Cărţi de pus sub brad

Cu prilejul sărbătorilor de iarnă, “Curtea Veche Publishing” a decis să îmbrace straie noi pentru cititorii săi.

Poveştile Reginei Maria a României

“Frumoasă, inteligentă, cu farmec şi temperament debordante, străbunica mea a adus literaturii române nu numai un avânt şi o încurajarea părintească, dar şi condeiul unui nou scriitor regal. Toate cărţile ei sunt impetuoase, puternice, sensibile şi spontane, de la paginile de jurnal până la suavele poveşti pentru cei mici şi mari”, mărturisea despre acest volum ASR Margareta, Principesa Moştenitoare.

Poveştile citite iarna, la gura focului sau în faţa bradului împodobit, au un farmec cu totul aparte. Volumul „Poveştile Reginei Maria a României” cuprinde treisprezece basme scrise de Majestatea Sa Regina Maria, toate inspirate de dragostea Reginei pentru România şi poporul român. Basmele au fost publicate pentru prima dată în limba română în anul 1923 sub titlul „Cartea de basme a Reginei Maria”.

Regina Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Angliei şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, era renumită pentru frumuseţea ei, pentru inteligenţă, simţ diplomatic, altruism şi pasiune pentru artă, poezie şi filozofie. Consoarta Regelui Ferdinand I şi mama regelui Carol al II-lea al României a fost supranumită „Regina inimilor” sau „Mama răniţilor”, datorită dragostei şi dăruirii pe care le-a arătat în timpul Primului Război Mondial.

Dincolo de multiplele acţiuni de caritate întreprinse, Majestatea Sa a rămas în memoria românilor şi pentru talentul de a scrie. Opera sa literară este vastă, cuprinzând câteva romane sentimentale, volume de povestiri, poveşti şi basme pentru copii şi un jurnal în două volume, „Povestea vieţii mele”.

Nu întâmplător, în apropierea Crăciunului, „Curtea Veche Publishing” a pregătit o surpriză atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari, interesaţi de una dintre figurile emblematice ale istoriei noastre.

Volumul „Poveştile Reginei Maria” reînvie farmecul clipelor de intimitate pe care Majestatea Sa le petrecea povestind cu cei cinci copii. Cartea are un format original, ce încearcă să sublinieze, prin fotografii sugestive, povestea familiei Reginei. Astfel, în volum apar ilustraţii cu Regina Maria a României, Regele Ferdinand I, cei cinci copii ai acestora – Carol (viitorul rege Carol al II-lea), prinţul Nicolae, principesele Elisabeta, Maria şi Ileana şi prinţul Mihai (viitorul rege Mihai I al României, nepotul Reginei Maria şi fiul lui Carol al II-lea).

Toate poveştile au un pronunţat fundal românesc şi reflectă apropierea Reginei Maria de România. Unele sunt poveşti moralizatoare, creştine – „Cartea Minunată a Părintelui Simion”, „Sămânţa înţelepciunii” şi „Baba Alba” -, altele sunt poveşti instructiv-optimiste – „De coada cometei” este, de exemplu, o iniţiere ludică în astronomie, cu un mesaj moralizator.

În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria a mers pe front alături de doamnele de la curte pentru a îngriji soldaţii români răniţi. Emoţiile resimţite aici sunt reflectate şi în tonul unora dintre poveşti: „Orfana” prezintă în mod direct experienţa foametei din timpul războiului şi suferinţa soldaţilor.

Cea de a 13-a poveste a volumului, adăugată de „Curtea Veche Publishing” în această ediţie, este un eseu autobiografic al Reginei Maria, intitulat „Copila cu ochi albaştri”. În 1931, Ileana, fiica cea mică a Reginei, se mărită cu Arhiducele Anton de Austria şi pleacă din ţară. Regina reia, în acest eseu, istoria familiei sale, vorbeşte despre copiii ei şi despre vremurile grele ale războiului. În acest fel, autobiografia Reginei se întreţese cu poveştile ei, pe care, cel mai probabil, le-a spus de multe ori, înainte de a le scrie, propriilor copii.

Reproducem, pentru frumuseţea descrierii, un fragment dintr-o poveste emoţionantă din viaţa unui sat sărac, „Poveste de Crăciun”.

„O să vă istorisesc astăzi o poveste foarte stranie, o poveste de Crăciun!

E vorba de un puţ părăsit, adânc şi tainic, care se afla în mijlocul unei păduri mari şi întunecoase. Nimeni nu ştia de ce puţul era acolo, nici cine îl făcuse, nici cât de vechi era. Ţăranii din împrejurimi se temeau grozav, căci din el se auzeau ieşind vaiete, gemete şi câteodată nişte ciocănituri ca şi când cineva ar fi bătut în ghizduri. Credinţa tuturora era că un suflet stă robit în adâncimea-i din care nu putea scăpa… Nu ştiu de ce, ţăranii îşi închipuiau că fiinţa necunoscută, ce sta robită acolo, le-ar fi adus mari primejdii dacă ar fi scăpat din puţ şi că singurul mijloc de a o îmblânzi era să-i arunce mici daruri. Adeseori săracii cred că singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e să aducă jertfe lui Dumnezeu şi oricărei alte puteri.

Dar Dumnezeu ştie bine că viaţa săracului nu e decât un lung şir de jertfe, de la început şi până la sfârşit!

La anumite sărbători, mai cu seamă la Sfânta Maria şi la Sfântul Dumitru, sătenii luaseră obiceiul să ducă daruri puţului fermecat.

Cum se sfârşea liturghia, înainte de a merge la horă sau la cârciumă, se adunau pâlcuri, pâlcuri şi porneau spre pădure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau ouă încondeiate ori covrigi presăraţi cu susan, alţii snopi de grâu legaţi cu cordele frumoase. Copiii dădeau bucuros cele dintâi poame coapte ce le căpătau: prune, cireşe sau nuci, ori pietricele adunate din albia râului, care deveneau frumoase, trandafirii şi lucitoare când le lingeau. Fetele aruncau mărgele din ciucurii betelor, poze cu sfinţi, mărturii şi multe alte nimicuri, cumpărate la Moşi; iar flăcăii, parale mărunte, nasturi de la tunici militare şi garoafele roşii, pe care cu atâta drag le purtau la ureche! (…) La marginea satului Galea, într-o casă atât de mică şi de umilă, încât părea mai mult o colibă, trăia o văduvă săracă, anume Maria. Tot satul o cunoştea sub numele de Maria-Văduva. Sărmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari albaştri şi-un obrăjor searbăd şi îngrijorat. (…) Câteva funii de ceapă uscată, atârnate după vatră, şi puţin mălai într-o copaie erau toate merindele de iarnă. Petre era un copilaş atât de cuminte, încât ţi-era mai mare dragul şi mila de el. N-avusese încă vreme să se bucure de nimic, dar nici să fie urâcios, căci de când se ţinea pe picioruşe fusese nevoit s-o ajute pe maică-sa şi să lucreze alături de ea. Apoi Petre se strecura lângă maică-sa, lipindu-se de ea, cu nădejdea că o va încălzi strângând-o cu drag în braţele lui slăbănoage.

Dar vai! Dumnezeu părea că n-aude rugăciunea băiatului. Avea o inimioară curată şi grijulie, gata să ducă povara grea pentru umerii lui.

Era-n ajunul Crăciunului… Apoi Petre înţelese minunea! Mama i se însănătoşise, puţul se dezlegase de blestem şi cu toate că Sfântul Prunc se făcuse nevăzut, mâna lui pusese umila-i jertfă pe altarul Domnului. Iubirea lui făcuse această minune! Iubirea şi credinţa lui…”.

Scrisorar

“Începutul acestui roman este de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil”, consemna cronicarul de la “Le Figaro”. Iar cel de la “Neue Züricher Zeitung” aprecia: “În timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug în mod voit tradiţii scriitoriceşti existente, Şişkin urmăreşte să-şi însuşească şi să dezvolte tradiţia literară. El compară istoria literaturii ruse cu un copac al cărui trunchi creşte din traducerea slavonă a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu şi ajunge până la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi, formând o coroană ce se ramifică în secolul XX. Autori precum Platonov reprezintă astfel crengile geniale, dar neproductive. Şişkin îşi stabileşte modelele literare în operele lui Cehov, Bunin, Nabokov şi Saşa Sokolov”.

Mihail Şişkin trăieşte în Elveţia, dar scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. S-a născut la Moscova în 1961 şi a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din acelaşi oraş. Debutul său literar a avut loc în revista “Znamia”, în 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveţia, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret şi ca profesor. El este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare ruseşti: “Russkie Booker”, în 2000, pentru romanul “Vziatie Ismaila”, “Naţionalnîi Bestseller” în 2005, pentru romanul “Venerin Volos”, şi “Bolşaia Kniga” în 2011 pentru “Scrisorar”.

Trei dintre romanele lui Şişkin au fost dramatizate şi puse în scenă.

Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia îşi dă seama că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl în ultima secundă a vieţii lui. Fiecare înţelege în alt timp, şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească fără mirare şi fără teamă, pentru ea timpul a trecut cu repeziciune, pentru el pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că “în cartea existenţei toate sunt scrise numai o singură dată”. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.

“Povesteşte mereu nişte lucruri aşa de amuzante! Uite, de exemplu, cum ţi se pare chestia asta? Energia vie care pătrunde şi leagă totul în jur este numită de chinezi zi. Şi prin muzică poţi influenţa zi. Şi prin sunete muzicale poţi determina concentraţia de zi. Înainte, pentru a afla dacă armata era pregătită de luptă, muzicantul se punea în mijlocul soldaţilor, suna într-o goarnă specială şi după sunetul ei se trăgea concluzia. Dacă goarna suna slab, atunci şi spiritul combativ era corespunzător, lucru ce prevestea înfrângerea în luptă. În cazul acesta conducătorul de oşti poruncea armatei să nu înceapă lupta şi să se retragă. Ai zâmbit?… Accept mereu să fiu de gardă de sărbători pentru a rămâne cât mai puţin singură. Ziua încă nu e nimic, dar seara mă întorc la locul de neînţeles unde se află patul meu şi beau înainte de culcare câte un păhărel de lichior pentru a adormi cât mai repede, pentru a scăpa de mine. Dar duminica asta am adormit în voie şi m-a trezit soarele strălucitor şi pe ferestruica deschisă intrau sunetele animalelor de peste drum, croncănitul, urletul, mugetul. Ţipetele vieţii. Mă întind cu plăcere şi ascult glasurile de neînţeles. Parcă m-aş fi trezit într-o pădure tropicală. Sau în rai. Şi strigă toate, fericite din cauza acestei dimineţi însorite. Nu se pot abţine. Iar cei care nu pot să urle de fericire pur şi simplu au amuţit, de extaz au rămas fără grai – un copac, o fereastră, o rază a soarelui pe tavan”.

Poveştile unei regine

Una dintre surprizele pregătite de Curtea Veche Publishing este volumul „Poveştile unei regine” de Carmen Sylva, cel mai recent titlu din colecţia dedicată Casei Regale a României. Reluând câteva scrieri literare din ediţii princeps, volumul „Poveştile unei regine” este un gest recuperator ce înapoiază culturii române visele, nostalgiile şi imaginaţia Reginei Elisabeta a României.

Volumul “Poveştile unei regine” reuneşte câteva dintre scrierile literare ale lui Carmen Sylva, care, în ciuda trecerii timpului, îşi păstrează până astăzi prospeţimea lor literară. Amestecând feeria cu realismul, poveştile conturează personaje şi descriu situaţii care, împreună, creează un tablou naiv, prelucrat însă cu măiestrie şi originalitate, dând în cele din urmă impresia transmiterii unei naraţiuni de tradiţie orală.

“Chiar dacă coroana regală a dat, fără îndoială, strălucire scrierilor Carmen Sylvei, regina la rândul ei a dat aripi de fantezie numelui României”, scria în 1903 Mite Kremnitz.

„Astă-noapte a fost lună plină şi eu n-am închis ochii. Nu poţi dormi când e lună plină. Căci atunci se plimbă umbrele şi par aşa de ciudate, şi pârâul îngână aşa de încetinel, şi câinii din sat latră, şi caprele tresar din somn câteodată şi-şi scutură capetele, şi gândurile ţi se călătoresc odată cu luna. Nici nu ştii încotro o pornesc gândurile. Se duc”.

Găteşte în 30 de minute cu Jamie

“Dacă vă place mâncarea şi, în plus, aveţi câteva guri înfometate de hrănit când ajungeţi acasă, atunci cartea aceasta e pentru dumneavoastră. Veţi vedea cum puteţi pregăti o întreagă masă în timpul în care, de obicei, găteaţi un singur fel de mâncare. Nu înseamnă să faceţi un compromis la calitate, ci să fiţi organizaţi, să folosiţi chibzuit fiecare minut, să vă amuzaţi muncind şi să readuceţi în bucătărie atmosfera de altădată”, spune Jamie Oliver.

Un volum ce nu trebuie trecut cu privirea de Sărbători este noua lui carte, “Găteşte în 30 de minute cu Jamie”. Cartea, care ne arată cum să gătim un meniu complet în doar jumătate de oră, este deosebit de utilă pentru toţi cei care nu au mult timp la dispoziţie pentru a pune pe masă cât mai multe feluri de mâncare gustoase şi sănătoase.

“Probabil, vă gândiţi că e un lucru dificil, dar eu vă garantez că veţi reuşi. Aruncaţi o privire înăuntru, ca să vedeţi cam ce fel de mese aţi putea pregăti. Odată ce veţi începe să gătiţi în acest fel, nu numai că vă veţi îndrăgosti iremediabil de gastronomie, dar niciodată nu veţi mai privi în urmă”.

Jamie Oliver a început să gătească într-un pub deţinut de părinţii săi – “The Cricketers” din localitatea Clavering, comitatul Essex – la vârsta de 8 ani. După ce a terminat şcoala, a început să se ocupe de catering, iar asta l-a condus către “Neal Street Restaurant” şi, mai târziu, către “The River Café”, unde a şi fost filmat de o echipă TV.

Cariera lui în televiziune şi în domeniul editorial a început în 1999 cu seria “Naked Chef”. Începând de atunci, el a înfiinţat grupul de restaurante “Fifteen”, a schimbat meniurile din şcolile britanice şi a revoluţionat gătitul acasă. Instituţia prin care face acte de caritate, “The Jamie Oliver Foundation”, se străduieşte să îmbunătăţească viaţa oamenilor printr-o hrană mai bună. Aceasta gestionează profiturile obţinute de “Fifteen Restaurant Group” (în care sunt instruiţi tinerii dezavantajaţi ce doresc să devină maeştri bucătari) şi “Ministry of Food Centres” (în care pot învăţa să gătească membrii unor comunităţi din Marea Britanie şi din alte părţi ale lumii). “The Jamie Oliver Foundation” s-a implicat în crearea unei scheme de instruire pentru bucătăresele din şcoli şi în demararea unui proiect privind grădinile de zarzavat pentru şcolile primare.

De asemenea, Jamie lucrează la “Home Cooking Skills”, un curs pentru şcolile gimnaziale autorizat de BTEC. Afacerile sale de succes includ şi lanţul de restaurante pline de stil “Jamie’s Italian”, o gamă de produse alimentare şi nealimentare, precum şi “Jamie At Home”, o afacere bazată pe vânzări directe care a creat peste 3.000 de joburi în Marea Britanie.

Jamie scrie pentru diverse publicaţii din Marea Britanie şi din alte ţări, inclusiv pentru propria revistă, “Jamie Magazine”. Locuieşte în Londra şi în Essex, cu soţia sa, Jools, şi copiii săi.

Prieten drag, tovarăş al răposatului

Kurkov descrie lumea în stilul său minimalist şi cu o viziune inchizitorială, exact aşa cum e: fără viitor, fără trecut. Şi, mai ales, fără prezent… Mai aproape de coşmar decât de vis.

Autorul Andrei Kurkov s-a născut în 1961 la Leningrad, iar în prezent locuieşte la Londra. Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Kiev, a lucrat o vreme ca jurnalist şi cameraman. Din 1986 s-a dedicat în exclusivitate scrisului, cărţile sale fiind traduse în peste 30 de limbi şi publicate într-un tiraj de aproximativ 4 milioane de exemplare. Este, de altfel, un cunoscut scenarist de film. Este membru al PEN Clubului englez şi al Academiei Europene de Film.

Dezamăgit de rutina unei vieţi fără aspiraţii în Kievul post sovietic, dar şi fără un loc de muncă şi cu povara unei căsnicii ratate, Tolia hotărăşte că cel mai bine ar fi să moară.

Nu are însă vocaţie de sinucigaş şi vrea ca ieşirea din scenă să nu se petreacă oricum, căci măcar acest ultim gest trebuie să-i asigure o posteritate onorabilă; la Kiev numai oamenii importanţi sunt ucişi la comandă, nici un oarecare nu beneficiază de un asemenea sfârşit, aşa că se hotărăşte să angajeze un ucigaş plătit care să-l asasineze “ca la carte”. Un prieten generos, fost coleg de şcoală, îl pune în contact cu un ucigaş profesionist şi îi împrumută banii pentru onorariu. Tolia îi trimite propria fotografie pretinzând că este cea a amantului soţiei şi începe numărătoarea inversă…

Mai savuroasă chiar decât deznodământul fals hollywoodian, atmosfera iernii kurkoviene este cea care îl învăluie subtil pe cititor – în oraş copiii se joacă de-a războiul civil cu bulgări de zăpadă, magazinele sunt incendiate în plină zi, mafioţii sunt îngrijoraţi pentru reputaţia lor, cuvântul salariu a ieşit din uz şi o bătrână cumpără cu ultimii bani un cadou pentru nepoţel, un pistol cu apă”.

“După ce am citit scrisoarea Marinei mi-am dat brusc seama că nu mă gândisem niciodată serios la revelion. Probabil considerasem că voi avea parte de o sărbătoare acasă, în doi. Am pus caseta cu Corelli. Muzica aducea o adiere de primăvară. Mi se părea că anul s-a încheiat şi că tot ce a fost rău fusese uitat. Iar în faţă era viaţa, parcă una luată de la început, de la zero abolut. De la bine la bine, de la zâmbet la zâmbet. Totul, fiecare gând, fiecare mişcare te învăluia de romantism. Locuiam în lumea asta şi eram pe măsura ei. Un cenzor bun invizibil scosese tot ce era de prisos din experienţa mea de viaţă, toate paginile negre şi cenuşii şi acum eram egal cu orice erou sovietic pozitiv al literaturii clasice. Doar că fără niciun eroism în suflet şi în biografie”.

Ultima iubire a preşedintelui

Mai, 1975, Kiev. “În aer – un miros amestecat de salcâmi şi castani în floare. Am 14 ani. Mă întorc pe jos, uşor ameţit după un mic chef din centru. Merg pe un drum complet pustiu. Strada Tupolev. În depărtare se aud paşi. Se aud şi paşii mei. Îmi potrivesc ritmul cu ritmul paşilor străini. Merg în acelaşi ritm cu cel care vine din faţa mea. Ne strigăm Noroc şi trecem unul pe lângă celălalt. Distanţa dintre noi începe să se mărească. Am ieşit din ritmul paşilor lui, treptat paşii lui au amuţit, aşa cum a amuţit în capul meu vinul de Porto pe care l-am băut mai înainte”.

Un stil scurt şi concis. Aşa debutează romanul lui Andrei Kurkov.

Ca şi alţi scriitori ruşi, a trecut prin experienţa literaturii underground. După propria-i mărturisire au urmat povestiri în genul lui Daniel Harms, care l-au marcat prin tonul uşor negru al umorului, la care s-au adăugat note de suprarealism, realism cu ecouri din realitatea sovietică. Într-un interviu acordat lui Dmitri Savişki, scriitorul declara că prin ceea ce scrie se află în “zona de graniţă dintre realism şi suprarealism”. Aşa cum se autodefineşte în acest interviu, genul său îl constituie două tipuri de romane, unul cu un caracter accentuat filosofic şi altele mai “uşoare”, accesibile.

Prototipul eroului Viktor Zolotariov aduce frapant cu detectivii particulari apatici creaţi de Raymond Chandler, oarecum rupţi de lumea în care trăiesc, dar peste care se revarsă o mulţime de întâmplări care mai de care mai ieşite din comun. În aceeaşi cheie pot fi interpretate şi aventurile pe care eroul nostru le are cu femei care de care mai sofisticate, enigmatice, dar care îi acordă o atenţie şi încredere desăvârşite. Am putea chiar spune că rămânerea în viaţă a lui Viktor se datorează tocmai intuiţiei femeilor.

Acest roman este o întâlnire a conjuncturilor, a nepotrivirilor, în care eroul, un personaj deloc deosebit, se transformă prin modelarea, manipularea celor din jur. Personajul încearcă să trăiască oarecum în afara istoriei, într-un prezent al său şi al relaţiilor interpersonale, dar evident istoria intră brutal în viaţa lui şi îi tot schimbă direcţia de mers.

“Dacă dragoste nu e, nimic nu e” poate fi considerat motto-ul acestui roman consacrat unui bărbat în căutarea iubirii adevărate. Avem de-a face acum cu o poveste bună în care găsim multe idei interesante despre viaţa în Ucraina sovietică, despre iubiri neîmplinite şi mereu aşteptate, despre o viaţă politică în umbra Rusiei, extrem de şocantă şi palpitantă. Impresionantă este lumea “nouă”, instituită în Ucraina: limuzine de lux, un număr impresionant de maşini de marcă ultimul răcnet, cine luxoase la restaurante cu preţuri exorbitante. E adevărat, toate sunt accesibile celor din lumea interlopă.

Tot în acest context pot fi menţionate şi paginile consacrate sufletului rus, constante comportamentale ale eroilor, dar şi ale oamenilor reali din timpul prezent: băutura, însoţitor nelipsit al oamenilor, şi la bine şi la rău.

Poveste de Crăciun

Un volum editat de nenumărate ori, dar pe care, de fiecare dată, îl savurezi cu mare plăcere.

Bine cunoscuta “Poveste de Crăciun” de Charles Dickens a apărut cu minunatele ilustraţii ale Anastassiei Arhipova într-o ediţie jubiliară dedicată bicentenarului naşterii lui Charles Dickens (1812–1870).

„M-am străduit, în această cărţulie stranie, să provoc Spiritul unei Idei, care să-i încurajeze pe cititorii mei să le placă de ei înşişi, sau unora de alţii, sau de anotimp, sau de mine. Îmi doresc să le umple casele de bucurie şi nimeni să n-o lase din mână. Prietenul şi slujitorul lor credincios,

C.D.“

„…Sunt multe lucruri din care aş fi putut scoate ceva bun şi n-am profitat de ele, i-a răspuns nepotul, printre care şi Crăciunul, da. În schimb, mă gândesc întotdeauna la vremea Crăciunului, ori de câte ori se întoarce – şi asta lăsând la o parte veneraţia pe care o datorăm cu toţii miracolului de la care se trage, presupunând că tot ce ţine de el poate face abstracţie de acea întâmplare – mă gândesc la Crăciun ca la o vreme a lucrurilor bune: o vreme a bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a plăcerilor; singurul moment, după ştiinţa mea, din lungul calendar de peste an, în care oamenii par să se-nţeleagă dintr-o privire, să-şi deschidă cu toţii, fără pic de oprelişte, inimile-mpietrite, să-i privească pe cei mai prejos decât ei ca şi cum le-ar fi tovarăşi de drum în lunga peregrinare către mormânt, şi nu nişte simple fiinţe care le aţin calea într-acolo. Iată de ce, unchiule, cu toate că nu m-am pricopsit de pe urma Crăciunului nici măcar cu o fărâmă de aur sau argint, eu tot cred că mi-a făcut mult bine şi că-mi va face şi de-acum încolo mult bine. Aşa că spun: Dumnezeu să binecuvânteze Crăciunul!”

Marea şi nemaivăzuta carte pentru fete

Acest volum se adresează acelor fete care doresc să aibă parte de experienţe inedite, care doresc să arate şi să se simtă bine, să devină sufletul petrecerilor şi să ştie în acelaşi timp să se distreze alături de prietenele lor, bucurându-se de natură. Dacă aveţi o fiică care în timpul liber stă fie în faţa calculatorului, fie la televizor, fie pălăvrăgind cu prietenele la telefon, înseamnă că aveţi o fată care se plictiseşte şi nu ştie câte opţiuni există. În acest volum, veţi găsi o mulţime de lucruri de făcut: jocuri, reţete, trucuri, poveşti. Unele sunt foarte practice şi utile, iar altele doar recreative.

Autoarea acestui volum, Rosemary Davidson, este genul de persoană căreia îi place în aer liber, a crescut la ţară, în Irlanda, apoi a petrecut mulţi ani în lumea elevată a activităţilor editoriale, iar cealaltă autoare, Sarah Vine, a crescut la Torino, iar în prezent scrie pentru “The Time”.

Şi pentru că vine Crăciunul, să amintim subiecte, de la felicitările de Crăciun la decoratul pomului, la pregătirea ornamentelor cu clopoţei din cartoane de ouă, ornamente din aluat cu sare, la propria şosetă pentru cadouri, la pocnitori false, la globuleţele aromate din portocale, la noaptea focurilor de artificii. Interesante sunt jocurile pentru petreceri, pregătirea diferitelor dulciuri, sfaturi pentru iubitorii de animale de companie.

“Confecţionează măşti şi căsuţe pentru zâne şi pătează-te pe mâini cu cerneală, invadează dulapurile şi răsfaţă-te, sapă în grădină şi murdăreşte-ţi mâinile, fă nişte prăjiturele şi linge lingurile. Cultivaţi levănţică şi ierburi aromate, faceţi ouă de ciocolată. Pregătiţi o serată muzicală sau un spectacol… Şi ghiciţi în stele!”

Aşa cum spunea un înţelept, plictiseala este mama invenţiilor, timpul o să zboare înainte să te dezmeticeşti.