CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Monahii au plecat, dar cutumele după care au funcţionat acele locaţii au rămas. Şi, în mod ciudat, nici dispute între locuitorii cabanelor n-au mai fost, cu atât mai puţin crime. La puţină vreme după ce au rămas singuri, refugiaţii s-au văzut lipsiţi de mijloace de trai. Fiind iarnă şi aflându-se fără cunoscători ai cărărilor acoperite de noiane de zăpadă, tentativele de a pleca s-au terminat cu moartea celor ce a cutezat să părăsească locul. Când situaţia a devenit cu totul disperată, au apărut Manolo şi Pedro. Apoi încă trei persoane. Prin 1910, Manolo a murit şi în locul său a venit Don Jose. Unii şopteau că Don Jose ar fi fost „Preaumil”. Alţii că ar fi fost un misionar sud-american. Oricum, în cele trei (?) cabane au venit tot mai mulţi oameni. Cu timpul, ei au fost selectaţi după vârstă şi calităţi fizice. În 1923, după puciul generalului Miguel Primo de Rivera, pe coastele Pirineilor au apărut şi alte cabane menite de a pregăti o armată virtuală. Diferiţi bărbaţi primeau aici nu numai adăpost, hrană şi refugiu, ci erau şi pregătiţi fizic şi psihic pentru o viitoare confruntare. Când a murit şi Don Jose, în locul său a sosit Don Alejandro şi, curând după aceea, şi un alt Pablo, un marocan. Don Alejandro îi reţinea pe pensionarii cabanei în sufrageria de la parter şi le vorbea despre viitorul naţionalist¹, iar Pablo le dezvolta condiţia fizică. Din poveştile lui Serge Caracostea, scribul a tras concluzia că de prin 1925, în „Colonia emigranţilor incognito” s-a trecut la „spălarea de creiere”. Oricum, în vremea războiului civil care a urmat, din Pirinei au sosit brigăzi de luptători care au fost înfiltraţi în trupele multinaţionale. Oamenii aceia au rămas în memoria locului drept nişte luptători deosebit de eficace, bărbaţi fără frică, fără milă – fără sentimente -, acţionând asemenea unor roboţi construiţi pentru sabotaj şi distrugere.

Ruppert a apărut din nou acasă în vara lui 1920. Dar nu singur, ci cu vechiul său coleg Marcel. Lumea cea mare nu e chiar atât de mare. Pământul se învârteşte, chiar de noi nu simţim treaba asta în vreme ce Dumnezeu se joacă rotind caleidoscopul Său cu piese limitate. De aici şi nenumăratele coincidenţe. Unele aşteptate, altele mai puţin. Şi sublocotenentul Marcel, şcolit la aceeaşi şcoală militară ca şi Al Nouăzeci şi optulea şi devenit şi el locotenent pe câmpul de luptă, a fost, de asemenea surprins de izbucnirea războiului adânc în tabăra duşmană. Unde? Păi, la părinţii din Banat. Marcel a ajuns cadet în Franţa fiindcă în casa natală se vorbea fluent franţuzeşte, iar tatăl său, medic, avea o bibliotecă apreciabilă cu cărţi franţuzeşti. Mama era chiar franţuzoaică, artistă de vodevil de care s-a îndrăgostit tânărul student în medicină la Paris. Familia a dorit ca fiul să-i urmeze tatălui, dar băiatul n-a suportat de mic sângele. „Rănile bolnavilor te tulbură, însă cele ale soldaţilor inamici te-ar excita?” s-a mirat tatăl, atunci când Marcel a cotit de mic spre o carieră militară. Răni? Ce răni?! Pasul de defilare şi exerciţiile tactice nu răneau pe nimeni. Ele semănau mai degrabă cu jocurile obişnuite ale băieţilor de pretutindeni. Ce răni!? Noroc cu fratele mai mic, Jules (Iuliu), mai dispus spre a-şi urma părintele. „Vei moşteni cabinetul şi bolnavii!” îl încuraja încântat doctorul. Lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat. Jules chiar visa la viaţa tihnită de la Coşteiu Mare: acasă era vara răcoare şi iarna cald, grădina constituia raiul copilăriei sale, dar şi al prietenilor; dacă aveai chef de mai mult, oraşul Lugoj era atât de aproape încât copiii mergeau acolo cu bicicleta; domn’ doctor era respectat de toată lumea, ce-ţi puteai dori mai mult? Numai că Jules n-a apucat să-şi urmeze tatăl în cabinetele acestuia de la Coşteiu Mare şi de la Lugoj. Jules a trebuit să plece şi el pe front, iar medicii militari poartă uniformă. Jules n-a fost medic, ci doar felcer, ostilităţile l-au prins abia în primul an de facultate. Părinţii au încercat să-l amâne, dar tânărul urma studiile într-o ţară duşmană. (Deocamdată, Banatul mai făcea parte din Austro-Ungaria. Banatul era un duşman al Franţei. După Marele Război, va face parte din România. Banatul va deveni un aliat al Franţei.) Jules a trebuit să plece pe front. Era anul 1918, ultimul an de război. Şi ultimul din viaţa tânărului felcer. Mort pe front de febră tifoidă. Poate într-o tranşee opusă celei în care se afla fratele său.

Marcel fusese dat dispărut deja cu un an mai devreme. Reîntors la Paris, fusese înrolat în armata franceză: Franţa l-a pregătit pentru cariera militară! Raiul din conacul medicului de la Coşteiu Mare a intrat într-un doliu sever, mobila stil a fost acoperită cu cearceafuri, oglinzile cu voal negru, draperiile la geamuri au rămas lăsate zi şi noapte. Până când, după 1 Decembrie 1918, după ce Transilvania (şi Banatul) s-au unit cu România, a sosit o carte poştală de la Marcel. O simplă carte poştală, dar Marcel trăia! Pe urmă, timp de mai multe luni, iarăşi tăcere. O fi fost bolnav? Sau – ferească Dumnezeu! – mutilat? Conform ştampilei, cartea poştală venise de la Paris. După o vreme lungă fără alte semne, doctorul a plecat să-şi caute fiul. Parisul e mare. Şi nu mai era nici Parisul studenţiei sale. Nici măcar nu mai era Parisul unde i-au studiat băieţii. Cu toate strădaniile, medicul nu şi-a găsit fiul.

Caleidoscopul s-a învârtit. Ruppert ştia că Marcel a murit pe front, Marcel ştia – ca toată lumea – despre moartea eroică a bravului căpitan Ruppert. Cei doi vechi prieteni nu s-au reîntâlnit în rai, ci… într-un han de la graniţa franceză cu cea spaniolă. (De data aceea în partea cealaltă a munţilor faţă de cea unde era ascunsă „Colonia emigranţilor incognito”.) Ruppert voia să se cazeze, însă nu mai era decât o singură cameră disponibilă, ce tocmai urma să se elibereze. Ruppert aştepta în hol. Camera s-a eliberat de către Marcel. Care aproape că a trecut pe lângă el. Pe urmă, în acelaşi timp, amândoi s-au speriat: fiecare dintre ei a dat nas în nas cu vechiul prieten mort.

Au urmat speculaţiile fireşti: Ruppert a fost un erou în uniformă cezaro-crăiască, Marcel a purtat uniforma franceză; nu cumva s-au şi aflat în tranşee opuse şi doar hazardul a făcut să nu se împuşte între ei? Au discutat mult pe această temă. Nu, nu s-au aflat niciodată pe acelaşi sector al frontului.

Cei doi tineri au plecat împreună la Perpignan. Era începutul lui 1920. O lume plină de cicatrice încerca să zâmbească optimist. Zâmbetul care dintotdeauna îi dăduse puterea de a continua.

La Perpignan, au aflat că Monsieur Pierre, după ce şi-a prăpădit aproape întreaga avere jucându-se printre tranşee de-a „Generalul din lună”, a fost obligat să constate că nici opulenţa nu este un sac fără fund. Aşa că a trebuit să renunţe la moşie. Care fusese cumpărată, mult sub preţul ei, de un nobil rus fugit din calea bolşevicilor. Din toate amintirile vacanţelor n-a rămas decât florăria lui Jean. Bucuros de reîntâlnire, acesta ar fi povestit cu multe amănunte tot ce s-a întâmplat, dacă Al Nouăzeci şi optulea nu l-ar fi oprit. Văicăreli se auzeau de peste tot. Trebuie să mergem mai departe. Cum Jean părea cuprins de o plăcere nestăpânită în vreme ce povestea – deşi era sincer solitar cu sărăcirea lui Dandy de la Paris -, tinerii i-au refuzat politicos oferta de a fi găzduiţi de atât de amabilul fost servitor.

Au tras la un han, însă, în primul rând, s-au grăbit să-şi potolească neastâmpărul hormonilor văduviţi de satisfacţii atâta timp. Lucru foarte la îndemână, războiul secerase o mulţime de bărbaţi, mai ales tineri, femeile au rămas numeroase, chiar dacă în ultimii ani s-au născut mai ales băieţi. Aceia trebuiau să crească, cine să aibă răbdare? Copiii creşteau, femeile riscau să îmbătrânească. Chiar şi cu banii lor drămuiţi, Ruppert şi Marcel aveau cu prisosinţă de unde să aleagă.

După o săptămână nebună, cei doi au plecat mai departe, deşi Ruppert ar mai fi rămas. După atâta secetă, Al Nouăzeci şi optulea şi-a petrecut mai toate zilele şi mai toate nopţile cu aceeaşi femeie, în vreme ce prietenul i s-a înfruptat din mai multe cupe. Marcel era îngrijorat: tovarăşul lui dădea semne certe că se îndrăgosteşte de… de o… De… Nu chiar de o prostituată, dar nici de o femeie pe care s-o poţi scoate în lume. Cu chiu, cu vai, după o scenă demnă de o tragedie antică, a izbutit să-i despartă şi să-l ducă pe nefericitul amorez la gară.

La Paris, au trebuit să suporte un nou şoc. Maiestuoasa poartă a Palatului Kubic nu i-a întâmpinat larg deschisă, aşa cum erau ei obişnuiţi s-o ştie. Semn rău, de la început! Semn rău care s-a şi adeverit: Monsieur Pierre a trebuit să renunţe şi la luxoasa proprietate de pe Île Saint-Louis şi să se restrângă într-un apartament aflat la etajul unei clădiri de pe Rue Joubert. Reîntâlnirea a fost mai călduroasă cu buna Fany decât cu bunicul Dandy de la Paris. Acesta s-a lăsat aşteptat mai multe ore, până ce a venit ferchezuit din dormitor în salonul supraîncărcat cu mobilă, tablouri şi cărţi. Monsieur Pierre a fost întotdeauna „altfel” şi nepotul său, cunoscându-l de mic, era obişnuit cu el. Însă acum, după atâta vreme, Al Nouăzeci şi optulea îl vedea altfel: ca pe o caricatură a unui nobil alunecat pe pardoseală din paginile unei cărţi de istorie. Şi călcat de atâtea perechi de pantofi nimerite să păşească pe acolo. Nici vechea atmosferă învăluită în mireasma parfumului Rasc Oriental cu esenţă de frunze de palmier şi nici încântătoarea mixtură W∙Ø∙Larsen – îmbunătăţită simţitor cu o coajă de măr fiartă în rom cubanez – n-au reuşit să-i schimbe impresia de debara cu vechituri. Vechituri şterse cu o migălozitate maniacală de nişte bătrâni decrepiţi. Şi totul pe muzică preclasică… (Al Nouăzeci şi şaselea n-avea totuşi decât 66 ani în 1920. Dar, e drept, el nu şi-a arătat niciodată vreo vârstă.) La rândul său, nici bunicul nu-şi recunoştea nepotul: Ruppert a venit la el neras, cu hainele de pe drum, transpirat. Şi, pe deasupra, nici n-a venit singur, ci însoţit de un tânăr la fel de neras ca el! Exceptând lunga aşteptare ca amfitrionul să-şi facă apariţia, întâlnirea a fost scurtă şi convenţională. Doar Fany s-a bucurat enorm şi n-a ştiut ce să le ofere mai întâi. Când, însă, a început să se vaite şi ea în legătură cu toate nenorocirile prin care a trecut familia, Ruppert s-a sculat brusc în picioare, şi-a luat rămas bun, l-a tras pe Marcel după el şi a ieşit în fugă. Nu mai putea şi nu mai voia să audă nici un fel de bocete. „Patruzeci şi şapte!” Viaţa merge înainte, altfel ar trebui să ne sinucidem cu toţii!

Iar Al Nouăzeci şi optulea nu dorea nici pe departe să se sinucidă! Războiul s-a terminat, în faţă se ivea din nou un cer senin, el era tânăr şi sănătos. Da, dar, mergând aproape alergând pe stradă, de parcă în felul acesta s-ar fi îndepărtat mai repede de sentimentul de „debara râncedă”, a realizat că, deşi viitorul era atât de promiţător, el nu avea unde să-şi pună capul, familia i-a fost decimată, iar banii îi erau pe sfârşite. Unde să meargă? Alături, Marcel se simţea în aceeaşi situaţie.

– Nu-i adevărat, tu măcar ai nişte părinţi care te pot susţine, până ce îţi vei găsi noul drum.

– Să mă întorc de la Paris într-un sat?! Nici nu mă gândesc!

Ruppert şi-a adus aminte că nici prietenul său nu se afla în relaţiile cele mai bune cu familia sa. Acolo, insinua Marcel, fratele mai mic este favoritul. (Când a aflat, cu mare întârziere, că Jules a murit, nu i-a venit să creadă şi şi-a reproşat profund că, din pricina unei „gelozii imbecile”, n-a fost un frate bun.)