când, de altfel, începea să se facă remarcat în mediul cultural românesc şi se apropie de grupările avangardiste din preajma lui M.H.Maxy și Marcel Iancu. Atenuarea cubismului, folosirea paletei fauve și structura compozițională cu tentă suprarealistă sunt principalele elemente definitorii ale acestei opere cât și a perioadei, fapt ce conduce la o creație mai degrabă expresionistă, individualizându-l și mai mult în arta românească interbelică.
Valoare estimativă: 6.000 – 9.000 de euro
Moș Toader, lucrare din 1937-1938 a aceluiaşi artist aparţine unei etape în care pictorul se reprofilează în segmentul literar, înregistrând doar câteva apariții în Saloanele Oficiale. De altfel participările sale expoziționale se încheiaseră în 1935. În aceeași perioadă artistul se muta la Cernica, unde își construia o „casă cu foișor” și probabil începea și primele încercări în proză.
Valoare estimativă: 8.000 – 14.000 de euro
Farul din La Ciotat, de Lucian Grigorescu (1894, Medgidia – 1965, Bucureşti), este pictat în 1928-1929.
În 1929 Lucian Grigorescu își organiza două expoziții în țară, în ianuarie (Sala Artelor Decorative) și în decembrie (Căminul Artelor), ocazie cu care prezenta creația din Franța. Este foarte probabil ca opera de față să fi participat la una dintre cele două expoziții.
Pe întreaga perioadă a anilor ’20, Lucian Grigorescu a căutat și lucrat pentru a-și desăvârși stilul. De la sejurul la Baia Mare (1920), la anii petrecuți în preajma lui Jean Al. Steriadi (alături de care pictează în Dobrogea), la sejurul italian, la Institutul Superior de Arte Plastice din Roma (1921-1922) și până la descoperirea sudului Franței, Grigorescu își apropie un limbaj plastic relevant epocii, fiind atras de constructivismul cezannian, de pensulația postimpresionistă dar și de stilul modernist al unui André Derain. În 1927 se stabilea la Cassis, locuind și lucrând în zona Provence ceva mai bine de un deceniu.
Valoare estimativă: 2.000 – 3.500 de euro
Afumatul algelor la Penmarc’h, creaţie din 1903 a pictorului Ştefan Popescu (1872, Finţeşti, Buzău – 1948, Bucureşti) a participat probabil la expoziția personală Ștefan Popescu, Galerie Bernheim Jeune et fils, Paris, 16-31 ianuarie 1904. În catalogul expoziției, la categoriile 2 și 10 se regăsesc operele „Fumée de goémons”.
Ștefan Popescu, ajuns în 1900 la Paris, intra repede în cercurile artistice, fiind introdus de Ioan Cantacuzino. Avea să se apropie de cercul de artiști și scriitori români care va sta la baza societății Tinerimea Artistică, însă adevărata revelație o va avea în Bretania, unde îl cunoaște pe Lucien Simon, membru ilustru al grupării Bande noire.
Valoare estimativă: 3.500 – 5.500 de euro
Plimbare prin Buttes Chaumont (1933) guaşă de Iosif Iser (1881, București – 1958, Bucureşti) face parte din ciclul de parcuri și străzi pariziene pictate de Iosif Iser în vara anului 1933, opere pe care le expunea în decembrie 1934, în cadrul expoziției personale de la Sala Dalles.
Vederile din parcurile și piațetele pariziene s-au aflat printre subiectele preferate de Iser în perioada şederii sale în capitala Franţei. Printre alegerile lui regăsim, în special în guașă, parcurile Buttes Chaumont sau Bois de Boulogne unde surprinde ritmul naturii în mici notații picturale, iar alteori caută forfota umană în Place de la Contrescarpe sau în piața Mouffetard şi reprezintă impresia lui directă în faţa subiectului, notată cu rapiditate şi un fin simţ al observaţiei.
Valoare estimativă: 3.500 – 5.500 de euro
Mult mai târzie, este Ţărăncuţă cu fuior (1951), estimată la 5.000 – 8.000 de euro, care a fost expusă în expoziția retrospectivă „Iser. Artist al Poporului”, Sala Dalles, aprilie-mai 1956, București și este menționată în catalogul expoziției la pag. 21, cat. 101, sub titlul „Țărancă torcând”.
Pictura lui Kimon Loghi (1873, Serres, Macedonia – 1952, Bucureşti) este strâns legată de răspândirea gustului pentru simbolismul de nuanţă müncheneză. Format la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Theodor Aman şi George Demetrescu Mirea, Kimon Loghi îşi continuă studiile la München, unde este admis în atelierul lui Franz von Stück, pictor reprezentativ pentru Jugendstilul bavarez. Făcând parte din generaţia de artişti care au creat în epoca romantică, lucrările lui Kimon Loghi sunt inspirate din lumea feerică a basmului românesc dar și din mitologia universal, aşa cum se paote vedea şi în lucrarea din licitaţie: Insula lui Pan, evaluată la 4.000 – 5.500 de euro
O opera din secolul al XIX-lea, Omagiul lui Eminescu îl are ca autor pe Nicolae Dumitru Tintoreanu (1871, Iași – 1901, București). Elementele ce definesc natura statică se regăsesc în recuzita folosită de Tintoreanu, aluziile fiind iscusit integrate în operă. Amintirea lui Eminescu pare a vibra în întreaga compoziție: de la volumul „Din goana vieții” a lui Vlahuță, ce cuprindea un capitol despre Eminescu, la gravura cu chipul poetului și până la aranjarea ustensilelor scriitorești, opera se developează drept un omagiu adus poeziei și celui mai de seamă reprezentant al acesteia.
Valoare estimativă: 900 – 1.500 de euro
Nicolae Vermont (1866, Bacău – 1932, Bucureşti) este prezent în licitaţie cu mai multe lucrări. Activitatea sa portretistică se manifestă încă din perioada tinereţii, când a demonstrat calităţi extraordinare de înţelegere a figurilor omeneşti. Centrat pe sublinierea trăsăturilor de ordin social – activităţile zilnice, ocupaţiile oamenilor portretizaţi – Nicolae Vermont sugerează în acelaşi timp, pe chipul acestora, şi trăsăturile sufleteşti, pe care un anumit tip de activitate îl imprimă unui individ. La limita dintre portret şi pictura de gen, două genuri picturale care se împletesc într-un mod original la Vermont, tablourile în care este înfăţişat omul aduc în prim plan personaje precum ţigănci, coşari, ţărănci, cimpoieri. În reprezentarea acestora, Vermont nu este preocupat de descrierea instrumentelor legate de ocupaţia personajelor, neglijează trăsăturile portretistice şi preferă să îmbine caracterizarea persoanajelor prin obiectele activităţii lor cu caracterizarea psihologică, reuşind astfel să creeze opere de mare valoare. În acest sens putem vorbi şi despre tabloul Ţărăncuţă cusând, pictat în 1929, evaluat la 10.000 – 18.000 de euro.
I se adaugă Chivuță, din 1917 (1.500 – 2.500 de euro), Țărăncuţă din 1915 (2.500 – 3.500 de euro) sau Țărancă cu basma galbenă, evaluată la 4.000 – 6.000 de euro, în care se remarcă contrastul puternic dintre basmaua galbenă şi culoarea pielii arse de soare, care conferă picturii o senzualitate aparte.
Un alt pictor important al primei jumătăţi a secolului XX este Ion Theodorescu-Sion (1882, Ianca, Brăila – 1939, Bucureşti). În licitaţie este propusă lucrarea Muntence, estimate la 5.500 – 7.500 de euro. Opera aparţine perioadei de după încheierea Primului Război Mondial, când Sion călătorește prin țară, mânat de dorința de acumulare. Sejurul a constat în mai multe etape, de la itinerarul realizat în compania lui Camil Ressu, alături de care a pictat doi ani, în jurul Brașovului și în zona Carpaților Meridionali, până la descoperirea zonelor subcarpatice, în special în preajma Curții de Argeș. În noul context geo-politic şi social, acela al României Mari, nevoia căutărilor naţionaliste devine indispensabilă, iar Sion răspunde prompt „noii ordini”. Se prezintă cuminţit, clasicizant în formă şi puternic naţionalist în conţinut. Lucrări narative, ilustrând scene din viaţa țăranului, rescriu în interbelic utopia paşoptistă, nuanţând-o corespunzător spiritului vremii. Seria de tablouri cu subiect românesc, pe care le putem integra ciclului „compoziții cu motive românești”, formează o etapă revelatoare deopotrivă tematic şi stilistic.
Din primul eşalon al picturii româneşti interbelice face parte şi Gheorghe Petraşcu (1872, Tecuci, Galați – 1949, Bucureşti). Peisajul a fost pentru Petrașcu unul dintre genurile preferate, în special din cauza faptului că motivele care pot fi extrase din natură răspundeau necesității acestuia de a aplica fondul plastic preferat. Exact prin această maleabilitate a lucrului vizualizat, contopită unei vocații a materiei anorganice s-a manifestat în pictura lui Petrașcu atracția către aspectul mineralizant, căutând deseori subiecte predispuse acestei premise. Încă de la începutul carierei, pe la 1900, Petrașcu s-a aplecat asupra motivelor „îmbătrânite”: colțuri mediavale, orașe vechi, clădiri ridicate în piatră și cărămidă, pretabile unor interpretări dictate de paleta îngroșată, închisă și greoaie. Pitorescul vedutelor sale se transpunea astfel asupra modalităților de construire a imaginilor direct în pastă, iar seria de peisaje urbane a reprezentat prima țintă a acestui stil. Orașele vechi românești Curtea de Argeș, Târgoviște, Sighișoara sau Sibiu deschideau un dialog interesant între Petrașcu și pictura în peisaj, dialog definit de transpunerea pe pânză a unei anumite atmosfere, atât de unică în pictura românească a primei jumătăți de secol XX.
Femeie în interior din 1910, a aceluiaşi artist, a participat la Expoziția Tinerimii Artistice, din București, în aprilie 1910, sub titlul Nud pe canapea.
Nudul, pentru Petrașcu, nu a reprezentat niciodată modalitatea acestuia de a aduce un elogiu trupului femeiesc, ci o manifestare plastică. Chiar dacă începe să picteze acest subiect încă din primii ani ai carierei, în special în momentele când se lăsa inspirat de poezia simbolistă și modela nimfe dezgolite pe malul apei, pictorul nu a căutat să flateze nici prin desen, nici prin colorit, nici măcar când își picta propria soție în ipostaze intime. Însă, chiar dacă nu a căutat să își interpreteze modelele în funcție de canoanele frumuseții clasice, pictorul a modelat goliciunea, iar paleta de culoare a atins o materialitate efervescentă. Volumele de culoare sunt absorbite în compoziție, iar forma se contopește eficient în tușele generoase de culoare.
Nudurile realizate de Petrașcu în 1910 erau remarcate de cronicarul și criticul de artă Theodor Cornel în mai 1910: „Nudurile lui, care au scandalizat pe nepricepuți, sunt absolut interesante. Acele studii serioase au o calitate artistică cu totul superioară nudurilor, de zahăr sau de ciocolată, care dezonorează pereții, bine decorați, ai Tinerimii Artistice”.
Valoare estimativă: 12.000 – 18.000 de euro.
Şi tot de Gheorghe Petraşcu, Casă boierească la Târgoviște, datată 1917, este evaluate la 8.000 – 12.000 de euro.
Cu toate că anul 1917 este unul complicat pentru România, fiind implicată în Primul Război Mondial și cu o bună parte din teritoriu ocupată încă de la sfârșitul anului 1916, lumea artistică românească continua. Petrașcu este unul dintre cei care rămâne în capitala țării și care, așa cum ne arată tabloul de față, continuă să lucreze și chiar să expună. Însă pictorul era afectat de evenimentele războiului, conacul și atelierul de la Nicorești fiind distruse, aflându-se foarte aproape de Frontul de Est. Pictura de față, ce cunoște câteva alte variante, în maniera tipică a lui Petrașcu, ne prezintă un motiv îndrăgit de artist: casa românească, văzută în perspectivă restrânsă, pictată în pastă generoasă. În peisajele cu case ale lui Petrașcu, acestea par mai întotdeauna stinghere, chiar pustii. Arareori regăsim în acestea prezența umană și indicii ale acesteia, cum ar fi gardul ori curtea (gospodăria). Chiar și așa, monumentalitatea cu care se prezintă veduta lui Petrașcu devine coordonatoare a întregului plan vizual, peisajul vibrând prin fiecare tușă.
Ineditul lucrării Culă oltenească (8.000 – 14.000 de euro), pictată în 1915-1918 constă în clădirea pictată în prim-plan. O culă tipică oltenească, ce nu putea să fie pictată decât în Oltenia, apare pentru prima dată în imaginarul lui Petrașcu. De altfel, și zonele în care acesta ar fi găsit o culă sunt necartate în itinerariile lui Petrașcu: în Muntenia pictorul călătorește cel mai vestic la Câmpulung, însă această operă poate oferi un nou itinerar artistic. O altă explicație pentru apariția unei cule (probabil din Gorj) poate fi și apariția în București, cu ocazia Expoziției Generale din 1906, a unei replici de culă oltenească, în Parcul Carol. În același parc, între 1914-1916, Petrașcu, drept custode al Pinacotecii Statului (cu sediul în Palatul Artelor din Parcul Carol), vedea zilnic Cula Olteanească, de altfel o culă cu același specific ca cel din pictura artistului – anexa cu turlă. Explicația mai plauzibilă este această a doua variantă, în lipsa identificării exacte a unui itinerar oltenesc în cariera de peste 40 de ani a lui Petrașcu.
Acestor opere li se alătură Case la Silistra (8.000 – 12.000 de euro), realizată în 1930-1932. Picturile realizate de Gheorghe Petrașcu la Silistra intrau în marea expoziție personală din cursul anului 1933, în catalogul expoziției fiind prezente 4 opere din orășelul dunărean. În perioada interbelică, Maestrul de la Târgoviște era printre cei mai importanți artiști în viață, iar stilul său care contraria pe la 1910, era acum căutat și aplaudat de cronicari, critici și colecționari. Fidel locurilor descoperite în primele două decade ale secolului XX, Petrașcu revenea în orașele sale favorite, pictându-le cetățile, colțurile, zidurile și casele prăfuite. Silistra apărea în imaginarul lui Petrașcu în 1913, an în care pictorul cobora în sudul țării și picta în orașele de pe malul Dunării până către Dobrogea. Silistra, Turtucaia, Mangalia, Techirghiol sau Balcic sunt toate vizitate și imortalizate atunci, inițiind o relație cu vedutele descoperite aici ce va ține mai bine de două decenii.
Natură statică cu mere, din 1913, a participat probabil la expoziția personală Gheorghe Petrașcu, de la Ateneul Român, din 1913, făcând parte din cele 120 de lucrări expuse atunci. Naturile statice erau remarcate de critica vremii: „Ici-colo, sub originalitatea negrului, cu o gamă de roșu pătată de un indispensabil reflex alb-albastru, naturile moarte amintesc efecte de culoare în sobrietatea misticului Cézanne…”, scria Adrian Maniu.
Valoare estimativă: 9.000 – 16.000 de euro
Un alt nume de rezonanţă este Camil Ressu (1880, Galaţi – 1962, Bucureşti). Uleiul pe carton Ţărăncuţe (1940-1945) este estimate la 8.000 – 14.000 de euro.
Camil Ressu a fost unul dintre cei preocupaţi de realizarea unei arte care să reflecte realitatea românească, specific naţională. Repingând poporanismul și motivele facile, a căutat în arta populară originea unui stil autentic, care trebuia să reflecte spiritul românului. Respingând formele de împrumut care pătrunseseră în arta acelei perioade, odată cu plecările artiștilor la studii în străinătate, a fost preocupat de găsirea izvoarelor legitime pentru stilul specific românesc ce se cerea aflat, pentru a se afla în centrul unei școli naționale de pictură. Astfel marile compoziţii pictate ale lui Ressu au ca subiect, aproape invariabil, omul simplu, ţăranul, viaţa de la ţară, muncitorul sau ritualul muncii. Lumea satului a început să fie un subiect predilect în creaţia artistului mai ales după anul 1920, perioadă când se afirma o tendinţă a gustului pentru monumental, decorativ şi accentuarea valorii simbolice. Subiectul de față, al cuplului de țărănci (una cu greblă și alta cu fota ridicată) apare mai târziu în creația lui Ressu, în prima jumătate a anilor ’40, însă individual, personajele se regăsesc compuse încă din perioada în care pictorul realiza Odihna la câmp, așadar mijlocul anilor 1920.
De Balcicul atât de iubit de pictori aminteşte pictura Scenă din Balcic, semnată, la sfârșitul anilor ’30 de Romeo Storck (1903, Paris – 1991, Paris).
Fiul Ceciliei Cuţescu-Storck şi al violonistului Romulus Kunzer, Romeo a crescut în familia pe care mama sa a întemeiat-o împreună cu sculptorul Frederic Storck. A îmbrăţişat cariera mamei sale, urmând studii de pictură la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi începând să expună din anii 1920. Lucrează pictură de şevalet în diferite genuri şi artă decorativă, pentru a se dedica mai târziu picturii murale monumentale, în Brazilia. Acolo execută comenzi de compoziţii de mari dimensiuni pentru lucrările de arhitectură din noua capitală, Brasília şi Sao Paulo, devenind cunoscut.
Creaţia lui Romeo Storck se revendică, în parte, de la direcţia cubistă, în varianta practicată de André Lhote, stilul său fiind caracterizat de tendinţa către bidimensionalitate, formele robuste, uşor geometrizate, folosirea liniei pentru construcţia formelor şi a culorilor aplicate în contururi ferme.
Valoare estimativă: 3.500 – 5.500 de euro.
Voaleta albastră (1939-1940) de Max Herman Maxy (1895, Brăila – 1971, Bucureşti) a participat la expoziția Salonului Oficial. Pictură și Sculptură, aprilie-mai 1940, Palatul Artelor, București. Era ultima participare a lui Maxy la Salonul Oficial, în anii ’40 fiindu-i interzisă participarea din cauza legislațiilor antisemite.
Atunci Maxy expunea unul dintre portretele tipice pentru anii 1935-1940, portret ce amintește de pleiada de chipuri pe care artistul le imortaliza încă de la începutul anilor ’20. Chiar dacă stilistic este mult mai temperat, fără gravitatea avangardistă de odinioară, chipul doamnei ne arată măiestria lui Maxy. Portretele realizate de M.H.Maxy în perioada interbelică, în etapa ce coincide cu anii de creație de cea mai profundă factură, relaționată fie la curentele avangardiste sau la cele iscusite de însuși Maxy (ex: Integralismul), sunt desăvârșite cu adevărat în special datorită faptului că acele chipuri reproduse sunt personaje din anturajul artistului sau al mișcărilor artistice specifice. Voaleta albastră, alături de cele două portrete realizate lui însuși și soției (Mela Maxy), par a fi singurele compoziții portretistice din anii 1939-1940, restrângând într-ul fel universul artistului. Doamna în cauză putea fi cineva din anturajul Atelierului Maxy (ce se închidea în 1940, dar îl redeschidea în 1941) sau poate din universul evreiesc academic (ex: Școala de Artă pentru Evrei).
Valoare estimativă: 9.000 – 16.000 de euro
Pe filiera afectivă Ștefan Luchian – Nicolae Tonitza, Corneliu Baba (1906, Craiova – 1997, Bucureşti) își asuma o anumită relație cu pictura modernă românească (și internațională). De la cei doi maeștri români avea să preia pasiunea pentru culoare. Anii de ucenicie din preajma lui Tonitza și stima ce i-o purta aveau să îl îndrepte către picturalitatea acestuia, care la rândul ei fusese decantată prin introspecția artei lui Luchian. Printr-un salt de o generație artistică, Baba reintroduce celebrele naturi statice cu maci ale lui Luchian, de o calitate cromatică pătrunzătoare. Din această categorie de lucrări face parte şi pictura Anemone, estimată la 4.000 – 6.000 de euro.
Flori roșii, pictura din 1941 a lui Ion Ţuculescu (1910, Craiova – 1962, Bucureşti) este evaluate la 9.000 – 15.000 de euro.
Tendinţa expresionistă se instaurează în opera lui Ţuculescu încă de la ce-a de-a doua expoziţie personală, din 1939, de la Ateneul Român, dar în următorii ani va suferi oscilaţii, picturile prezentate în expoziţia din 1941 afişând o poziţie mai moderată. În unele dintre ele, critica a sesizat note andreesciene, acestea alternând cu lucrări cu intensităţi cromatice stranii şi subiecte dramatice. Opţiunea pentru expresionism se accentuează în expoziţia din 1942, când lucrările prezentate manifestă contraste cromatice violente, tuşe dezlănţuite şi structuri compoziţionale simplificate. Perioada „neagră”, așa cum s-a manifestat în expoziția personală Țuculescu din 1942, îngloba lecțiile însușite în urma contactului profund cu pictura lui Van Gogh, apoi cu cea a contemporanului Petrașcu. Non-conformismul țuculescian, așa cum se definea el la începutul deceniului cinci al secolului trecut, prezenta o descătușare emoțională în fața unor subiecte încă „banale”, peisajele și naturile statice amintind încă de arta maestrului flamand sau de cea a conaționalului. Suportul major al operelor realizate în această perioadă consta totuși în dinamica inedită dintre desen, abia figurat și paleta cromatică, ce se compune spre acel expresionism intens, afectiv.
Din anii 40 datează o altă pictură a lui Ion Ţuculescu, intitulată Peisaj din Costinești, evaluată la 25.000 – 35.000 de euro.
Anii 40 reprezintă în opera lui Țuculescu o bogată perioadă în evoluția către începutul abstractizării, reprezentat, la rându-i, de perioada folclorică. Peisaje bucureștene sau din zona Mangaliei, lucrările din această perioadă nu se desprind de figurativ, ci pornesc de la realitate, pentru ca, prin subtile sinteze, să pornească pe drumul abstractizării. Apare o formulare relativ paradoxală a vizualului, care acum se încarcă de un anumit narativism al imaginii. Caracterul expresionist se traduce prin mici motive ce apar integrate unui complex realist, atmosfera fiind încărcată de un anume decorativism. Imaginea este încărcată de optimism print-un registru cromatic cald. Faptul că pictorul pune accent pe marea întindere de albastru oferă un argument pentru validarea ideei unui discurs relaxat, însă la fel de puternic și expresiv.
Creația lui Nicolae Dărăscu (1883, Giurgiu – 1959, Bucureşti) a acoperit, pe de-a lungul celor mai bine de 40 de ani de carieră, aproape toate temele majore ale picturii moderne. Deși ne este cunoscut drept peisagist, și unul dintre cei mai însemnați, Dărăscu avea să picteze, în perioada de maturitate și altfel de compoziții. Chiar dacă practică pictura naturii statice încă din primii ani ai carierei, primul ciclu cu adevărat coerent și stabil dedicat unor compoziții de atelier (naturi statice, interioare, flori) era conceput la mijlocul anilor ’20. În operele de mai târziu, din cursul deceniului patru, pictorul abordează subiectul dintr-o perspectivă mult mai cromatică, naturile statice fiind mai degrabă coordonate de buchetele bogate de flori – drept sursă de culoare. Buchetele sale sunt mereu bogate, par să erupă din vasul în care stau, revârsându-se către privitor. Alegerea florilor de toamnă, cu predilecție spre cele de câmp, susține senzația de aglomerare, acestea fiind structural flori bogate. Pentru Dărăscu florile dobândesc aceeași consistență materială pe care a căutat să o dea în toate lucrările sale, acea preocupare pentru materialitate din peisaje.
În licitaţie este oferită o Natură statică cu dalii și pipă, de la mijlocul anilor ’30, evaluate la 9.000 – 16.000 de euro.
Tot lui Nicolae Dărăscu îi aparţine şi Veneția (9.000 – 15.000 de euro)
Cele mai însemnate cicluri dedicate Veneției de către Dărăscu (chiar dacă revenea foarte des în Italia) aveau să puncteze diverse etape evolutive în pictura acestuia. Dacă în seria din anii 1912-1914 putem vedea ultimele manifestări ale pensulației tipic impresionismului, perioadele ulterioare (mijlocul anilor ’20 și perioada 1930-1935) oferă un Dărăscu extrem de pictural, condus doar de paleta cromatică, eliminând treptat experimentul tehnic.
Peisajul Debarcader pe Sena (spre Pont des Arts), de Theodor Pallady (1871, Iaşi – 1956, Bucureşti), pictat în prima jumătate a anilor ’20, este estimat la 18.000 – 25.000 de euro.
Timp de aproape 50 de ani Pallady a călătorit sau a locuit în capitala Franței, unde, atras de specificitatea și pitorescul doar unor anumite locuri, a pictat și desenat, în special cheiurile Senei și vederi de la fereastra atelierului (Place Dauphine, atât de la fereastră cât și de pe chei, Pont Neuf sau Cheiul Montebello). Veduta surprinde Pont des Arts pictat de către Theodor Pallady dinspre Pont Neuf, surprinzând cheiul Senei spre vestul Parisului. De altfel, locul ales nu este întâmplător, Pallady locuind la câteva sute de metri distanță, în Place Dauphine 12. Debarcaderul din prim plan pare a fi una dintre ambarcațiunile folosite de Școala Națională de Natație, Băile Henri IV, ce își aveau sediul nautic lângă Pont Neuf.
Evantaiul, pictat în 1920-1924 de Theodor Pallady (12.000 – 18.000 de euro) face parte dintr-un capitol important al creaţiei palladiene, interioarele Parisului.
Surprinde în aceste opere ale lui Pallady o adevărată regie a modelului feminin, un subiect în sine, reinterpretat în continuă omogenizare cu atmosfera interioarelor amintite. De altfel avem de a face cu două motive foarte puternice, care își regăsesc un traducător de excepție în viziunea scrutătoare a lui Pallady – femeia și interiorul – drept o reflexie a urbanului. Probabil influențat de acei ani în care simbolismul îi coordona întreaga viziune stilistică, Pallady va reuși să ofere interioarelor sale o notă de distincție, insuflând atmosferei o tentă narativă, mereu grăitoare, realizată prin tușe aspre, tonuri terne și lipsite de exaltări cromatice sau desenul inexact, ce trădează o creație elevată, a unui artist realist.
În aceeaşi linie se prezintă şi Interior la Paris, realizat de Pallady în 1933 şi evaluat la 12.000 – 18.000 de euro. Lucrarea provine din Colecţia Ninette Schapira și Gheorghe Răut.
Pallady rămâne în memoria artei româneşti ca un pictor al ambianţei citadine. Personalitate retrasă în propriul univers interior, orizontul inspiraţional al lui Pallady s-a restrâns succesiv, dar nu în sensul unei limitări ci acela al itinerariului tematic, retrăgându-se din sfera cotidianului citadin, în propria lume a existenţei. Din Parisul lui Pallady (al universului intim sau al Senei) se hrănea lumea artistică bucureșteană care a avut ocazia să ia parte la 9 expoziții personale Pallady între 1921-1940. Opera de față, probabil participantă la una dintre expozițiile Pallady din 1933 sau 1935, ne oferă o fărâmă din creația acestuia din deceniul patru al sec. XX. Intimitatea atelierului și relația strânsă cu modelul produc o familiaritate întregii atmosfere, efect întâlnit în toate compozițiile de acest gen ale lui Pallady.
Pe cheiul Senei, de asemenea, de Theodor Pallady, este evaluat la 8.000 – 12.000 de euro.
Sena este văzută în tentă opacă, în gradații neutre ale verdelui și griul reflexiei în apă a vegetației și a cerului înnorat. Desenul nu este exagerat, forma fiind modelată în culoarea parcimonios întinsă pe suprafețe destul de extinse ale cartonului suport, iar restul compoziției este construită în perspectivă trunchiată, depărtarea fiind rareori interesantă pentru Pallady, căci oferea o notă mult prea lirică caracterului final.
Arlechin și spaniolă de Iosif Iser (1881, București – 1958, Bucureşti) aparţine unei teme recurente în creaţia artistului.
Fermecat de animația francezului Emile Reynauld, Pauvre Pierrot, experiment al teatrului optic, anterior cinematografului, care făcuse mare vâlvă în epocă, Iser realizează de timpuriu câteva opere care ilustrează iubirea neîmplinită a arlechinului Pierrot pentru balerina Columbina.
O primă abordare a temei, sub influența directă a clasicului triunghi – arlechin, Colombina și Pierrot – a fost realizată de Iosif Iser în anul 1912, când, la comanda lui Dimitrie Burileanu (eminent om politic și diplomat), artistul a decorat conacul acestuia de la Turnu Severin cu o astfel de compoziție. În anii ’30, Banca Națională avea să achiziționeze celebra Arlechin și dansatoare la recomandarea aceluiași Burileanu. Tematica persistă și pe durata interbelicului, însă cel mai însemnat reviriment al subiectului are loc după 1940, în perioada în care universul vizual al lui Iser era îngrădit de legislațiile antisemite de după 1938-1940. Ineditul în cazul operei de față constă în melanjul realizat între tema celebră a Arlechinadei și subiectul spaniol, Colombina fiind în cazul de față una dintre spanioloaicele pictate de Iser în 1930, în urma sejurului iberic.
Valoare estimativă: 9.000 – 16.000 de euro
Tot de Iosif Iser, guaşă pe hârtie Plimbare prin Bois de Boulogne este evaluată la 3.500 – 5.500 de euro se prezenta în fața breslei, la mijlocul anilor 20,
Petre Iorgulescu Yor (1890, Râmnicu Sărat – 1939, Cluj) cu un produs artistic raliat la o manieră ce empatiza cu modernismul francez. Întâlnim un produs eclectic, dar grăitor, și recunoaștem în creația lui Iorgulescu-Yor din anii „20 o apropiere față de subiecte autohtone, lucrate în spirit modern. Acest fapt îi aducea recunoașterea în 1928 când îi era decernat Premiul Național în cadrul Salonului Oficial, moment ce îl fixa definitiv pe Yor în fruntea generației sale. Este relevantă lucrarea din lictaţie, Conac din Ardeal, pictată între 1927 şi 1929, estimată la 2.500 – 3.500 de euro.
Aminteam la începutul articolului tabloul Florăreasa de Nicolae Tonitza şi locul ei în preferinţele criticii şi ale colecţionarilor.
Alături de ea, sunt oferite în licitaţie şi alte lucrări ale celebrului colorist.
Nud cu spatele, datat cca. 1929, a participat probabil la Expoziția Grupul celor Patru.
Opera impresionează prin alegerea cromatică ce amintește de paleta pe care Tonitza o dezvoltă după 1925, de îndată ce atmosfera luminoasă a Mangaliei acapara figurativul. Rozurile și tentele de ocru sunt împăstate și modelate pe pielea modelului, iar spatele gol și liniile picioarelor prind viață în nuanțări atente și variate. Efectele de lumină și umbră sunt realizate prin variațiuni ale aceleeași culori amestecate cu tonuri neutre – albul murdar al așternutului – ce le întâlnim în celelalte registre ale compoziției. Tușa de contur amintește de tradiția picturală preluată de la Luchian și are totodată menirea de a reliefa o acțiune sau iminența ei (tensiunea torsului, de tipul sculpturilor antice).
Pictarea modelului din spate, tipică de altfel, era cauzată tocmai de calitățile anatomice, netezimea, plasticitatea și transparența carnației fiind surprinse afectiv de Tonitza. Dacă în nudul de față nu surprinde diversitatea paletei, în care regăsim acea parcimonie cromatică, limitarea la acel ocre jaune clair în diverse nuanțări este cea care aprofundează pictarea carnației. În același timp, Tonitza oferă o însemnătate anume și planurile distincte nudului, astfel fondul și suprafața pe care este pictat modelul primesc o rezolvare picturală accentuată.
Valoare estimativă: 35.000 – 55.000 de euro.
Şi tot de Nicolae Tonitza, portretul Catrina din 1928-1930 este evaluat la 18.000 – 25.000 de euro.
Tabloul de față introduce o variațiune a temei, prin folosirea unui model în semi-nud. Intensitatea culorii devine principala caracteristică definitorie în prezentarea chipului, chiar și în desenarea trupului. Jocul de nuanțe căutat de Tonitza, nuanțe de interpretare dar și de nuanțe cromatice, a dus la conceperea efectivă a complexității umane, care nu trebuie să fie cuantifică într-o reproducere rece, insensibilă, după „natură”. Aprofundarea portretului a dus astfel la o interpretare psihologică, cauzată și de caracterul pictorului, răscolit de propria-i existență tumultoasă.
Provenind din Colecția istorică arh. Paul Smărăndescu și Lyse (Elisabeta) Smărăndescu, Portretul Lysei Smărăndescu, este pictat în 1925 de George Demetrescu Mirea (1852, Câmpulung Muscel – 1934, Bucureşti).
G.D. Mirea s-a bucurat de preţuirea multor oameni de gust, personalităţi din viaţa politică şi culturală a ţării, care îl considerau cel mai bun portretist pe care ţara l-a avut până la apariția sa. Istoria artei l-a consemnat de altfel drept ”primul antropocentrist” în pictura românească, primul care a pus interpretarea omului în centrul operei sale (Dragomirescu, Frunzetti, 1940). Portretul este aşadar principala sa preocupare, pânzele sale înfăţişându-i pe cei care alcătuiau înalta societate bucureşteană a epocii: scriitori, cărturari, generali, oameni de stat, femei elegante.
Valoare estimativă: 6.000 – 9.000 de euro.
Plimbare în parc, pictată în 1875-1880 de Theodor Aman (1831, Câmpulung Muscel, Argeş – 1891, Bucureşti) este o lucrare din perioada de maturitate.
Preocupările şi tendinţele istoriste ale pictorului, specifice primelor perioade ale creaţiei sale, vor fi contrastate, în intervalul imediat următor anilor „70 – ce coincide cu perioada de maturitate artistică – prin viziunea înnoitoare, eliberată de anumite rigidităţi. Chiar dacă tematica predilectă este cea a peisajului, a scenelor sub cerul liber, în grădină, în parc, Theodor Aman nu devine un plein-air-ist în adevăratul sens al cuvântului, însă paleta mai luminoasă, o mai mare libertate a tuşelor contribuie la realizarea unor compoziţii mai aerate, în care atmosfera este mult mai mult sugerată prin vibraţiile de lumină. Asemenea opere prezintă privelişti din parcurile Bucureştiului sau din grădina artistului, aspecte pitoreşti ale locurilor străbătute de artist. Dimensiunea redusă a acestora i-au permis artistului să se dedice cu o deosebită atenţie detaliilor, iar o trăsătură comună a majorităţii peisajelor este prezenţa aproape nelipsită a omului, ce în concepţia acestuia venea să reîntregească decorul vieţii cotidiene. Realist ca interpretare, plin de sensuri sociale, la Aman peisajul asumă şi rolul de cronică a timpului în care a trăit, imagini pline de adevăr, în care astăzi vedem autentice documente de epocă.
Valoare estimativă: 8.000 – 12.000 de euro
Coș cu liliac este pictat de Theodor Aman între 1860-1865.
Natura statică (și adiacenta compoziție cu flori) intrau în vizorul lui Aman în preajma anului 1860, după finalizarea studiilor și mai ales după consumarea momentului compozițiilor istorice. Unul dintre primele buchete cu flori pictate de artist este inventariat în preajma anului 1862, pentru ca ulterior tematica să devină din ce în ce mai des întâlnită. Construirea casei și a celebrei sale grădini încurajau astfel de compoziții, fiind cunoscute studiile pe panel cu buchete de flori din propria curte.
Valoare estimativă: € 3.000 – 5.000
Peisaj de toamnă, de Ştefan Popescu (1872, Finţeşti, Buzău – 1948, Bucureşti) este estimat la 8.000 – 14.000 de euro.
Fără a se confunda cu un observator obiectiv, detaşat în faţa motivului, Ştefan Popescu trăieşte un fel de revelaţie ori de câte ori priveşte peisajul, amintindu-şi de momentele din viaţa sa. În acest context se poate vorbi de lirismul artei lui Ştefan Popescu, în care copacul asumă notaţii semnificativ profunde. Forma armonioasă a coroanelor proiectate pe imensitatea cerului neclar emană un sens de echilibru, iar frunzele îngălbenite de timp accentuează melancolia naturii artistului. Primul contact cu arta „peisajului în plein air” îl va avea în Bretania, unde se stabileşte începând cu 1903 pentru o perioadă mai îndelungată. Aici se simte atras de pictorii peisajului Bretaniei – Lucien Simon şi Charles Cottet, ambii din grupul artistic Société Nouvelle – ca prim pas în aflarea propriei viziuni artistice.
După dispariția Balcicului din imaginarul românesc, așadar după 1940, Samuel Mützner (1884, Bucureşti – 1959, Bucureşti), asemeni lui Iser, caută să se întoarcă la efectele orientaliste – atât de la îndemână odinioară, printr-o proiectare în spațiul cotidian orășenesc a specificului oriental. Astfel, în cazul picturilor cu personaje ale lui Mützner, regăsim o consonanță interesantă cu suita odaliscelor pictate de Iser între 1940 și 1945. Aceste „odalisce” imaginate devin astfel răspunsul pentru vidul simțit în cazul unui ciclu dedicat exotismului în toate variantele lui – așadar un cadru mult mai larg decât acest orientalism balcanic. Seria nudurilor lui Mützner face parte din ciclul mai larg cu subiect feminin, alăturându-se și compozițiilor cu model în grădina casei. Relevantă pentru acest demers este şi lucrarea Intimitate, din 1945, evaluată la 7.000 – 10.000 de euro.
Nud pe divan, din 1932, este semnat de Gheorghe Vânătoru (1908, Olteniţa, Călăraşi – 1983, Bucureşti).
Între 1929 și 1934 pictorul se va forma pe băncile Academiei de Arte Frumoase din București, avându-i profesori pe Nicolae Tonitza, Francisc Șirato sau Gheorghe Petrașcu, cel care îi va influența decisiv traseul ulterior. Apariția lui Vânătoru în mediul artistic interbelic avea să fie remarcată chiar de la debutul pe simeze, fiind premiat de juriu încă de la prima participare la Salonul Oficial, în 1932, an în care tânărul Eugène Ionesco aprecia că Vânătoru „este un temperament real și viguros, creator de atmosferă și modern în culoare, o clară speranță a picturii românești”.
Valoare estimativă: 2.500 – 3.500 de euro.
Să mai menţionăm câteva din numărul foarte mare de opera propuse în Licitaţia de Iarnă.
Reţin atenţia Trandafiri galbeni, de Rudolf Schweitzer-Cumpăna, pictaţi în 1948 şi evaluaţi la 1.500 – 2.500 de euro, Natură statică cu portocale de Octav Băncilă (2.500 – 3.500 de euro), provenită din Colecția istorică prof. Ioan Hudiță și Emilia Hudiță, Vase în port de Rudolf Negely (1883, Sopron, Ungaria – 1950), estimată la 1.000 – 1.800 de euro, Cutia Pandorei, pictată în 1982 de Ştefan Pelmuş (400-600 de euro), Umbrela roșie de Nutzi Acontz (1.500 – 2.500 de euro), Clopotniță lângă Iași, acuarelă şi guaşă din 1918 a lui Aurel Băeşu (300 – 500 de euro)…
Nu putem omite două sculpturi:
Tătăroaică, bronz de la mijlocul anilor ’30 al lui Boris Caragea (1906, Balcic, Bulgaria – 1982, Bucureşti), este estimate la 800 – 1.500 de euro.
Influențat de creația lui Bourdelle și de cea a lui Ivan Meštrović, Caragea avea să se impună în sculptura românească prin alegerea unui umanism propriu, stilizat și monumental. Devenit după 1944 cel mai reprezentativ sculptor al oficialităților comuniste, Artist Emerit și șef al UAP, Caragea va dezvolta cicluri importante atât pentru statuaria mică, cât mai ales pentru cea monumentală, de for public.
Nimfă și faun, bronz de Constantin Baraschi.
După debutul la Salonul Oficial în 1925, un an mai târziu, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Urmând pașii prietenului Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei La Grande Chaumière, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale.
Acesti pictori au valoare numai in Romania.
International nu ii cumpara nimeni.
Nu inteleg cum cineva poate plati pentru un Grigorescu 200 000 euro!
Cu banii astia se pot cumpara creatiile unor artisti recunoscuti in toata lumea.