Ce caută Putin și Erdogan în Libia?

Oare e bine să ne resemnăm și să-i lăsăm pe Putin si Erdogan să controleze supapele imigrației din Africa spre Europa sau aprovizionarea cu petrol și gaze din Nordul Africii? Este una dintre întrebările pe care și-o pune presa din Italia. ”Unde este comunitatea internațională?”, se întreabă think tankul Atlantic Council. ”În timp ce Europa sa bâlbâie, Putin și Erdogan preiau inițiativa în Libia”, scrie publicația bruxelleză Politico.eu.

Răspunsul e simplu. Toată comunitatea internațională este in Libia. Sunt acolo SUA, Marea Britabie, Italia, Franta, Turcia, monarhiile din Golf, Egiptul, Iordania. Doar că toate acționează în interes strict individual.

Putin și Erdogan: ”Am decis să preluăm inițiativa în Libia”

Toată agitația a fost produsă de decizia președintelui Turciei de a interveni cu trupe în războiul civil din Libia, iar asta de partea taberei opuse celei susținute de Rusia. În timp ce analiștii neoconservatori speră ca implicarea Turciei să-i aducă pe militarii ruși și turci față în față, în bătaia armelor, vocile moderate consideră că este posibilă repetarea scenariului din Siria, cu Turcia și Rusia făcând presiuni pentru încheierea ostilităților în Libia, în beneficiul unui regim de mână forte.

Așa pare să se întâmple. Vladimir Putin a efectuat, miercuri, o vizită în Turcia, pentru a discuta cu omologul său despre dosarele libian și sirian. ”În condițiile critice de acum și în lumina obiectivelor definite de rezoluțiile ONU, am decis să preluăm inițiativa și, ca mediatori, cerem tuturor taberelor din Libia să înceteze ostilitățile”, a declarat Erdogan, după întâlnirea cu Putin de la Instabul. ”Cât despre Siria, grație eforturilor noastre, acțiunilor noastre comune, situația s-a schimbat radical. De fapt, asistăm la refacerea statalității siriene, a Siriei ca stat unitar, unificat”, a spus Putin.

Băieții buni și baieții răi din Libia

Ani buni după asasinarea liderului Muammar Gaddafi, în octombrie 2011, Libia a avut nu mai puțin de trei guverne, unul mai lipsit de autoritate decât altul, ajungând chiar în situația ca ”miniștrii” să-și țină ședințele pe nave plutind în largul coastei libiene, de teama atacurilor. Acum, Libia are două guverne: unul recunoscut de ONU (Guvernul Acordului Național, condus de premierul Fayez Serraj, la Tripoli) și unul nerecunoscut de ONU (guvern creat de parlamentul de la Tobruk și care este în subordinea generalul Khalifa Haftar, noul om forte al Libiei, liderul Armatei Naționale a Libiei). Cel din urmă regim controlează cea mai mare parte a Libiei, inclusiv principalele exploatări petroliere, și, începând din aprilie 2019, asediază capitala Tripoli.

Guvernul lui Serraj, recunoscut de ONU, se bazează mai degraba pe forța milițiilor din Misrata și a unei puzderii de grupări, unele dintre ele jihadiste, decât pe o armată regulată. De partea cealaltă, armata generalului Haftar este mai bine organizată, cu mulți dintre militarii armatei lui Muammar Gaddafi, educați să treacă peste rivalitățile dintre sutele de triburi din Libia.  Septuagenarul Haftar a ajutat la venirea la putere a regimului Gaddafi, în 1969. Ulterior, Haftar cade în dizgrația lui Gaddafi și se exilează în SUA, la finalul anilor 1980, unde a locuit la câțiva kilometri de sediul CIA.  Revine în Libia în 2011, pentru a participa la războiul sustinut de NATO impotriva regimului Gaddafi.

Poate părea surprinzător că, începând din 2016, Haftar a căutat apropierea de Rusia lui Putin, de unde a început să primească tehnică și consiliere militară. Treptat, și în paralel cu implicarea militară în Siria, Rusia a început să desfășoare trupe (în general din companiile militare private) în Libia. De partea lui Haftar s-au implicat în razboiul libian și Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Iordania. O rațiune a acestei mobilizări ține de faptul că guvernul lui Serraj este tributar ideologiei Fraților Musulmani, o organizație rivală regimurilor de la Cairo și din monarhiile salafiste din Golf.

Revenind la subiectul fierbinte acum al implicării Turciei, ne putem întreba ce caută Recep Tayyip Erdogan în Libia și de ce a ales tabăra opusă Rusiei?

Costuri mici și beneficii mari pentru Turcia

De ce a ales Erdogan tabăra opusă Rusiei? Pentru că așa a făcut-o și în Siria și a funcționat, a dus la formatul Astana (Rusia, Turcia, Iran) care mediază reglelemtarea conflictului. Pe de altă parte, a ales tabăra guvernului Serraj pentru că în cealaltă tabără aproape că nu mai erau locuri libere…

Președintele Erdogan caută în Libia capital electoral. Partidul său (AKP) a pierdut orașe importante la alegerile locale din 2019 și continuă să scadă în sondaje. Pentru a profita de avantajul pe care îl mai are, Erdogan dorește să devanseze în 2020 alegerile prezidențiale care ar trebui să aibă loc în 2023, iar pentru asta are nevoie de un strop de glorie și de atingerea corzilor sensibile ale naționaliștilor. Cum Libia a fost vasala Imperiului Otoman, ideea intervenției militare aici a avut efectul scontat.

Președintele Erdogan mai caută în Libia petrolul pe care l-a pierdut în Mediterana de Est în fața rivalilor greci, a Egiptului, Ciprului și Israelului. Strategia Turciei de a revendica parte din rezervele descoperite în zona economică cipriotă în numele nerecunoscutei Republici Turce a Ciprului de Nord nu a funcționat. În ciuda șicanelor cu nave militare ale Turciei, Ankara a nu și-a făcut loc la masa Greciei, Ciprului, Israelului (unde este așteptată și Italia), care au acum planul de a construi gazoductul EastMed către Europa și de a exploata zăcămintele. Foarte important este că SUA susțin inițiativa de mai sus. Erdogan a ales să joace cartea libiană și, în noiembrie 2019, a decis să sprijine militar regimul fragil de la Tripoli, în schimbul modificării granițelor zonelor economice din Mediterana, care să atribuie Turciei zone deja explorate acum de țările amintite mai sus. Experții internaționali apreciază că acordul acesta dintre Turcia și Libia nu este legal și nu va putea rezista nici pe hârtie, dacă regimul Serraj va pica.

Cel mai important, președintele Turciei caută în Libia oportunitatea de a participa la o noua mare împărțire, precum cea din Siria, cu costuri relativ reduse pentru Ankara – o brigadă, câteva avioane F-16 (cvasiinutile câtă vreme Turcia nu are un portavion), baterii antiaeriene. Carnea de tun vor fi sirienii sunniți, moderați și jihadiști depotrivă, pe care Turcia îi sprijină în Siria; în Turcia și în nordul Siriei, autoritățile turce au început recrutarea sirienilor din asa-zisa Armată Siriană Liberă pentru războiul din Linia. Odata devenit actor oficial pe frontul libian, Erdogan îi cere protejatului sau Serraj să oprească ostilitățile. La rândul său, Putin promite să-l forțeze pe generalul Haftar să facă același lucru. Astfel, Turcia și Rusia devin o prezență obligatorie la orice negocieri privind viitorul Libiei – adică viitoruil explotărilor petroliere, viitorul imigrației spre Europa și riscurile jihadiste pentru Europa.

Cum s-a ales praful de politicile UE

Cum s-a ajuns ca Europa să nu conteze aproape deloc în această ecuație? S-a ajuns aici pentru că UE nu este o Uniune și pentru ca NATO nu a urmărit stabilizarea Siriei, ci dărâmarea regimului Gaddafi, preferând un deșert libian în care fiecare emir usor de controlat să fie stăpân pe un puț de petrol, nu un stat centralizat. Calculul a fost eronat. La fel și cel legat de fenomenul mai larg al ”Primăverii Arabe”. Și astfel s-a ales praful de inițiative UE precum Procesul Barcelona pentru Uniunea Medieraneană (2008) sau de Dialogul Mediteranean al NATO.

Libia, poate mai mult decât Siria, oferă imaginea perfectă a impotenței UE. În Libia, fosta putere colonială Italia aproape că a ajuns în război cu Franța, cu propriile ambiții neocoloniale. În 2019, Franța a trebuit să recunoască cu jumătate de gură că îl susține, inclusiv militar, pe generalul ”pro-rus” Haftar (încălcând și un emargou ONU pentru livrările de arme). Asta în timp ce Italia pariază pe regimul de la Tripoli. Parisul și Roma au avut mai multe inițiative de pace în Libia, însă s-au exclus reciproc din acestea. În spate stau intersele energetice, cu companiile Total și Eni în prim-plan. Până la intervenția rusă în Libia, poziția UE a fost dezastruoasă.

Ce a făcut în acest timp partenerul transatlantic, SUA? După dezastrul asasinării ambasadorului SUA la Benghazi, în 2012, unde partașă a fost secretarul de Stat Hillary Clinton, SUA au evitat implicarea consistentă în Libia, cu atât mai mult în timpul administrației Trump. Washingtonul a lăsat însă mână liberă unei Uniuni Europene inexistente și impotente. Astfel s-a ajuns ca nu numai Rusia, dar până și Turcia, aliatul din NATO al europenilor, să intervină în Libia mult mai coerent și consistent, pe fondul vidului strategic creat de UE.

Cine decontează erorile?

Cele de mai sus ar trebui avute în vedere când lecturăm narațiunile din presa internațională despre cum băieții răi Khalifa Haftar, Vladimir Putin și Recep Erdogan destabilizează Libia sau despre cum un septuagenar aventurier și cu ambiții dictatoriale (Haftar) vrea să distrugă democrația libiană în fașă și să ocupe un deșert plin de puțuri de petrol.

Libia poate fi numele unui dezastru provocat de mercenarii lui Putin și Erdogan, însă, înainte de toate, a fost și este un dezastru provocat de Vest. Este rezultatul unei intervenții NATO neurmată de măsuri de stabilizare. Este rezultatul unei lupte prin interpuși între doi aliati europeni – Franța și Italia. Iar Libia mai este și exemplul ce demonstrează cât de utopică este Uniunea Europeana post-națională imaginată de președintele Franței.

Având în vedere cazurile Libiei si Siriei (în care s-a ajuns până în situția în care. în Vest, se discută despre ”jihadiști buni” și ”jihadiști răi” și până într-acolo încât organizații afiliate până în 2018 la al-Qaeda să nu fie recunoscute ca pericol, ba chiar protejate), putem întrevedea o parte din rațiunile așa-zisei Primăveri Arabe din 2011.

Apariția unui nou mare jucător – China – și reafirmarea unei mari puteri – Rusia – a făcut atunci necesară o reașezare a loialităților, astfel încât să nu fie grav afectate interesele economice si strategice ale jucătorilor tradiționali din bazinul mediteranean (Franța, Italia, SUA, Marea Britanie). Primăvara Arabă a început in Tunisia, însă nu micuța Cartagină a fost ținta, ci Libia lui Gaddafi și Siria lui Assad. Revoltele au fost rezultatul oprimării populației, desigur, însă în primul rând sunt rezultatul unei strategii evidente a marilor puteri pentru controlul resurselor naturale. Rolul revoltelor din Tunisia a fost doar de a da scânteia, în timp ce revoluția din Egipt pare să fi fost un accident colateral (dovadă fiind revenirea în forță a armatei și a fostei tabere Mubarak, prin lovitura de stat din 2014).Tunisia trebuia să fie scanteia, și cu siguranță nu a fost aprinsă în urma unui acord între aliați, câtă vreme ministrul de Externe al Franței, Michelle Alliot-Marie, era în vacanță chiar atunci tocmai în Tunisia și a propus imediat sprijin pentru regimul autoritar al lui Zione Ben-Ali. Iar revoluția din Egipt, ar putea fi riposta Franței pentru revoluția provocată, peste capul Parisului, în Tunisia.

Cine decontează costul acestor mișcări strategice eșuate? Cine decontează disputele dintre Italia și Franța în Libia, spre exemplu? Aliații și membrii UE, desigur, din spirit de solidaritate, de stat de drept, fonduri UE. Valurile de imigranți provocate de ambițiile individuale ale unor puteri trebuie împărțite contabil între toate statele membre, indiferent că au avut sau nu vreun interes sau implicare în provocarea haosului. În plus aceaiași aliați trebuie să semneze contracte militare de miliarde pentru a se apără de inamici întăriți de aceleași erori și ambiții individuale ale marilor țări producătoare de armament. Totul pentru a salva ”ordinea mondială bazată pe reguli” pe care nici măcar o putere regională precum Turcia nu le mai respectă.