Ce vrea Putin?

Deși 99 la sută dintre noi am greșit în privința dorinței lui Putin de a invada Ucraina (nu, nu e atât de nebun, spuneam), speculăm acum în privința actualelor intenții ale conducătorului rus. Unii cred că Putin vrea refacerea fostului URSS, deși dacă ar ataca Țările Baltice ar intra în război cu NATO. Alții cred că Putin vrea să ocupe Ucraina, deși vedem zilnic că asta ar însemna afganistanizarea războiului. Există și opinii care au desfășurat scenarii între maximal și minimal.

Maximal ar fi fost ca Putin să poată răsturna conducerea politică a Ucrainei. Minimal ar fi ca Donbasul să fie legat prin cuceriri teritoriale de Crimeea și, mai departe, de Transnistria.
Circulă și opinia că ar fi o înfrângere a Rusiei dacă, în final, acest război n-ar duce decât la acceptarea neutralității de către conducătorii Ucrainei, dar fără cedări teritoriale, deși Crimeea
este deja pierdută și Ucraina n-ar putea-o recăpăta la masa negocierilor.

Ca să nu par absent din acest concurs de speculații, care e și unul național, spun că și eu cred că înțeleg ce vrea Putin. Cred că a sperat că dinspre China îi va veni un sprijin mult mai
consistent și că, la finalul războiului, se va putea constitui o cooperare Rusia-China atât în plan economic, cât și în plan militar.

Cred, de asemenea, că dacă această cooperare nu va crește peste nivelul ei de până acum, înfrângerea dorințelor putiniste are a se datora în egală măsură rezistenței ucrainene și prudenței Chinei. Într-un sertar cu ipotetice secretoșenii al puterii mele de a specula, sunt înclinat să cred că Beijingul i-a promis lui Putin cooperarea extinsă, dar a făcut-o și spre a-i
testa capacitatea de a greși în așa fel încât Rusia de mâine să nu mai poată fi un pol major de putere în ordinea mondială.

Fără promisiunile înșelătoare ale Chinei, nu am avea la îndemână decât o explicație din care ar rezulta că Putin a pornit într-o misiune din care nu se va alege decât cu un statut de paria, iar Rusia – cu un statut de putere de mâna a doua. Chiar dacă ar obține neutralitatea Ucrainei, acest statut de putere de mâna a doua nu ar putea face durabilă non-aderarea acestei țări la NATO.
Antiamericanismul acumulat la noi, dar nu mai mult decât în Franța, e transformat în proputinism acum, nu neapărat în rusofilie. În Franța, proputinismul e mai rarefiat, iar rusofilia a existat mai ales în vremea bolșevicilor, considerați aiurea o culminație a idealurilor de la 1789. Și ieri, ca și azi, wishful thinking e baza pe care poate avea succes o propagandă ori alta. A identifica interesele reale ale jucătorilor de pe scena lumii e o preocupare mult prea expertă, dar chiar extrem de expertă fiind, ea este bruiată de dorințele personale. Este bruiată, de asemenea, de faptul că interesele reale ale acestor jucători sunt ascunse sub interesele ideale, singurele care pot întemeia
imagini de propagandă.

Interesele ideale ale Chinei (conlucrarea armonioasă a contrariilor, de pildă) nu ar putea da ceva de tipul propagandei occidentale. De aceea, în contextul acestui război, doar din China am putut primi o măsură fără dublu standard a situației: Rusia nu are nicio îndreptățire să calce în picioare
suveranitatea unui stat, iar occidentalii nu aveau nicio îndreptățire să aducă Rusia cu spatele la zid într-o stare de securitate în care apărarea era obligată să devină atac.
Ce a spus China nu are nicio legătură cu faptul că în Rusia cea mai răspândită opinie politică este aceea care susține că Occidentul este Răul și că doar rușii ar deține adevărul care aduce Binele în istorie.