Cărţi de citit la gura sobei

“Fiica negustorului de sake”

Libraria Humanitas de la Cişmigiu a fost gazda unei întâlniri cu Excelenţa Sa Domnul Keiji Yamamoto, ambasador al Japoniei în România, Angela Hondru, cunoscut traducător şi niponolog, Elisabeta Lasconi, critic literar, şi Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Japoneze Angela Hondru din cadrul Universităţii Româno-Americane, prilejuită de recenta apariţie a volumului Fiica negustorului de sake de Kido Okamoto.

Kido Okamoto este considerat părintele genului poliţist în literatura niponă, celebritatea sa în Ţara Soarelui Răsare fiind comparabilă cu cea a lui Arthur Conan Doyle în Occident. Prin povestirile ciclului Hanshichi torimonocho (Cazurile misterioase ale lui Hanshichi), publicate între anii 1917 şi 1937, Kido Okamoto conturează personalitatea emblematică a inspectorului Hanshichi, renumit pentru rezolvarea fără echivoc a cazurilor celor mai complicate şi enigmatice. Volumul Fiica negustorului de sake cuprinde paisprezece povestiri incluse în primele trei volume Hanshichi torimonocho, ultimele şase texte fiind pentru prima oară traduse într-o limbă străină.

Inspectorul Hanshichi s-a născut în 1823, iar acţiunea povestirilor este plasată la finele perioadei Edo, purtându-ne paşii prin reşedinţe de samurai, magazine, ceainării, case de gheişe şi, bineînţeles, pe străzile capitalei nipone. Facem cunoştinţă cu o lume împânzită de fantome şi spirite a căror existenţă nu se poate dovedi, de superstiţii neînchipuite, de exemple demne de urmat, dar şi de impostori greu de dibuit. Fiecare povestire începe cu un cadru specific perioadei Edo: sărbători ce par să-şi împrăştie parfumul epocii, referiri la piese Kabuki ori trimiteri la lucrări literare, aluzii la cenzura shogunatului sau la principii ce aveau să dispară curând.

Fiu de samurai, Kido Okamoto (1872–1939) a lucrat ca reporter pentru câteva dintre ziarele capitalei, activitate ce i-a oferit o perspectivă largă asupra schimbărilor petrecute după deschiderea graniţelor Japoniei către Occident în urma Revoluţiei Meiji (1868). La data publicării povestirilor cuprinse în ciclul Cazurile misterioase ale lui Hanshichi, Okamoto îşi câştigase deja faima literară prin critică de teatru, povestiri istorice şi peste două sute de piese Kabuki. În piesele sale a împletit atmosfera nostalgică a teatrului tradiţional cu noul curent shingeki, în dorinţa de a face cunoscute schimbările ce asaltau Japonia, şi a adaptat unele forme artistice occidentale la gustul japonez.

„Am avut norocul să-l cunosc personal pe Hanshichi şi să-l întâlnesc deseori, ba chiar să-l vizitez acasă, în Akasaka. […] Îi plăcea traiul îndestulat şi întotdeauna mă trata cu cel mai bun ceai şi cele mai delicioase prăjiturele. Şi îmi depăna poveşti din tinereţe. Am izbutit să umplu un caiet gros cu misterele povestite de Hanshichi. Le-am ales pe cele mai captivante pentru a le oferi cititorilor, dar ele nu se succed neapărat în ordine cronologică…“

“Scrisori către Mihai”

Curtea Veche Publishing a lansat volumul unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori români de proză scurtă, Răzvan Petrescu, “Scrisori către Mihai”.

“În literatura română există puţine scrisori între prieteni aşa pline de dragoste. Le-am citit ca pe nişte obiecte literare stranii, ca pe nişte relicve în care erau încrustate fapte stilistice din viitor. Pentru că mi-a fost destul de limpede, încă de la primele rânduri, că toată literatura lui Răzvan Petrescu a ieşit din aceste plicuri trimise peste hotare pe când era încă student”, apreciază Marius Chivu.

România anilor ‘80. O prietenie între doi tineri de 23 de ani care pare sortită unui sfârşit brusc – unul dintre ei, Mihai, reuşeşte să emigreze în Franţa. Cel rămas în ţară este Răzvan Petrescu, tânărul furios, nostalgic, vag depresiv care după Revoluţie avea să devină probabil cel mai talentat autor român de proză scurtă. Schimbul epistolar dintre cei doi prieteni constituie o dublă oglindă – pe de o parte una îndreptată către realităţile celei mai întunecate perioade a comunismului românesc şi pe de altă parte reflectând disperarea unui artist în devenire care nu îndrăzneşte să întrevadă o scăpare din sistemul totalitar.

Pentru ca scrisorile să treacă de capcana cenzurii, autorul lor apelează la nenumărate acolade stilistice, jocuri de cuvinte şi subtilităţi pe care ochiul obtuz al celui care citea fraudulos corespondenţa nu le-ar fi putut decripta în cheie corectă, dar care, la aproape 30 de ani distanţă, constituie mostre de ironie subtilă care vor isca infinite delicii. Sarcasm, ghiduşie, referinţe muzicale şi literare, cuvinte inventate, ritm al frazei variabil, toate acestea sunt deopotrivă ingrediente şi mărci stilistice care nu doar că anticipează scriitura viitorului prozator, ci reprezintă chiar chintesenţa ei.

Răzvan Petrescu, descris de Marius Chivu ca “maestrul din umbră al literaturii române scurte”, este eseist, prozator, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982 şi a profesat timp de opt ani, după care s-a dedicat muncii de redactor, lucrând la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la Editura Litera şi Editura Alfa. Din 2004 până în prezent este redactor la Editura Curtea Veche.

Născut în 1956, este descoperit în 1986 de criticul literar Mircea Martin şi frecventează cenaclul Universitas până în decembrie ’89. La Cartea Românească îi vor apărea volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundaţiei Liviu Rebreanu), Eclipsa (1993, Premiul oraşului Tîrgovişte), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), metajurnalul Foxtrot (2008, Premiul Radio România Cultural).

În 2013 i se publică volumul Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini — interviuri în proză (Curtea Veche Publishing, 2013). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Editura Unitext, Premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995, Editura Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie Camil Petrescu, ediţia I, şi Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Israel (Editura Nymrod, 2007), Spania (Editura El Nadir, 2010) şi Anglia (University of Plymouth Press, 2012).

“Dublă expunere”

Este mai mult decât o carte – este un moment de tensiune, un punct de întâlnire şi, mai ales, o platformă generatoare de dialog, acţiuni, proiecte şi evenimente culturale, toate având drept scop apropierea şi familiarizarea publicului din România cu literatura şi arta contemporană.

În urmă cu şase luni, Roxana Gamarţ, coordonatoarea proiectului Dublă expunere, a provocat câţiva autori contemporani să scrie fiecare câte o proză scurtă, având ca punct de plecare lucrarea unui artist vizual contemporan.

Rezultatul este această antologie, un hibrid între o carte de literatură şi un album de artă contemporană. O invitaţie la un alt gen de dialog decât cel cu care ne-am obişnuit.

Scriitorii care au acceptat provocarea au parcurs portofoliile celor zece artişti prezenţi în proiect şi fiecare dintre ei şi-a ales reproducerea unei lucrări, imagine ce avea să joace rolul de declanşator al demersului lor narativ. Prozatorii au avut libertate totală – de la alegerea artistului şi a lucrării până la modalitatea în care aceştia au decis să conecteze proza lor cu imaginea care i-a inspirat.

Faptul că fiecare scriitură a rezonat într-un chip misterios cu imaginarul unui anume artist vizual arată cât de apropiate sunt, totuşi, aceste două medii distincte, cum se pot completa ele reciproc, dialogând, developând o perspectivă altfel asupra întregului demers artistic. Fiecare dintre cele zece ficţiuni are specificul său, căpătând coerenţă şi profunzime narativă în contextul simbiozei cu lucrările de artă care le-au generat.

Dublă expunere reprezintă întâlnirea dintre vârste creative diferite, provocarea constând în găsirea unui limbaj comun între cei doi, deşi au fost cazuri în care afinităţile la nivel de percepţie s-au dovedit a fi surprinzător de mari. În acelaşi timp, este şi întâlnirea dintre două tipuri diferite de consumatori de cultură – publicul pe care îl întâlneşti de obicei la licitaţii de artă, vernisaje sau alte tipuri de evenimente expoziţionale şi cel pe care îl găsim de cele mai multe ori în compania cărţilor.

Nu în ultimul rând, Dublă expunere provoacă o interacţiune între două grupuri de teoreticieni şi critici, provenind unii din zona literară, alţii din zona artei vizuale.

Apariţia cărţii va fi urmată de o serie de întâlniri publice, regizate diferit, în funcţie de viziunea fiecărui artist în parte, precum şi de o expoziţie documentară, în care vor fi incluse lucrări ale artiştilor prezenţi în proiect.

Provocarea este adresată mai departe cititorilor, care devin acum participanţi direcţi la acest experiment.

Întâlnirea dintre literatură şi artă, un experiment inedit, a dus la rezultate spectaculoase, după cum vă veţi convinge citind dialogul dintre scriitorii: Ştefan Agopian, Bogdan Coşa, Augustin Cupşa, Filip Florian, Adela Greceanu, Nora Iuga, Marin Mălaicu-Hondrari, Mitoş Micleuşanu, Philip Ó Ceallaigh, Radu Paraschivescu şi artiştii: Roman Tolici, Zoltan Bela, Ion Grigorescu, Gili Mocanu, Sandor Szasz, Dan Perjovschi, Andrei Gamarţ, Mircea Cantor, Tara von Neudorf, Dumitru Gorzo.

Proiect finanţat de Raiffeisen Bank şi susţinut de Muzeul Naţional de Artă Contemporană.

“Fulgi de iubire”. Trei poveşti romantice de Crăciun

Ce au în comun o furtună de zăpadă iscată în Ajunul Crăciunului, 14 majorete vesele, un restaurant Waffle House şi un tip învelit în folie de aluminiu?

Răspuns: aceste trei poveşti romantice de Crăciun.

„Şi, desigur, mai era şi Stuart.

Stuart, care tocmai mă văzuse trecând printr-un întreg curcubeu de sentimente şi experienţe. Existau numerele părinţii-mei-au-fost-băgaţi-la-închisoare, sunt-blocată-într-un-orăşel-necunoscut, sunt-nebună-şi-nu-mi-pot-ţine-fleanca, sunt-cam-afurisită-cu-tipul-ciudat-care-încearcă-să-mă-ajute, despărţirea şi extrem de populara sar-pe-tine-neaşteptat.

O dădusem în bară nasol de tot. Regretul şi umilinţa dureau mai tare decât gerul. A fost nevoie să străbat câteva străzi până să-mi dau seama că nu pe Noah îl regretam… ci pe Stuart. Stuart care mă salvase. Stuart care chiar părea să dorească să-şi petreacă timpul cu mine. Stuart care mi-a vorbit pe şleau şi care mi-a spus să nu mă las călcată în picioare.”

O furtună puternică de zăpadă aduce dragostea în vieţile a trei adolescenţi: o fată al cărei tren s-a înzăpezit, un băiat ce înfruntă viscolul pentru a se întâlni cu prietenii săi, o altă fată cu inima frântă ce-şi vopseşte părul în roz şi visează să fie îngerul cuiva.

Trei dintre cei mai cunoscuţi autori americani de literatură pentru adolescenţi – John Green, Maureen Johnson şi Lauren Myracle – şi-au unit forţele pentru a scrie poveşti pline de aventură, umor, romantism şi duioşie, ale căror fire se împletesc inteligent la final, într-o carte numai bună de citit la gura sobei.

„În aceste poveşti tandre, ingenios întreţesute, iubirea pluteşte printre fulgi de nea, beteală şi cadouri de Crăciun!”, scrie School Library Journal.

„Umor, romantism şi personaje puternice – toate dau forţă acestui efort narativ”, apreciază Kirkus Reviews.

Cărţile lui John Green au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Dintre cărţile sale, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Căutând-o pe Alaska, De 19 ori Katherine, Oraşe de hârtie.

Lauren Myracle este autoarea a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, printre care Shine, Kissing Kate, seria The Winne Years şi The Internet Girls (sttyl şi ttfn) – romane scrise în stilul mesajelor instantanee – bestselleruri New York Times.

Maureen Johnson a fost aleasă în 2012 Queen of Teen în Marea Britanie. Printre cărţile sale se numără 13 Little Blue Envelopes, Devilish, Girl at Sea, The Name of the Star şi Suite Scarlett.

”Cum să pictezi un mort”

Nominalizare la Man Booker 2009.

Premiul Portico 2010.

Roman publicat în peste 12 ţări.

„Un stil liric atât de măiestrit lucrat şi o savoare pe care aproape că o poţi gusta.” (Daily Mail)

„Viaţa interioară a eroilor lui Sarah Hall se dezvăluie cu sensibilitate în această minunată împletitură de voci distincte.” (The Times)

„Scrierea lui Hall este deopotrivă puternică şi delicată. O carte cu stil, plină de idei.” (Guardian)

„Sarah Hall scrie o proză fină, luminoasă, de o intensitate poetică remarcabilă, şi sunt în acest roman scene de o frumuseţe strălucitoare.” Daily Telegraph

În Italia anilor ’60, Signor Giorgio, un pictor de naturi moarte, trăieşte obsedat de redarea pe pânză a relaţiilor de lumini şi umbre dintre obiecte. Bolnav de cancer, îşi aşteaptă sfârşitul şi ţine un jurnal în care face consideraţii despre artă, istorie, război, viaţă. La moartea lui, o tânără oarbă îi îngrijeşte mormântul, încercând să înţeleaga lumea pe care nu o mai poate vedea. Ani mai târziu, în Cumbria, un pictor celebru pentru peisajele sale montane spectaculoase, pe care le explorează personal, rămâne imobilizat între stânci, moment în care îşi evaluează propria viaţă. În Londra zilelor noastre, fiica lui, Susan, artistă şi curator al unei săli de expoziţii, trăieşte foarte acut drama morţii fratelui ei geamăn şi îşi găseşte refugiul într-o lume a tenebrelor şi a abandonului sexual, în căutarea propriului eu.

Un roman complex, scris în patru registre, pe patru voci distincte, ale căror destine se intersectează într-o relaţie subtilă.

”Annette aranjează buchetele astfel încât trandafirii să fie în faţă. Astăzi arată perfect. Până mâine vor începe deja să se ofilească. Mama ei spune că trandafirii au puterea de a-i face pe bărbaţii care îi văd să le ceară în căsătorie pe iubitele lor. Spune că trandafirii răspândesc virtutea. Trandafirii au un parfum cam prea tare pentru nişte creaturi atât de zvelte, se gândeşte ea, ca şi cum ar fi fost creat artificial, iar apoi pulverizat pe flori. Dacă l-ar întreba pe unchiul ei Marcello, probabil că i-ar explica de ce. El se pricepe la arome. Nu cultivă doar trandafiri pentru tarabă, ci creşte şi legume şi extrage ulei din levănţică şi îl vinde unor parfumerii din Florenţa şi din Milano. Sufletul unei flori nu este forma sau culoarea ei, ci parfumul, zice el adesea”.

Sarah Hall s-a născut în Cumbria, în nord-estul Angliei, în 1974, iar în prezent locuieşte în SUA. Şi-a început cariera scriind poezie, după care a urmat calea ficţiunii. Prima sa nuvelă a fost publicată în 2002 şi a primit câteva premii importante. A continuat cu The Electric Michelangelo (2004) – carte care a fost nominalizată la Premiul Man Booker pentru ficţiune, The Carhullan Army (2007), iar ultima sa scriere este How to Paint a Dead Man (2009) – carte publicată anul acesta la Editura Litera.

”Cred că este cel mai bine scris şi cel mai filozofic dintre romanele mele de până acum, prin faptul că limbajul oscilează între simplitate şi descriere complexă, iar cartea se ocupă de probleme foarte generale – viaţă, moarte, sex şi artă. Cele patru povestiri nu au ritmul ameţitor al celui de-al treilea roman al meu – The Carhullan Army, care este o distopie despre viitor, unde acţiunea primează –, dar sper că amândouă sunt la fel de captivante. Ca în cazul tuturor romanelor scrise de mine până acum, m-au intersat câteva lucruri, iar ele s-au îmbinat, alcătuind această carte. Picturile lui Giorgio Morandi m-au inspirat, deşi Giorgio din carte nu este o prezentare biografică a lui Morandi. Există şi alţi artişti la a căror operă m-am gândit cât timp am scris cartea. M-am gândit de asemenea la relaţiile foarte profunde şi complicate pe care le avem ca oameni, dar şi la felul în care caracterul nostru muritor ne face să descoperim modalităţi de a ne consola, de a ne aminti de noi înşine, de a descoperi şi crea înţelesurile lumii”, mărturisea autoarea într-un interviu.