CEI O SUTĂ Anabasis (74)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

În cutiile magice ale teatrului ambulant şi în cabinetul optic, Katoptronos a introdus şi unele oglinzi menite să deformeze privitorul, făcându-l ba foarte gras, ba foarte subţire, ba înlocuind capul omului cu un cap de cal. Lumea se amuza la asemenea privelişti şi le accepta cu plăcere. „Oglinzile care te fac să râzi“ au devenit celebre, însă printre ele au apărut şi unele ce nu numai că te amuzau, ci îţi arătau şi caracterul. Privindu-te în ele, vedeai şi ceea ce doreai să se ştie, dar şi ceea ce erai obişnuit să ascunzi. Asemenea tritonului, care hohotea atunci când oamenii se complăceau sub nişte legi nepotrivite, şi „oglinzile adevărului“, cum au fost numite, au ajuns să deranjeze. Prima reacţie a fost aceea că mânuitorii cabinetelor de oglinzi erau obligaţi să avertizeze ori de câte ori aveau la ei asemenea exemplare. Cine voia, se putea uita la ele; cine nu, nu. Unii preferau să se vadă doar singuri, pentru a-şi cunoaşte mai bine firea, dar fără a risca în felul acesta să-i dezamăgească şi pe alţii. „Uită-te în oglindă, să vezi cum eşti!“ a devenit o expresie cu un sens precis (pierdut cu vremea). Teama faţă de „oglinzile adevărului“ a fost mai mare decât interesul faţă de avantajele pe care ar fi putut să le aducă. Nimeni nu a dorit să le folosească în nici un fel şi ideea de a fi utilizate în urmărirea juridică nu a avut nici un răsunet. Mantica a luat şi ea măsuri de apărare: orice formă de prezicere în oglindă a fost interzisă, fiind permise doar unele materiale reflectorizante indirecte, cum ar fi fost, de pildă, apa sau unghia. Cei ce ghiceau în continuare cu ajutorul oglinzii, o făceau ilegal şi pe riscul lor. Poate şi de aceea, păstrându-se ilicitul procedeului, vrăjitoarele evului mediu nu puteau fi despărţite de oglinzile lor malefice. Acum Katoptronos devenise iniţiator al mai multor practici suspecte. În timp ce el îşi continua netulburat traiul, având grijă să rămână cât mai pur pentru a nu-şi aburi oglinzile, renumele începea să i se altereze ireversibil. Totuşi, meritele sale în orientarea corăbiilor de pe mare n-au putut fi neglijate. În povestirile despre Farul din Alexandria se aminteşte, de obicei, despre un bărbat învăţat care-şi petrecea nopţile veghind focul şi marea oglindă. Tradiţia basmului cere ca paznicul de far să fie bătrân, încât să se poată spune despre el că s-a născut o dată cu farul. (Ceea ce nu este decât o metaforă: însăşi construcţia Farului a necesitat mulţi ani, iar când acesta a fost în sfârşit terminat, Katoptronos încă nu se născuse. Pe de altă parte, Cel de Al Treisprezecelea a trăit cincizeci şi nouă de ani. Datele naşterii şi morţii sale, în măsura în care putem lua de bune reperele, sunt relativ certe: el s-a născut cu ceva mai mult de o olimpiadă mai târziu decât data terminării de către Sostrat a Farului şi a murit în anul când şi-au sfârşit zilele Hannibal şi Scipio Africanul. Deci Katoptronos n-a fost un moşneag atunci când supraveghea orientarea corăbiilor din larg, la fel cum şi expresia „la fel de bătrân ca şi Farul“ este tot o metaforă ulterioară deoarece am văzut că Al Treisprezecelea nu s-a născut o dată cu construcţia lui Sostrat, iar Farul însuşi nu era bătrân la acea dată). Deci, moşneagul de pe terasa superioară a turnului, cel ce scruta zările şi instalaţia-i măiastră, ajutat fiind în această activitate de o mulţime de copii, copiii săi, vede într-o noapte în sticla oglinzii o corabie ciudată, care se lupta din greu cu valurile. (O altă scurtă paranteză se impune: pe vremea scribului, în timp ce Erich von Däniken îşi lansa cutezătoarele ipoteze, existau şi o mulţime de alţi savanţi şi publicişti ce încercau să desluşească în vestigii cât mai timpurii sâmburi ai unor civilizaţii pierdute. Mai mulţi autori identifică oglinda Farului din Alexandria cu un radar ultraperfecţionat. Fără a se lansa în asemenea speculaţii, scribul trebuie să recunoască şi el că de foarte multe ori descrierile oglinzii lui Katoptronos sunt izbitor de asemănătoare, cel puţin în funcţiile lor, cu ceea ce ştie astăzi un nespecialist în legătură cu radarele). Noaptea era neagră, cerul acoperit cu nori grei, iar atelajele, urcând din greu rampele pentru a căra lemnele de foc, nu mai pridideau. Toată lumea disponibilă era mobilizată, până şi puzderia de copii se grăbea să ajute la căratul manual al combustibilului de la prima terasă în sus. Dar ploaia cădea în rafale şi perdeaua de apă nu se lăsa străpunsă. Katoptronos însuşi abia era în stare să localizeze în oglinzi pentru scurte răstimpuri corabia, ce apărea şi dispărea după valuri de apă şi întuneric. Cu atât mai puţin probabil era ca echipajul să poată distinge printre stihii lumina Farului, pentru a se putea orienta spre el. Cerând mereu mai multă lumină, pentru a putea focaliza nava cu lentilele, Al Treisprezecelea reuşi, până la urmă, să potrivească o rază şi s-o îndrepte spre corabia, despre care abia mai târziu s-a aflat că se găsea la mii de stadii distanţă, întorcându-se dinspre Sicilia. Lumina aceasta era atât de clară, încât, uimiţi, oamenii putură vedea de pe terasa turnului tot ce se petrecea pe puntea ambarcaţiunii. Situaţia echipajului era critică: catargul se prăbuşise, oamenii căutau disperaţi câte un obiect ferm, de care să se ţină, vasul însuşi era lăsat să lupte singur, cum o şti, cu furtuna. Era unul dintre puţinele momente când zeii nu le mai dădeau oamenilor nici măcar iluzia deciziei. Fiecare muritor nu mai ştia decât că trebuie să se ţină strâns, cât mai strâns de scândura prinsă, să nu-i dea drumul pentru nimic în lume şi să prefere să coboare cu corabie cu tot în adâncul mării, chiar şi până în Hades, dacă s-ar fi putut, numai să nu scape din îmbrăţişare bucata aceea de lemn. Katoptronos încercă să le trimită pe rază obiecte folositoare, frânghii, topoare, scânduri şi le-ar fi trimis şi cele necesare reparării corăbiei după furtună, dar nimic nu-i mai putea face pe cei de pe punte să întindă mâna după alte obiecte. Ei nu ştiau decât că trebuie să stea cramponaţi de lemnul de care au reuşit a se agăţa, indiferenţi parcă şi la rostogolirea valurilor, impasibili şi la direcţia unde erau târâţi. Acesta era un vas roman, se spune, şi Katoptronos îşi înfipse raza în el şi, trăgând uşor cu oglinzile, raza se micşora încet-încet şi aducea cu ea şi corabia. Era de parcă Al Treisprezecelea ar fi prins un peşte mare şi acum l-ar fi scos la mal cu grijă, să nu-l rănească. Însă corabia şi echipajul ei au fost promise deja de Poseidon uneia din numeroasele-i iubite. Aşa că zeul, supărat de intervenţia lui Katoptronos, ar fi lovit cu tridentul raza coborând din far, ar fi rupt-o şi ar fi dezlegat în felul acesta vasul, făcându-l să plutească iarăşi neputincios spre locul hărăzit de el. Atunci, se spune, Katoptronos însuşi ar fi coborât pe raza proiectată de oglindă şi ar fi reînnodat-o de ciotul catargului sfărâmat. Poseidon ar fi lovit din nou cu tridentul, dar n-a mai nimerit raza, ci pe Katoptronos însuşi, care ar fi dispărut în beznă. Legată trainic, corabia romană a reuşit sa se refugieze în portul Alexandria. Dispariţia lui Katoptronos ar fi fost definitivă şi dublă. În acelaşi timp, un vas cartaginez s-ar fi aflat şi el rătăcit în haosul aceleiaşi furtuni. Al Treisprezecelea l-ar fi salvat, cu acelaşi preţ, şi pe el. Este încă un argument pledând că ar fi fost doi gemeni ascunşi sub numele de Katoptronos.

Deoarece de la Cel de Al Treisprezecelea nu ne-a rămas nimic scris – și se pare că el nici n-a scris nimic – scribul nu dispune decât de mărturiile unor autori, care majoritatea nu l-au cunoscut personal, ci s-au inspirat doar din faima schimbătoare a personajului. Astfel, și sfârşitul celui de Al Treisprezecelea a supravieţuit în variante. Se mai spune că o altă furtună (sau aceeaşi?) ar fi surprins şi ea o corabie în larg. Văzând că oamenii sunt incapabili de a mai colabora la propria lor salvare, Katoptronos şi-ar fi trimis imaginea reflectată în ajutorul echipajului aflat în primejdie. După această versiune, multiplicarea eroului nu s-ar fi produs la naştere, nefiind deci vorba de gemeni, ci prin proprie voinţă şi abia la sfârşitul vieţii (la fel cum mai există şi alte relatări despre apariţia eroului în timpul activităţilor sale în mai multe locuri deodată. Dar acesta era un fenomen atribuit, după cum am văzut şi din relatarea preluată de scrib, la numeroase personaje). Atunci când imaginea reflectată — dar acum absolut independentă — ar fi fost lovită de tridentul lui Poseidon, cealaltă imagine — să-i spunem „originală“ — s-ar fi grăbit să termine munca întreruptă. Această a doua imagine n-ar fi fost şi ea atinsă de furia zeului, ci ar fi găsit că este mai rezonabil să-i vină în întâmpinare. Acel Katoptronos, paznicul de far, s-ar fi oferit să urmeze el destinul corăbiei condamnate, în schimbul salvării echipajului.

Oricum, toate legendele converg în acelaşi final: Katoptronos a dispărut pentru totdeauna, sacrificându-şi viaţa pentru a salva o corabie de dezastru.

Se spune că al patrulea triton ar fi râs în hohote de tunet ultima dată atunci când a dispărut pentru totdeauna Al Treisprezecelea. Semnul ar fi fost interpretat de contemporani drept urarea de bun venit a nemuritorilor către eroul pe care-l primeau în rândurile lor. Mai târziu, legenda a fost răstălmăcită şi râsul tritonului ar fi fost dat de zgomotul prăbuşirii lui Katoptronos în infern.

Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, şi Katoptronos şi-a câştigat notorietatea cu preţul pierderii complexităţii. Iniţial, măcar a fost un personaj contradictoriu. Germenii diabolicului sălăşluia în el, însă orgoliul de a salva oameni încă nu-i era contestat. În mai multe naumahii^*,

* Spectacole ale unei bătălii navale date într-un amfiteatru.

romanii au mai putut asista la intervenţiile unui personaj dintr-un turn, personaj ce venea cu ajutorul unor oglinzi în sprijinul naufragiaţilor. Şi chiar dacă numele i s-a transformat şi apoi pierdut cu totul, trăsăturile lui Katoptronos se mai puteau recunoaşte. Alte cioburi s-au risipit în alte direcţii. Hannibal şi Scipio Africanul au fost şi ei recunoscuţi mai târziu ca două imagini diferite şi contradictorii, în veşnică luptă, ale aceleaşi identităţi. Când una s-a prăbuşit, s-a prăbuşit şi cealaltă. Amestecul lui Katoptronos ar fi incontestabil: când dispare el, dispar şi ceilalţi doi… Anul morţii celor trei concordă. Printre atâtea romane complicate câte s-au tot scris, nici un subiect nu trebuie să ne mai mire. Cel din urmă a fost propus de un autor latin, după un citat din acelaşi Timaios din Priene, dar, după ştiinţa scribului, tema n-a fost dezvoltată niciodată. Ca şi în alte privinţe, Katoptronos n-a supravieţuit decât ca o veşnică potenţialitate. Omul n-a scris nimic, lucrările sale de catoptrică au rămas închise în maşinăriile pierdute şi ele. Poate că a murit într-adevăr într-o acţiune de salvare a unui echipaj aflat în pericol. Până la un punct, metafora este destul de plauzibilă.

Cabinetele de oglinzi au continuat să aibă mare vogă la Roma şi n-au fost dispreţuite de împăraţi. Se pare că deja Al Treisprezecelea ar fi încurajat exportul lor. Prin cutiile sale revenea şi el într-un fel în Italia şi în Grecia, locurile călătoriilor lui de iniţiere în tinereţe, care i-au lăsat o imagine idilică şi care apăreau des în vorbirea sa, ca nişte imagini dintr-o ţară a făgăduinţei încă oricând posibilă. Că aceste cabinete au fost preţuite încă multe secole, ne-o dovedeşte faptul că Teodosiu cel Mare este cel ce le interzice abia la sfârşitul secolului IV e.n. În ceea ce priveşte meşteşugul celui de Al Treisprezecelea, nici acesta n-a fost uitat prea repede. Dovadă că tritonii au fost refăcuţi (trei dintre ei) la multă vreme după moartea nepotului Astronomului. Și, în fine, ce s-a întâmplat cu comunitatea din casa unui oarecare Timotheos, nu mai ştie nimeni.

Plătindu-şi datoria faţă de apă, cea care l-a adus pe valuri pe primul ascendent cunoscut al Celui de Al Treisprezecelea, acesta s-a întors, se pare, în apă. Dar, între timp, urmaşii Primului au cunoscut măreţia şi mizeria şi au trăit în imperii demult apuse. Un om atât de învăţat precum Katoptronos mai vorbea, în acelaşi timp, despre Atlantida şi despre învăţaţii chaldeeni. Pentru mulţimea lui de copii, Babylonul reprezenta o amintire pe care doar basmele o mai puteau cuprinde. Ei erau oamenii unui timp nou.

Continuitatea Primului a fost asigurată. Şi Speranţa de asemenea. Drumurile descendenţilor au dus la Roma şi de acolo din nou în lumea întreagă. Care acum a devenit, parcă, mai mare.

De unde vine şi unde se duce acest periplu de zeci de generaţii? Şi cine îi dă puterea de a continua mereu şi mereu? Există oare o combustie mai puternică decât speranţa nedefinită?

Dacă droaia de copii ai Celui de Al Treisprezecelea ar fi avut la îndemână oglinzile magice ale tatălui, poate că şi-ar fi dat seama că depinde doar de înclinaţia razei pentru a se vedea cât de aproape sau cât de departe este un anumit lucru. Iar prezentul se află în centru, ca o piatră aruncată în apă, printre cercurile ce se grăbesc s-o înconjoare. Şi dacă n-ar fi nici piatra, n-ar fi nici cercurile.

Aproape sau departe, această veşnică iluzie!

C U P R I N S

– ARGUMENT

PRIMUL (Venind pe ape ca Sargon, Regele şi ca Moise, Theonomul)- 556 – 538 î.e.n.

AL DOILEA (Despre impostură şi mistificări) – 539 -486 î.e.n.

AL TREILEA (Despre necruţătoarea luptă cu spaimele) 503 – 479 î.e.n.

AL PATRULEA — Philopaster — (Despre legendă şi vremelnicie) 484 – ? î.e.n.

AL CINCILEA — Persanul — (Despre locul fiecăruia în lunga scurgere) 459 – 376 î.e.n.

AL ŞASELEA — Philadelphul — (Despre fata îngrozitoare a geniului — Un dialog pierdut al lui Platon) 434 – 347 î.e.n.

— ANEXĂ: („Chircit pe bucata lui de pământ…“)

AL ŞAPTELEA — Nihilistul — (În căutarea celui mai prost om din lume) 408 – 353 î.e.n.

AL OPTULEA — Philantropul — (Despre limitele morţii) 384 – 341 î.e.n.

AL NOUĂLEA — Nausiphoros — (Ultima limită a cuceritorului) 342 – 262 î.e.n.

AL ZECELEA — Leukos — (Despre chipul monumental al dragostei) 323 – 292 î.e.n.

AL UNSPREZECELEA — Astronomul — (Despre dureroasa faţă a cunoaşterii) 292 – 224 î.e.n.

AL DOISPREZECELEA — (Despre paralizanta cunoaştere a viitorului) 265 – 238 î.e.n.

– ANEXĂ („Hannibal ad portas” sau Cum nu pot fi înşelate cuvintele)

AL TREISPREZECELEA — Katoptronos — (Despre puritatea ajutorului şi a oglinzii) 242 – 183 î.e.n.