Ce am spus (71)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(71.) „Omul s-a schimbat prea puţin în cei 2.500 de ani”

„Românii trăiesc acum doar pentru prezent”

<Gheorghe Schwartz, ce are literatura atât de fascinant?

Eu nu pot răspunde (şi la această întrebare) decât în nume propriu: nu ştiu cum se prezintă literatura altora, (cred că) ştiu doar cum arată acest univers paralel în care mă învârt eu: asemenea unui acvariu. Eu am acasă peşti şi unul dintre momentele cele mai importante al zilelor mele este atunci când îmi beau cafeaua de dimineaţă (cu opt biscuiţi), iar peştii îşi primesc şi ei hrana lor. Oricât am fi de grăbiţi (şi peştii, şi eu), nu putem să nu ne uităm unii la alţii. După sticlă se găseşte o lume suficientă sieşi, cu bucuriile ei – care, de afară, ni se par strict fiziologice şi caraghios de mărunte – cu trădările şi cu crimele ei. Mă uit, de decenii, în fiecare dimineaţă, la acest spectacol, iar, când scriu, încerc să mă situez în afara acvariului la care stau şi privesc, în fiecare dimineaţă. Văzut de afară, totul este posibil, iar în spatele pietrelor şi plantelor se află misterul. Şi regulile sunt altele: pot să-l imaginez pe sărac bogat – şi el chiar bogat devine – şi pot să mă supăr pe ticălos şi chiar să-l omor. S-a gândit vreodată vreo instanţă să-l condamne pe numitul Shakespeare William pentru că şi-a ucis cu atâta cruzime personajele? Nici nu-l putea acuza pe dramaturg fiindcă, de fapt, personajele s-au omorât între ele, acolo, în spatele sticlei acvariului, unde scriitorul nu are acces decât cu privirea şi cu imaginaţia.

<V-aţi imaginat vreodată un ţinut al scriitorilor? Vă gândiţi ce cantitate imensă de…orgolii ar fi?

De posibilitatea unui ţinut chiar ipotetic al scriitorilor s-au speriat atât de tare şi anticii, încât, în mod preventiv, ar fi vrut să-i izgonească pe poeţi din cetate. Scriitorul are cetatea lui, la fel cum şi Dumnezeu are lumea lui. Mi-e la fel de greu să-mi imaginez o cetate locuită şi – Doamne fereşte! – cârmuită numai de scriitori, pe cât de greu mi-ar fi să-mi imaginez aceeaşi lume creată şi manageriată de mai mulţi Dumnezei. „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipului Lui”, scrie în Geneză (9.6.) Ar curge prea mult sânge…

<Cum era Lugojul copilăriei? Îl mai păstraţi în suflet?

Mai toţi lugojenii suntem mari patrioţi locali. Dar oamenii se mai împart şi după ataşamentul lor faţă de tot. (Testul este acesta: poţi sau nu poţi să te desparţi de o haină veche, de o carte pe care ai citit-o etc.? Eu nu mă pot despărţi.) Dacă eşti lugojean şi, pe deasupra, nu te poţi despărţi de un obiect vechi, şi locurile se impregnează de sufletul tău. Acvariul copilăriei mele, presărat cu spaimele pe care le trăiam cu naturaleţe, mi-l amintesc asemenea peştelui mutat dintr-un areal în altul. Pe când atunci, mişcările mele, parcă inutile într-un spaţiu atât de limitat, trebuiau să respecte ceea ce îi impuneau legile de acolo, acum totul a devenit posibil în acele amintiri. În fond, „Lugojul copilăriei” mele a devenit tot literatură.

<Când au început ,,predispoziţiile”, literare?

Am în sânge foarte multe spaime acumulate de la cel puţin Cei O Sută strămoşi ai căror rezultantă sunt, spaime pe care am învăţat cât de cât să le stăpânesc. Una dintre soluţii e scrisul. Nu sunt cu totul liber nici în scris, fiindcă degeaba îmi imaginez că peştele cel roşu îl va mânca pe cel negru, când realitatea din spatele sticlei îmi arată că e invers. Dar pot să nu mă uit acolo decât atât cât îmi convine, să mă uit în altă parte şi să nu mai văd cum peştele negru iese victorios de sub o piatră, iar leşul celui roşu pluteşte deasupra apei. Pot să mă uit în altă parte şi să-mi imaginez că lucrurile s-au desfăşurat după logica mea. Prima mea „operă literară”, o piesă de teatru despre pionieri, s-a jucat, pe când eram în clasa a V-a la studioul de radio local. Apoi am mai scris teatru, dar înfiorător de prost. Aşa că m-am lăsat păgubaş până prin anul III de facultate. Fiindcă aceasta, facultatea, m-a dezamăgit total, am început să fac altceva: singurul lucru care mi-a stat la dispoziţie a fost pixul. Atunci am început să lucrez la Psihologia transversală, care avea să apară 40 de ani mai târziu. Între timp, am scris şi proză, aşa zisă proză absurdă. Precum şi teatru absurd.

<Vă amintiţi cu emoţie debutul din revista ,,Familia”?

Eram pe peronul gării din Arad, când am descoperit coloana semnată de mine în revista „Familia”. Era 25 octombrie 1969. Până atunci am trimis zeci de plicuri pe la diferitele reviste. Şase săptămâni mai târziu, mi-a apărut o pagină întreagă în „România literară”. De fapt, nu s-a modificat mare lucru: din 10 încercări, îmi apărea, în medie, una. Emoţiile au rămas, multă vreme, aceleaşi. Acum lucrurile s-au schimbat: atunci, colindam oraşul pe la diferitele chioşcuri de ziare să văd cu zece minute mai repede dacă mi-a apărut în sfârşit proza, aşa cum mi s-a promis de trei luni. Acum nu mai am ce colinda, revistele de cultură nu prea mai apar la Arad. Atunci publicam două proze pe an în revista România literară, acum sunt bucuros dacă îmi mai apare şi una… Când mă simt în interiorul acvariului sunt emoţionat, când am puterea de a privi din afara sticlei, mă apucă râsul.

<Între imaginar şi real, există, în ce vă priveşte, multe tunele subterane?

Tocmai acele tunele subterane reprezintă literatura. Când scriu la Cei O Sută, realul şi imaginarul se suprapun atât de mult, încât nici eu nu le mai pot despărţi. În Cei O Sută viermuiesc multe personaje extrase din surse rare. Cât am mai folosit maşina de scris, îmi făceam cu creionul pe manuscris semne doar de mine ştiute ca să mai recunosc măcar eu care erou s-a trezit dintr-o fişă de bibliotecă şi care a sărit din mintea mea. Acum, când tastez calculatorul, aceste semne au dispărut, iar tunelele subterane mă duc dintr-o parte în alta, după o raţiune doar de ele ştiută. De multe ori nu mai am habar cine a fost aievea şi cine nu, dar mă amăgesc spunându-mi că în mod sigur multe personaje le-au sărit şi scribilor mai vechi din propria lor minte în călimară şi apoi, pe nesimţite, pe hârtie. Realitatea, „istoria” cum mai este ea numită, este varianta pe care ne-au lăsat-o scribii, varianta pe care cenzura (din interiorul lor sau din afara lor) le-a permis s-o reproducă. Dar mai este un fenomen care uneşte imaginarul de real: mi s-a întâmplat să povestesc întâmplări inventate, să mă folosesc de personaje născocite şi să mă pomenesc, după ce am aşternut toate astea în pagină, că altcineva, un alt scrib, să mă confirme prin hârţoagele sale vechi de sute de ani.

<Sunteţi un caz singular în proza românească: de cîţiva ani buni, v-aţi angajat la scrierea unei epopei literare, „Cei O Sută”, care ambiţionează cuprinderea romanescă a tuturor epocilor din istoria omenirii. Dincolo de informaţia amănunţită, se află o muncă uriaşă de scriitor. Vorbiţi-ne, vă rog, despre acest unic şi extraordinar demers.

Am început să scriu Cei O Sută după ce am publicat deja nouă cărţi şi când am simţit că acelea nu m-au izbăvit, deşi, desigur, nu le reneg, la fel cum niciun părinte normal nu-şi poate renega odraslele, pentru că ele s-au născut datorită speranţei părintelui în dăinuire. Cei O Sută s-au ivit dintr-o criză existenţială, dar şi pentru că eram deja pregătit să mă înham la o asemenea muncă. Îl invidiam pe Doctorul Faust – cel care, până la urmă, n-a procedat chiar onest cu diavolul. Noi, ceilalţi muritori, nu avem nicio certitudine pentru viitorul nostru care, oricât de riguros planificat, rămâne tot ipotetic. (Eu nu pot să spun că mâine voi merge la cinematograf. Eu pot să spun doar că mi-am propus ca mâine să merg la cinematograf. Oricând, acvariul se poate sparge, ori stăpânul să uite să ne mai dea de mâncare, ori din spatele unei plante să apară peştele cel negru.) Dar, am mai spus şi altădată, Cei O Sută constituie şi o consolare: dacă eu reprezint a o suta parte (un procent) din istoria atestată a omenirii, înseamnă că nici nu sunt atât de trecător, că nici „hăul istoriei” nu este chiar atât de adânc, iar speranţa mea pâlpâie totuşi mai luminoasă. Cum omul s-a schimbat prea puţin în cei 2.500 de ani pe care îi parcurge, nefiind în lume niciodată o perioadă liniştită, înţeleg tot mai mult rolul meu de verigă în lungul lanţ: un rol neînsemnat, desigur, dar, dacă această za n-ar exista ori dacă ar ceda, tot şirul s-ar deşira. Or, în cei 2.500 de ani, cu toate provocările cumplite lansate de natură şi de om, nici o verigă n-a întrerupt lanţul. Conştiinţa aceasta cuprinde, într-adevăr, izbăvire. Plus că, de multe ori, ne regăsim în ceea ce a fost. Ceea ce ne permite că sperăm că ceea ce este va mai fi. N-au spus înţelepţii „ceea ce este jos este şi sus”?

<Gheorghe Schwartz, cu ce putem asemui această muncă incredibilă la care v-aţi ,,înhămat”?

Munca aceasta a ajuns să fie adevărata mea viaţă, adică am plonjat de  – iată! – peste 23 de ani – în acvariu. Astăzi nu mai spun că, de pildă, în 1996 a avut loc un anumit eveniment din viaţa mea, ci că pe vremea (când îl finisam pe) Al Patruzeci şi şaptelea s-a întâmplat acel lucru. Aventura este teribilă pentru că mă duce în diferitele momente ale dezvoltării materiale şi tehnice, prin decoruri despre care până atunci doar am citit, dar nu le-am parcurs, prin grozăvii greu imaginabile. Am ajuns, astfel, să fiu conştient că sunt cel mai norocos dintre Cei O Sută, fiindcă nu cunosc o altă perioadă lungă de peste 63 de ani în care cineva să fi trăit fără ca războiul să-i bată zi şi noapte la geam.

Chiar dacă mi-am oferit acestui proiect toată energia, după ce termin cu muncile pentru supravieţuire, Cei O Sută rămâne – poate alături de Psihologia transversală – contribuţia mea de verigă, peste menirea de legătură între cei de dinainte şi cei ce vor veni.

<Cu ce ochi priviţi literatura care se scrie acum în România? Sunteţi ca să spun aşa, cu informaţia la zi?

Nu pot fi cu informaţia la zi, mai ales că 90% din ceea ce citesc este pentru Cei O Sută. Dar bineînţeles că mă interesează ceea ce se întâmplă în jurul meu. Când privesc din interiorul acvariului literatura care se scrie acum în România, sufăr ca scriitor – adică la fel ca orice om superorgolios – că neonul este mereu astfel fixat încât să lumineze doar un mic colţ din interior. (În nici un caz colţul meu.) Pe urmă, uitându-mă din partea cealaltă a sticlei, văd că niciodată în viaţa Celor O Sută ierarhiile zilei n-au fost şi ierarhiile care să dăinuie. Dar, parcă mai mult ca oricând, românii trăiesc acum doar pentru prezent: aşa în economie, aşa în politică, aşa în cultură. Parcă a dispărut orice speranţă escatologică. Oare cum se poate vieţui aşa?

<Ce precumpăneşte în mentalitatea scriitorului român? Dar în cea a criticului?

Este întrebarea de care mi-a fost frică. Ea mă întoarce într-o realitate iluzorie, din care fac tot mai multe eforturi spre a mă salva. Sunt şi eu scriitor, poate mai orgolios decât alţii – am şi o carte care se numeşte Paranoia Schwartz – altfel nu aş fi avut nebunia de a mă aventura în proiectul Celor O Sută (proiect care, odată ce am ajuns la Al Optzecilea, nu mai poate fi numit „proiect”, ci „certitudine”). Ca să nu intru iar în veşnicele mele polemici, prefer să renunţ, măcar de data asta, la răspuns.

<Ce fel de oraş este Aradul? Ce are numai al lui? (Amos Oz locuieşte în Israel într-un oraş care se numeşte Arad.) 

Am ajuns acum 40 de ani la Arad prin repartiţie ministerială, după absolvirea facultăţii. (Am ajuns la Arad pentru că port mustaţă. Dar asta este o altă poveste, care nu încape în acest dialog.) Am crezut că o să rămân câteva săptămâni, dar acum mi-am găsit aici frunza sub care să mă ascund şi mi-e bine. Am trecut şi pe lângă Aradul din Israel. Îl prefer pe cel în care trăiesc. Poate că, dacă aş fi stat 40 de ani acolo, l-aş fi preferat pe acela. Am spus mai devreme că sufletul meu se scurge în obiectele din jur, cu atât mai mult în spaţiul în care respir şi expir. Ce fel de oraş este Aradul? Pentru mine el constituie una dintre scenele pe care au jucat Cei O Sută. Pentru alţii, probabil că reprezintă altceva.

<După douăsprezece romane şi multe nuvele şi povestiri, ce puteţi spune privind în urmă?

Am predat volumul VIII din Cei O Sută – Secretul Florenţa – şi aceasta va fi cea de a treizecea mea carte tipărită. Ce să fac? Sunt un grafoman… Nu suport petrecerile, nunţile, botezurile, înmormântările, restaurantul mă plictiseşte îngrozitor. Şi, atunci, ce rămâne? Ce să fac? Scriu. Am întârziat cu o zi răspunsurile la dialogul nostru pentru că tocmai am terminat o carte despre „Editorial”, carte care trebuie să ajungă la studenţi până în sesiunea de iarnă. Privind în urmă, cred că văd că s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: până la vârsta de 40 de ani m-am pregătit (fără s-o ştiu, desigur) pentru Cei O Sută. Şi Psihologia transversală asta a fost. Nu ştiu dacă Dumnezeu îmi va mai dărui timpul şi puterile necesare să ajung la Al O Sutălea. El ştie mai bine. Spun asta pentru că şi până acum a rânduit lucrurile în modul cel mai judicios.

<Ce roman din istoria literaturii din toate timpurile, aţi fi vrut să-l scrieţi?

Cei O Sută.

<Există un tipar în proza românească?

Să mai repet că tiparul din proza românească – ca şi politica de aici – se definitivează (?!) la cârciumă? Ce să fac, dacă eu mă plictisesc la cârciumă? Trag ponoasele… Nu, de data asta, nu mai vreau să mă cert cu nimeni.

<În arabă există mai multe sute de cuvinte numai pentru cămilă… Arată asta multă fantezie, sau multă veneraţie? S-ar descurca scriitorul român?

Nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o astfel de limbă. În româneşte pentru „pâine” – în afară de regionalisme – se spune doar „pâine”. Asta îmi permite să mă gândesc, în funcţie de trăiri, cutume şi dispoziţie, la pâinea de la ţară făcută în cuptorul casei, la bagheta pe care am mâncat-o la Paris sau la franzela pe care o hăpăi fără să mă mai gândesc la ea. Câte sugestii pot să ofer, eu, ca scriitor, folosind adecvat doar această singură vocabulă pentru obiectul „pâine”!

<Gheorghe Schwartz, aş avea încă multe alte întrebări de pus, despre personajele din romanele dumneavoastră, despre timpul de lucru, despre postul de Decan al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste din Arad, despre zecile de critici literari care v-au comentat cărţile, despre premii ş.a.m.d., dar sunt nevoită să închei, punându-vă o ultimă întrebare: aţi ţinut un jurnal punctual al impresionantei epopei pe care o construiţi?

În urmă cu câteva luni, n-am mai candidat pentru funcţia de decan. Am şi aşa destule de făcut la Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad. Acolo şi pe lângă ea, mai sunt în tot felul de comitete şi comiţii, mai îndeplinesc numeroase alte funcţii, scriu, în medie, şapte materiale de presă pe săptămână.

N-am ţinut un jurnal propriu-zis pentru Cei O Sută, dar am umplut câteva caiete de lucru, unde am notat fapte şi idei. Caietele acestea sunt tot mai subţiri, pe măsură ce am devenit supusul smerit al calculatorului. Calculatorul ucide, cred, acele urme – adjuvante, aşa cum ucide şi genul epistolar. Poşta electronică este efemeră. Viaţa se justifică dacă este o permanentă luptă cu timpul. Jurnalul punctual al Celor O Sută este format din cele opt volume terminate, din al nouălea (Diavolul argintiu) la care lucrez şi din celelalte care nădăjduiesc să mai vină. Dacă nu, înseamnă că acolo se va întrerupe şi jurnalul meu punctual.

(Iolanda Malamen, în revista Viaţa românească nr. 6/7 2009 şi, acelaşi material sub titlul „Românii trăiesc acum doar pentru prezent” în ziarul Ziua din 3-4 octombrie 2009.)