Ce am spus (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(3) Puterea de a dăinui

Ulise a fost imortalizat de Homer şi n-a murit încă nici azi, circulă între istorie şi legendă. Omul de lângă noi, cel pe care-l vedem zilnic, sau o dată pe an, nu are dreptul oare la acelaşi vis al dăinuirii? Şi nu este nobilă aspiraţia sa de a încerca să o obţină, cerându-ne să scriem despre el?

Dăinuirea în vremuri depinde însă şi de modul cum a fost individul „scris”. Cu alte cuvinte, doar o artă bună are şanse de a face dintr-un individ un personaj care să poată aspira la nemurire.

Artistul este un spectator şi un interpret, un martor şi un implicat. Ca spectator şi martor, el nu poate născoci, el a văzut şi trebuie să spună ce a văzut. Ca interpret şi implicat, este obligat să-şi joace rolul, nu numai să-şi spună replica, dar să se şi mişte pe scenă, să trăiască, să iubească şi să moară în fiecare seară împreună cu personajul. Iar personajul speră să smulgă de la el nemurirea. Preţul este valoarea lucrării.

Omul pe care-l vedem zilnic sau o dată pe an îşi reclamă legitim nemurirea. El vrea să se recunoască în personaj. Autorul îi doreşte să fie recunoscut azi, însă şi mâine şi în adâncul vremurilor pe care încearcă să i le ofere personajului.

Unde este reportajul? Unde este ficţiunea?

Ne interesează sondajele care ne atrag atenţia că pe glob se citesc azi de atâtea ori mai multe reviste magazin decât cărţi. Este omenesc să te capteze în primul rând faptele autentice, să te cauţi printre cele pozitive, să speri că fiecare rând o dată în plus citit îţi oferă încă un rând de nemurire. Dar faptul real cel mai tulburător povestit se citeşte o zi sau un an. Hamlet se citeşte de aproape patru sute de ani.

Faptul real fără artă rămâne un clişeu. Este fotografia pe care fiecare şi-o poate atârna în apartamentul său. Am auzit spunându-se că scriitorul ar trebui să surprindă faptul semnificativ care abia ar aştepta clipa ivirii şi să-i adauge apoi „măiestria artistică”. Cred că în viaţa intimă a fiecăruia dintre noi se petrec anumite momente melodramatice, acele momente adânc trăite de noi, uneori chiar caracteristice unui personaj. Dar tocmai acestea sunt şi cele mai nefotogenice, cele mai hulite de critică şi de bunul gust. Ce facem cu ele?

„Nenorocirea” fără a pleca de la o realitate este un nonsens. În schimb, se poate întâmpla şi se întâmplă destul de des ca limbajul să devină codul unui alt cod şi la un moment-dat adevărul să rămână undeva în urmă, să dispară cu totul, să ajungă doar expresie fără conţinut. (S-a mai întâmplat şi prin ştiinţă.)

Dar unde este realitatea şi unde este ficţiunea?

Doreşte azi publicul mai degrabă ca altădată descrierea faptelor directe de viaţă în dauna unor cazuri ficţiune? Dacă e aşa, înseamnă că aceste cazuri-ficţiune n-au reuşit să devină şi ele autentice. Că există încă puţine „invenţii” bune.

Însă mai este poate ceva. Frumoasele evadări în palate luxuriante, cu fecioare blonde s-au dovedit a nu putea oferi nimic real, ele fură ceasuri în loc să ofere veşnicie. Multe reviste, ca să devină mai vandabile, introduc câte un serial despre falsificatori celebri sau despre aventurile galante ale unei actriţe. Biografia lui Eliot Ness a fost un prilej minunat pentru o asemenea optică. În general, vieţile romanţate se bucură de o largă categorie de cititori. Dar şi Thomas Mann descrie un destin de muzician. Este mai puţin autentic Doctor Faustus decât viaţa romanţată a cutărui compozitor? Au fost condeie ce au găsit apropieri „supărătoare” între Adrian Lewerkühn şi un muzician care A TRĂIT în secolul nostru. Să fi vorbit şi acesta cu diavolul?

Există, de fapt, o literatură-document şi o literatură-ficţiune? Eu cred că nu. Există o literatură bună şi o literatură rea. Astfel răspundem la întrebarea dacă o carte este „născocită” sau descrie un fapt real.

Mulţi autori povestesc întâmplări fictive dându-le drept reale. Papillon ar trăi şi ar fi trăit şi cele povestite în cartea sa. Volumul se bucură de un succes mai mare ca Rocambole, despre care nu putem vedea fotografii, pe care nu-l mai putem scoate din legendă. Fapt real? Da, din realitatea imediată, restul e mai greu de deosebit de legendă, de mit, de ficţiune.

Şi peste o sută de ani? Realitatea asta palpabilă nu va deveni tot legendă?

(Ancheta Luceafărului În căutarea autenticităţii, 21 aprilie 1973)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.