Cât de competitivi sunt românii

România continuă să fie cu mult în urma ţărilor UE în ceea ce priveşte productivitatea pe oră lucrată, dar începe încet să recupereze în acest sens, se arată în Raportul de competitivitate al României 2016, realizat de Camera de comerț americană în România – AmCham.

Conform documentului, economia românească este încă în procesul de eliminare a constrângerilor persistente ale fostului sistem de comandă pe care era obişnuită să îl urmeze, bazat pe întreprinderi mari, greoaie şi pe politici economice ineficiente. Dar România prezintă avantaje în alte arii: adună un punctaj competitiv la numărul de ore lucrate pe an, precum şi la forţa de muncă din sectoarele de tehnologie înaltă şi medie.

Succesul României în acest sector nu ar trebui să fie o surpriză, în special dacă luăm în considerare numărul mare de firme de înaltă tehnologie care sunt prezente pe piaţa românească. Corporaţii multinaţionale, precum Microsoft, Oracle sau Ubisoft şi-au crescut angajamentul faţă de România, prin sporirea numărului de angajaţi români din ultimii ani, şi există un flux constant de forţă de muncă calificată şi ieftină (comparativ cu Europa Occidentală) care intră pe piaţă.

Firmele locale de IT şi software care se luptă pentru cota de piaţă atât la nivel intern, cât şi pe scena internaţională s-au manifestat și ele puternic (cel mai bun exemplu este probabil BitDefender). În timp ce încă trebuie făcute mari progrese în termeni de calificare generală a forţei de muncă, volumul de resurse educaţionale de calitate a crescut în România.

În 2014, aproape 70% din forţa de muncă eligibilă avea studii universitare, ceea ce poziţionează România la media UE. Mai multe eforturi ar trebui însă direcţionate spre creşterea calităţii învăţământului şi alinierea la cererile pieţei de muncă. Această măsură împreună cu mai multe oportunităţi de ocupare a forţei de muncă se aşteaptă să declanşeze o inversare a ”exodului de inteligenţă” de care ţara suferă de la începutul anilor 90. În acest fel se va îmbunătăți în mod direct şi productivitatea în muncă a salariaţilor.

Educaţie

Educaţia în România este încă subdezvoltată comparativ cu grupul de ţări de referinţă. România se clasează sub oricare dintre ţările din grupul de referinţă la trei indicatori foarte importanţi: % PIB cheltuit pentru educaţie, raportul Student/Profesor şi Educaţie – Învăţare pe tot parcursulul vieţii.

Aceşti indicatori scot la iveală problemele structurale ale sistemului de învăţământ din România. Performanţele slabe pot fi atribuite unui mediu turbulent şi în permanentă schimbare în sistemul public de învăţământ din România din ultimii ani. În condiţiile în care sistemul şcolilor private este încă în fază incipientă, sistemul public poartă întreaga povară de a educa milioane de elevi şi studenţi.

România a avut mai mult de 8 miniştri ai educaţiei în ultimii 10 ani şi aproape fiecare dintre ei a schimbat radical programul de învăţământ şi structura de examinare din motive care, aşa cum multă lume pretinde, erau de ordin partizan sau electoral. România are unul dintre cele mai joase nivele de cheltuieli alocate educaţiei, cu o pondere de numai 3% din PIB (în scădere de la 4,25% înregistrat în 2010).

De asemenea, slaba remunerare a profesorilor este un aspect important care efectiv contribuie la atmosfera de incertitudine care este răspândită în sistemul public de învăţământ. Grevele pe scară largă ale profesorilor şi închiderea şcolilor au fost un fenomen extrem de obişnuit în România după anul 2000.

Conform AmCham, România are nevoie de o strategie naţională coerentă privind învăţământul, agreată multilateral, care să nu mai fie supusă unor schimbări ad-hoc şi care să beneficieze, de asemenea, de o pondere mai mare de fonduri din PIB alocate educaţiei şi un nivel mai mare de remunerare a profesorilor sau programe de stimulare. Sistemul de compensare a profesorilor a fost îmbunătăţit prin creşterea recentă a salariilor. De asemenea, învăţarea pe tot parcursul vieţii trebuie îmbunătăţită prin creşterea numărului şi calităţii programelor de formare profesională în întreaga ţară. În plus faţă de creşterea nivelului de calificare a forţei de muncă, o formare profesională mai extinsă va ajuta de asemenea, la combaterea şomajului structural.

Este important de menţionat că educaţia este unul dintre sectoarele extrem de dificil de reformat, iar rezultatele politicilor specifice nu pot fi evaluate decât după ce au trecut mulţi ani. Se pot analiza sisteme de bună practică folosite de ţări extrem de competitive, ca de exemplu Finlanda sau Marea Britanie, pentru a se identifica politicile corespunzătoare care urmează să fie implementate.

Este important să menţionăm însă rezultatele înregistrate de România la cunoaşterea limbii engleze, numărul de absolvenţi în ştiinţe/matematică/tehnologie, punctajul obţinut pentru citit, pentru matematică şi ştiinţe care poziţionează România fie ca neutră, fie ca prezentând un avantaj competitiv în aceste domenii.

Acesta este un argument în plus pentru adoptarea unor măsuri sustenabile în acest domeniu – există un potenţial mare în forţa de muncă din România care poate fi tradus în valoare adăugată pentru economie creând unu avantaj competitiv din calificările angajaţilor şi nu din nivelul salariilor. Aceasta stă la baza unei dezvoltări sustenabile, susțin autorii documentului.

Cercetare și Dezvoltare

Ţările din Europa Centrală şi de Est au performanţe destul de slabe în acest sector, deşi Republica Cehă şi Ungaria au început să îşi alinieze fondurile alocate pentru C&D la media UE. Performanţele României sunt în mod consecvent dezamăgitoare la toţi indicatorii din această secţiune.

Un indicator extrem de relevant, cheltuielile alocate C&D ca % din PIB, au scăzut de la 0,47% în 2009 la 0,39% în 2013, ceea ce a crescut şi mai mult decalajul faţă de media UE. Însă, au existat unele îmbunătăţiri la câteva categorii, ca de exemplu cheltuielile totale pe cercetător (care au crescut cu o rată anuală medie de 11% în perioada 2009 – 2013). Deşi România este departe de a fi competitivă în această privinţă, tendinţa este favorabilă şi probabil va continua în anii viitori.

Creşterea cheltuielilor pe cercetător ar trebui dublată prin creşterea cheltuielilor alocate către C&D de Guvern şi sectorul privat, la care ar trebui să se adauge politici eficiente, dedicate, care să urmărească îmbunătăţirea capacităţii inovative a ţării.

De exemplul, susțin autorii materialului, Guvernul ar trebui să sprijine dezvoltarea unui centru educaţional, pentru care să asigure cadrul legal care ar stimula marile centre universitare să intre în parteneriat cu companiile din sectorul privat pentru a susţine C&D, inovarea etc. Există câteva exemple la Timişoara, Sibiu și Iaşi, dar este nevoie de o politică coerentă pentru a creşte aceste fenomen. În primul rând, Guvernul trebuie să acorde sistemului universitar un rol mai central în demersurile de cercetare ale ţării, poate prin crearea unor stimulente financiare pentru inovare sau prin încurajarea unor parteneriate public-private. O analiză atentă a sistemelor universitare din Marea Britanie sau Statele Unite va oferi lecţii valoroase şi bune practici, care ar trebui aplicate şi în România.

În 2009, în România, cererile de brevete de invenţie din partea nerezidenţilor au reprezentat mai puţin de 4% din media UE, în timp ce indicatorul poziţionează în prezent România la aproximativ 5% din media UE. Este important de menţionat aici că cererile de brevete de invenţie au crescut şi la nivelul UE şi că media este uşor inegală datorită unor ţări ca Germania, care au anual un număr mare de cereri de brevete din partea nerezidenţilor. Această creştere poate fi atribuită parţial numărului mai mare de firme şi entităţi străine care au intrat pe piaţa românească în ultimii ani. Cererile interne de brevete de înaltă tehnologie au scăzut şi ele semnificativ şi reprezintă doar 3% din media UE. În 2007, România a înregistrat 0,7 brevete de înaltă tehnologie la un milion de locuitori şi valoarea a scăzut la 0,20 la un milion de locuitori în 2012.

Servicii medicale

La o privire generală asupra demografiei UE, România se apropie de celelalte state membre din perspectiva îmbătrânirii populaţiei, dar şi atunci când se discută despre viitoarea viabilitate financiară a planurilor de pensii care trebuie ajustate la realitate.

Cu toate acestea, provocările suplimentare cu care se confruntă România sunt vizibile la prima vedere şi acestea se combină cu nevoia de finalizare a reformei în sistemul medical. Aceste provocări sunt legate de nivelul de finanţare a sectorului, alocarea resurselor financiare, descentralizarea sistemului spitalicesc, deficienţele structurale ale Fondului Naţional de Asigurări de Sănătate (FNUASS), toate acestea constituind un obstacol în calea unor servicii medicale la standarde europene pentru pacienţii români. România are performanţe slabe atât în termeni de calitate cât şi de eficienţă a sistemului medical.

Deficienţele de calitate sunt subliniate de necesitatea nesatisfăcută de efectuare a examenelor medicale (sunt prea costisitoare sau prea îndepărtate) sau de tratamente (liste de aşteptare pentru aprobarea dosarelor şi acces întârziat la tratamente inovative). Locul ocupat, mult în urma Europei în termeni de eficienţă, este subliniat de decalajele în cheltuielile alocate serviciilor medicale pe cap de locuitor, numărul de medici la 1000 de locuitori şi numărul de paturi per medic. În plus faţă de nivelul insuficient de finanţare (în condiţiile în care sectorul public este principalul furnizor al fondurilor şi cu un nivel mai redus de venituri la bugetul consolidat în România comparativ cu media UE) trebuie, de asemenea, luat în considerare sistemul descentralizat, diversitatea actorilor, contribuţiile la asigurare şi relaţiile contractuale dintre furnizorii de servicii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS).

Toţi aceşti indicatori demonstrează o nevoie stringentă de reformă structurală în sistemul sanitar din România. Ar trebui încurajată o mai strânsă concurenţă între sistemele sanitare public şi privat, având în vedere că aceasta este în principal concentrată asupra fondurilor furnizate de Casa de Asigurări de Sănătate (CNAS), se arată în document. În plus, dacă ne uităm la sectorul privat al serviciilor medicale, care au o strategie generală de atragere a pacienţilor cu venituri peste medie şi o concentrare asupra unor servicii medicale mai puţin consumatoare de medicamente şi materiale sanitare, rezultatul se vede în creşterea numărului de pacienţi internaţi în spitale private (cu aproximativ de cinci ori mai mare din 2006 în 2013).

Sectorul privat de servicii medicale este mult mai dezvoltat în Bucureşti decât în restul României (zonele rurale sunt dezavantajate din punct de vedere al nivelului serviciilor), precum şi că în clinicile şi spitalele de specialitate din ţară există o lipsă acută de specialităţi cu prioritate ridicată precum chirurgie generală, cardiologie, oncologie, chirurgie oncologică, servicii de urgenţă (trebuie menţionat că din 2013 un număr mic de spitale de specialitate se concentrează pe unul sau mai multe din aceste servicii prioritare, în special în Bucureşti). În 2015, Ministerul Sănătăţii şi CNAS au făcut câteva demersuri în sensul reformării serviciilor medicale, adoptând următoarele măsuri: o actualizare a listei de medicamente compensate (au fost adăugate 35 de medicamente pentru boli rare s-au cronice), o majorare cu 25% a veniturilor pentru angajaţii din sistemul public de sănătate (din noiembrie 2015) şi introducerea cardului obligatoriu de sănătate pentru fiecare cetăţean asigurat (din mai 2015).

Acestea sunt exemple care completează o imagine extrem de generală a sistemului medical din România, unde bugetul de stat finanţează investiţiile în spitale, CNAS debitează serviciile medicale şi medicamentele, iar autorităţile locale acoperă cheltuielile de întreţinere şi reparaţie a spitalelor care au fost trecute sub responsabilitatea lor în urma reformei de descentralizare. În aceeaşi direcţie cu inovarea medicală generală şi progresele tehnologice care au condus la o utilizare crescută a tratamentului ambulatoriu – chirurgie minoră, proceduri şi tratament realizat într-un timp mai scurt, sau tratamentul pentru pacienţii spitalizaţi – această tendinţă, cu efecte bugetare benefice pentru public, ar fi mutarea unui număr mai mare de pacienţi dintr-un centru spitalicesc într-un centru cu tratament ambulatoriu. În plus, o reducere a timpului de internare, care reprezintă un indicator cheie de performanţă pentru spitalele de boli acute, va avea drept rezultat costuri reduse de îngrijire medicală.

Mai mult, în plus faţă de trecerea la tratamentul ambulatoriu, România ar trebui să aibă în vedere un program coerent de prevenţie care să încurajeze diagnosticarea timpurie şi un stil de viaţă sănătos în rândul cetăţenilor, reducând astfel povara unui tratament pe termen lung. Acestea sunt aspecte care ar trebui corelate cu o analiză a arieratelor din sistemul public de sănătate, având în vedere că pe măsură ce competiţia dintre spitalele publice şi cele private pentru finanţare de la CNAS va deveni mai evidentă, piaţa asigurărilor de sănătate private (care este încă slabă în acest moment) va cunoaşte o dezvoltare mai mare, iar sectorul public de sănătate va rămâne în continuare subfinanţat.

În ansamblu, România trebuie în continuare să facă schimbări importante în sistemul medical pentru a se asigura că pune bazele unei bune productivităţi pentru cetăţenii ei. Toate componentele reformei subliniate mai sus ar trebui văzute din perspectiva productivităţii şi a costului unui sistem ineficient de sănătate pentru afaceri atât în termeni de productivitate, cât şi absenteism. Este esenţial ca sectorul românesc al serviciilor medicale să nu mai fie perceput ca o ”gaură neagră” pentru banii publici, ci să devină un contribuabil recunoscut la creşterea economică. Sănătatea este o valoare în sine şi, de asemenea, o condiţie preliminară pentru prosperitatea economică. Pentru a crea bunăstare, o societate are nevoie de sănătate.

Nu putem vorbi despre un mediu de afaceri sănătos în lipsa unei comunităţi sănătoase. Într-adevăr, oamenii sănătoşi sunt mai activi, mai productivi şi contribuie într-o mai mare măsură la dezvoltarea economiei şi societăţii. Mai mult, sectorul medical are un mare potenţial de a crea noi locuri de muncă şi a reduce şomajul.

Demografie

Un aspect îngrijorător pentru dezvoltarea economică viitoare a României care trebuie abordat de politica guvernamentală este evoluţia demografică a ţării. Datele statistice asupra demografiei populaţiei arată o scădere constantă a populaţiei României începând din 1990 – numai în ultimii 10 ani declinul a fost de aproximativ 7%.

Prognozele viitoare indică şi ele perspective sumbre. În timp ce populaţia UE se aşteaptă să crească cu 3% până în 2050, Eurostat prognozează pentru România o scădere a populaţiei cu 10% în aceeaşi perioadă. Prognozele realizate de Centrul pentru Cercetări Demografice din cadrul Academiei Române arată o imagine mai drastică, prognozând o populaţie de 16 milioane locuitori în România în anul 2050, respectiv o scădere de 20% comparativ cu nivelul populaţiei în 2014.

Un asemenea grad de depopulare, dacă nu este abordat în mod corespunzător, va avea un impact major asupra competitivităţii României, afectând o gamă largă de domenii, de la disponibilitatea forţei de muncă la dimensiunea pieţei de consum, subminând în ultimă instanţă potenţialul României pentru o creştere economică sustenabilă.

Dacă până în 2009 migraţia a avut cea mai mare influenţă asupra depopulării României, scăderea naturală (naşteri – decese) a condus această tendinţă de atunci. Migraţia netă a arătat un declin semnificativ, numărul de emigranţi şi cel de imigranţi în 2012 şi 2013 aproape egalându-se. Sporul natural al populaţiei României a devenit negativ în 1991 şi de atunci a rămas neschimbat. Dacă nu are loc nicio schimbare în rata de fertilitate, care în România este de 1,41 (numărul mediu de copii născuţi în viaţă de o femeie pe durata vieţii), sub media UE de 1,55, scăderea naturală se aşteaptă să se accelereze pe termen mediu. Scăderea populaţiei atrage schimbări structurale chiar şi mai dramatice din perspectiva distribuţiei pe grupe de vârstă.

Europa se confruntă deja cu o populaţie îmbătrânită, cu un procent de 18,5% de persoane cu vârsta de peste 65 de ani din totalul populaţiei, care este al doilea cel mai mare procent din lume după Japonia (pentru a putea face o comparaţie, procentajul în India este de 5% conform Indicatorilor Băncii Mondiale). Cu un procent de 16,5% în 2014, România nu este departe. Şi situaţia continuă să se înrăutăţească. Coeficientul de dependenţă a persoanelor vârstnice (populaţia cu vârsta de peste 65 de ani pentru fiecare 100 de persoane active cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64) este prognozat a creşte în România de la 24,3 în 2014 la 48,5 până în 2050. Înrăutăţirea aşteptată a fenomenului de îmbătrânire dă naştere unor serioase îngrijorări privind capacitatea sistemelor de securitate socială, sănătate şi economic în ansamblul lor de a face faţă acestei situaţii.