CEI O SUTĂ Anabasis (66)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Sfârşitul fiului Astronomului trebuie legat de soarta notelor după delirurile sale, de acele scrieri ce au fost comparate ulterior cu „Cărţile sibilinice“. Niciodată aceste manuscrise n-au fost pomenite altfel decât aflate într-o deplorabilă stare, lacunele şi suprascrierile făcând de la început toate trimiterile să se refere doar la existenţa unui text care, cel puţin din câte ştie scribul, n-a fost niciodată cunoscut în întregime. Ceea ce duce la concluzia că, încă iniţial, notiţele au fost sever cenzurate fie de Astronom, fie chiar de Al Doisprezecelea. Puţinele fragmente lizibile se refereau la ţinuturi irecognoscibile, puţinele exemple redate nebazându-se pe trimiteri la texte propriu-zise, ci la relatări ale unor martori sau ale unor oameni care au notat doar ecouri ale tradiţiei orale. Tot ce ar fi putut servi drept indiciu pentru scurgerea evenimentelor reale a fost eliminat cu ostentaţie, păstrându-se doar acele descrieri de locuri exotice, de obiceiuri neîntâlnite de nimeni şi de evenimente pe care contemporanii nu le puteau include în seriile cunoscute. Dacă am păstra totuşi comparaţia cu „Cărţile sibilinice“, noi, cei ce privim cu ochii şi cu ştiinţa de azi a istoriei citatele de pe unele fragmente, am putea recunoaşte unele similitudini cu evenimente care totuşi au avut loc mult mai târziu.

Dar mai ştim că Al Doisprezecelea devenise un duşman tot mai fervent al proorocirii, al oracolelor şi al manticii. De multe ori, argumenta acest lucru spunând că nici măcar zeii nu-şi cunosc viitorul, nu din cauză că le-ar fi imposibil să-l descopere, ci întrucât cunoaşterea ar distruge până şi libertatea lor. Cu atât mai puţin ar trebui muritorii să se avânte pe un tărâm atât de straniu, atât de paralizant pentru întreaga lor fiinţă. Fiul Astronomului s-a modificat mult în ultimii ani de viaţă: devenise tot mai neliniştit şi o vreme începuse să caute contactul şi cu alţi oameni decât îi permitea limitarea impusă de tatăl său. Nu-l interesau decât aceia ce au fost la Delphi, la Dodona sau oriunde vorbea un oracol. Se linişti abia atunci când îşi dădu seama că nici din gura Pythiei, nici din cea a lui Peleas şi nici din vreo altă sursă răspunsurile nu erau directe şi că ele trebuiau interpretate. Măcar această interpretare mai permitea libertate şi posibilitate de decizie. Oracolele nu-l mai interesau. Apoi nu-l mai interesă nici ştiinţa tatălui, din acelaşi motiv, şi nici prevestirile altor specialişti în ghicirea viitorului. O reconstituire perfectă a unor momente îndepărtate ce au mai fost, pentru a fi aflate cele ce vor veni, i se părea, spre fericire, imposibilă cu ajutorul puterilor de care dispunea la ora aceea omul. Din partea celorlalţi, pericolul cumplit de cunoaştere a celor ce vor urma nu era mai mare decât şansa simplei întâmplări oferite de zei.

Singura fereastră cu adevărat deschisă rămâneau crizele. De ele îi era tot mai frică. Sentimentele sale faţă de boală deveniră insuportabile: pe de o parte, nerăbdare pătimaşă şi curiozitate bolnăvicioasă de a trăi noi experienţe prin excursiile sufletului, pe de alta, spaima de a cunoaşte ceea ce nu voia să ştie, şi anume cum i-a aşternut soarta restul vieţii. Plus că fiecare cunoaştere ar fi dus, inevitabil, la impietate. Or pe zei, gândea Al Doisprezecelea, nu trebuie să ajungi să-i judeci. Iată: Pythagora, în coborârile-i în Hades, i-a întâlnit pe Hesiod şi pe Homer pătimind fiindcă s-au erijat în arbitrii faptelor nemuritorilor.

Însă nu făcea decât să se mintă singur: din halucinaţii timpurii, el aflase suficiente scene pentru a-şi putea reconstitui o mare parte a trecutului şi a viitorului. Dacă poate că a bravat atunci când a afirmat, cu mulţi ani în urmă, că şi-a văzut moartea şi că „moartea sa făcea parte din adevăr“, acum amintirile acelea îl constrângeau, îl înnebuneau de spaimă şi-l făceau să se revolte împotriva lor. În succesiunea evenimentelor trăite în crize, urmau întâmplări ce vor trebui parcurse şi în această cealaltă viaţă a lui. Printre imaginile ce nu se lăsau descifrate, urmau întâmplări nu într-atât de groaznice încât să nu poată fi suportate, ci cumplite prin aceea că ar fi fost uşor de evitat după gândirea comună a muritorilor. Iar el ştia că nu este în stare a le elimina.

Eliberat de prezenţa strivitoare a zeilor, scribului îi vine greu să urmărească dilema atât de tragică a fiului Astronomului.

„Între excursiile sufletului şi viaţa liniară din restul timpului, am ajuns să le prefer de o mie de ori pe primele. Sigur, cealaltă înseamnă familia, băieţii, patria şi tabieturile, fiinţa mea cea mai intimă, în ultimă instanţă. Însă vai de cel ce-şi cunoaşte viitorul, pentru el şi plăcerile propriului univers au dispărut!“ spune autorul unei scrisori anonime, cuprinse într-un corpuscul de texte antice aflat rătăcit printre rafturile bibliotecii mânăstirii din Ferme zu Chiuso. (Asemenea manuscrise disparate oferă întotdeauna cele mai mari satisfacţii cercetătorului, atunci când le poate găsi locul în registrele lumii). Sigur, este imposibil de atribuit cu precizie această scrisoare — din care am extras citatul — fiului Astronomului. Dar ea se potriveşte de minune logicii sale. În ultimele luni de viaţă, a trăit cu spaima că ar putea fi singurul muritor introdus atât de departe în descifrarea viitorului şi îl îngrozea, în primul rând, că a apucat să-şi cunoască atât de amănunţit propria viaţă, că soroacele se tot apropiau şi că el trebuia să li se supună asemenea unei muşte hipnotizate de privirea păianjenului.

Soroacele se apropiau, iar el rupea degeaba notiţele făcute după relatările crizelor, degeaba încerca să le modifice, degeaba se străduia să uite totul. Nimic nu putea și nu poate sta în calea destinului.

O scenă „văzută“ îl fascina: nişte oameni murind voluntar pe rug în faţa senatului roman. Uimirea privitorilor. Siguranţa protagoniştilor. Moartea ca argument. Propria moarte: ce argument mai greu există?

„Viaţa nu este decât o continuă deteriorare. Norocul nostru că nu vedem cu ochii de azi ce o să fim mâine şi că nu putem fi mâine martorii zilei de poimâine. Totul se distruge: faţa, pielea, gândirea, puterea, creativitatea. Insuportabil este spectacolul pentru cel ce-l poate vedea“ mai spune manuscrisul citat. Şi el se termină astfel: „Mă apropii, mă apropii neîncetat. Mi-e imposibil să fac un pas spre stânga, mi-e imposibil să fac un pas spre dreapta. Nu pot decât să-mi urmez drumul şi să mă apropii neîncetat. Dar speranţa nu este pierdută: fiii, cei cărora le-am dat viaţă, o vor lua de la capăt. Şi ei nu vor şti, ei nu vor avea sentimentul acesta îngrozitor de paralizant“.

Se pare că motivul pentru care a luat decizia supremă a fost acela că a ajuns să-i fie teamă că într-una din ieşirile sufletului său ar fi putut da şi de sfârşitul fiilor lui. Acela ar fi fost lucrul ce nu l-ar fi putut suporta. Spaima faţă de acea posibilitate creştea continuu şi el nu i se mai putea opune.

Într-o seară, în timp ce băieţii se jucau în jurul lui în grădina de deasupra mării, Al Doisprezecelea se culcă pe o canapea potrivită la umbră, între frunze şi, urmărindu-i nevăzut de nimeni, îşi tăie venele. Avu foarte puternic impresia că a reuşit să contrazică ceea ce a văzut de atâtea ori, glasul destinului.

Trăindu-şi acest triumf, pentru prima oară după multă vreme îşi privea copiii liniştit.

Recitind, după multă vreme, rândurile despre Al Doisprezecelea, scribul constată – abia acum! – că a uitat până şi numele/porecla fiului Astronomului… Şi ce există în lipsa numelui?

Noroc doar că Al Doisprezecelea ne-a rămas măcar ca „Fiul Astronomului”, păstrându-şi, astfel, identitatea. O identitate.