CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Argument:

Non nobis Domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

(Nu pentru noi, Doamne, nu pentru noi, ci pentru gloria numelui Tău!)

“Sărmanii călugări întru Hristos”, cavalerii templieri, luptând până la moarte pentru crezul lor, deschizând o uşă secretă în istorie, uşă în spatele căreia se rătăcesc de veacuri cercetători serioşi, căutători de senzaţii şi amatori de confrerii, erau foarte bogaţi. Dar nu ei, ci Ordinul.

Iertată fie-i comparaţia cu totul lipsită de cuviinţă, scribul are şi el o bogăţie uriaşă de oferit, numai că bogăţia lui este ignorată de toată lumea. Fraţii erau mulţi şi bine organizaţi, iar după osândirea Ordinului, au supravieţuit în alte încrengături.

Lipsită de cuviinţă este falsa paralelă deschisă de bietul scrib. Şi nepotrivită cu totul. Fraţii au construit pentru nişte oameni pe care i-au iniţiat cu răbdare timp de generaţii. Scribul vrea ca lumea să ia aminte de la început. Singura circumstanţă atenuantă a scribului este că el nu ridică în piatră cetatea sufletului, ci coboară în slovă spre originile ei. Iar slova scrisă a fost întotdeauna un examen greu pentru lume. Nu degeaba marii înţelepţi ai vechimii se fereau de ea.

Şi, totuşi, nu pentru el, Doamne, nu pentru scrib, ci pentru gloria Ta şi a oamenilor suferă nevolnicul că nu apucă să vadă pe nimeni ridicând de jos slovele sale. Faţă de o frăţie, care poate fi nemuritoare, un om are orele timpului numărate. Iar el însuşi, scribul, nu se poate resemna cu vremelnicia sa. Ceea ce înseamnă, încă o dată, că scribul nu este decât pana simţitoare a cuvintelor şi că nu a ajuns încă să înţeleagă că umilinţa este cea mai de preţ virtute.

Contraargument:

C.G. Yung, („Archetypen; Der Begriff des kollektiven Unbewußten“, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2001, p. 45), spune: „Das kollektive Unbewußte ist ein Teil der Psyche, der von einem persönlichen Unbewußten dadurch negativ unterschieden werden kann, daß er seine Existenz nicht persönlicher Erfahrung verdankt und daher keine persönliche Erwerbung ist. Während das persönliche Unbewußte wesentlich aus Inhalten besteht, die zu einer Zeit bewußt waren, aus dem Bewußtsein jedoch entschwunden sind, indem sie entweder vergessen oder verdrängt wurden, waren die Inhalte des kollektiven Unbewußten nie im Bewußten und wurden somit nie individuell erworben, sondern verdanken ihr Dasein ausschließlich der Vererbung“. (“Inconştientul colectiv este o parte a psihicului care poate fi deosebit de inconştientul personal prin faptul că nu-şi datorează existenţa unor experienţe individuale şi, prin aceasta, nu reprezintă o achiziţie proprie. În timp ce esenţa inconştientului personal constă din conţinuturi care au fost odată conştiente, dar care au dispărut din conştiinţă, întrucât au fost fie uitate, fie înlocuite sau date la o parte, conţinuturile inconştientului colectiv n-au fost niciodată în conştiinţă şi, astfel, n-au fost niciodată dobândite individual, ci îşi datorează existenţa exclusiv eredităţii”.)

Scribul citeşte cu uimire: “conţinuturile inconştientului colectiv n-au fost niciodată în conştiinţă şi, astfel, n-au fost niciodată dobândite individual, ci îşi datorează existenţa exclusiv eredităţii”. Dimpotrivă, scribul crede că vieţile Celor O Sută, pătrunzând în inconştientul colectiv şi umplându-l de viaţă, au fost dobândite, rând pe rând, individual, unul fiind şi toţi. Restul este constituit din locuri comune, automatisme, prejudecăţi. Care, cu timpul, devin minciuni.

AL ŞAIZECI ŞI CINCILEA

– Omul fără Chip –

(Vezanul, templierul, nepotul Genealogului şi fiul cavalerului bernardin)

(1148 – 1213)

Despre Mesager, învingătorul fiarei numite şi nenumite orgoliu

Scribul bun este cel ce, lipsit de temeri şi de orgolii, îşi face datoria şi scrie, iar mâna îi este condusă de Sus şi se pomeneşte că ceea ce a scris se dovedeşte a fi şi adevărat. După ce a scris. Şi, desigur, înainte. Şi întotdeauna.

Cifra şaizeci şi cinci reprezintă, într-o foarte veche accepţiune, începutul descreşterii. Cea care anticipează şi pregăteşte numărul fiarei, 66. Scribul, ajuns la a şaizeci şi cincia verigă a lungului şir, se îndoieşte că înţelege corect magia acestui număr, întrucât nevăzând nici o creştere morală de la Primul până la Al Şaizeci şi cincilea, nu poate identifica nici (începutul) descreşterii. Şi nu poate identifica acest lucru în biografia Celui de Al Şaizeci şi cincilea, Vezanul, Mesagerul, Cavalerul fără chip, Templierul, nepotul Genealogului şi fiul cavalerului bernardin, precum şi fiul Sfântului Malachie, “Învingătorul fiarei numite şi nenumite orgoliu”. Probabil că sensul este mai profund decât poate scribul să priceapă, dovedindu-se că nici parcurgerea celor 64 de vieţi de până acum n-a fost suficientă pentru iniţierea necesară.

Nu există niciunde, în bogata literatură despre viaţa plină de glorie a lui Richard le Noir, Al Şaizeci şi patrulea şi tatăl Vezanului, vreo trimitere explicită că adoratorul Rourei ar fi fost şi altceva decât un cavaler bernardin şi, cu atât mai puţin, că ar fi făcut parte dintre templieri. De altfel, scutul său, cu celebra semnătură a Genealogului – ∩≡☼ –, îl personaliza mai mult decât i-ar fi permis severa disciplină a cavalerilor militari. Nici o descriere, oricât ar fi fost ea de detailată, nu ne vorbeşte despre participarea lui la frăţie, ba mai mult, modul său de viaţă, atât de lăudat de contemporani şi de cântăreţii mai multor veacuri, nu se potrivea defel cu traiul “bieţilor cavaleri întru Christos”. Dar, având o mare trecere pe lângă cei doi atât de însemnaţi prelaţi ai vremii, abatele Suger şi, mai ales, Bernard de Clairveaux, intrând în memoria istoriei ca unul dintre cei mai viteji cavaleri dintre cei pe care i-a dat legenda, Richard la Noir, fiul lui Schwartz von Schwartz, a îndeplinit îndatoriri speciale. Viaţa lui, plină de eroism, miracole şi misiuni secrete, pe care a ştiut să şi le subordoneze toate unei anume reverii¹, i-a îngăduit un rol independent, pe care Ordinul i l-ar fi interzis. Însă cavaler s-a dovedit a fi fără discuţie Richard le Noir – şi încă unul dintre cei mai de seamă -, şi nici fidelitatea faţă de abatele de la Clairvaux nu i-a fost niciodată pusă la îndoială. Aşadar, Richard le Noir a fost un cavaler bernardin, chiar dacă nu membru al Templului.

Peste tot în lumea de sub astre, coincidenţa numerelor străluceşte pretutindeni. Al Şaizeci şi patrulea se va naşte în acel an 1118, tocmai atunci când cei nouă cavaleri conduşi de Hugues de Payns îi cer proaspătului rege al Ierusalimului Eliberat, Baudouin al II-lea, să le dea în grijă paza drumului de la Jaffa la Ierusalim. Mutaţi într-un lăcaş din ceea ce a mai rămas din Vechiul Templu al lui Solomon şi depunând în faţa lui Gormond de Piquigny, patriarhul Ierusalimului, triplul jurământ – de sărăcie, de castitate şi de supunere -, ei vor deschide calea celui mai controversat ordin al călugărilor soldaţi.

Aşadar, naşterea Celui de Al Şaizeci şi cincilea nu va fi lipsită de o coincidenţă legată de acelaşi Sfânt Bernard: fiul lui Richard va vedea soarele în Comuna din Roma, în ziua şi la ora când, din braţele abatelui de la Clairvaux, se va înălţa la ceruri un alt sfânt, înţeleptul irlandez Malachie, pe numele său mirean Meal O’Morgair (Maol Maedoc), arhiepiscop de Armagh, cel ce a prevestit viitorul papilor până la sfârşitul lumii acesteia.

Malachie s-a dus la Domnul şi, conform unei consolidate credinţe, un alt suflet a fost trimis pe pământ să-i ia locul. (E scris că întotdeauna e aşa, în ciuda unor atât de periodice creşterii şi descreşterii demografice care ar părea să contrazică acest adevăr: lumea este mare şi, chiar dacă într-o parte a ei bolile sau războaiele împuţinează oamenii, într-altă parte populaţia creşte corespunzător. Şi chiar şi astăzi, când se crede că se ştie cu precizie câţi oameni sunt la un moment-dat pe Terra, cine poate să spună dacă pe planeta geamănă nu se restabileşte echilibrul?) Copilul născut în Italia era, aşadar, hărăzit să continue opera celui al cărui loc l-a luat pe Pământ. Chiar şi prevestirile simbolice ale papilor din vremea sa şi până la sfârşitul lumii i-au fost atribuite, iniţial, lui şi doar confuzia firească dintre două suflete ce se trag unul din altul le-a consacrat ca aparţinând celui mai paşnic episcop, irlandezului Malachy de Armagh.

Aserţiunea atât de des citată, cum că Al Şaizeci şi cincilea s-ar fi “născut dintr-un tată pe care nu-l va cunoaşte niciodată şi dintr-o mamă şi ea cu o biografie dispusă să nască legende” merită atenţie. La data morţii blândului episcop irlandez, aflat în drum spre Roma, Richard le Noir plecase de mai multe luni spre Mormântul Sfânt, în ceea ce se va numi, mai târziu, Cruciada a doua. De atâtea luni încât naşterea Celui de Al Şaizeci şi cincilea va fi greu de acceptat din acel părinte. Totuşi, nu s-a consemnat nici un scandal, lucru care ar fi fost firesc să se petreacă într-un asemenea caz într-o familie atât de distinsă. Dimpotrivă, mama Vezanului şi-a păstrat intact rangul şi locul în casa ei. Casa Tiboldi! Deşi undeva ceva nu este în regulă. Scribul crede că formula stas, tradusă din vulgata în latina clasică şi de aici în diferitele limbi, conţine o eroare ce s-a perpetuat: “născut dintr-un tată pe care nu-l va cunoaşte niciodată” etc. e foarte probabil să fi fost “născut dintr-un tată pe care nu-l va recunoaşte niciodată”. Scribul vrea să fie cinstit şi bănuieşte această variantă, chiar dacă ea nu este deloc în favoarea lungului şir: dacă Al Şaizeci şi cincilea nu se consideră continuatorul direct al strămoşilor care i-au fost atribuiţi, întreaga genealogie a marii construcţii poate fi pusă sub semnul întrebării. Numai că scribul a găsit – ori se amăgeşte că a găsit – salvarea: templierii deveneau la iniţiere, fiii celui ce a garantat pentru ei ca novici. (Practica nu este singulară, ea având nenumărate precedente, dintre care adoptarea cezarului roman de către imperator.)

Viaţa scribului nu este defel simplă şi abia ce reuşeşte să iasă dintr-o încurcătură, că imediat că şi intră în alta: dacă, într-adevăr, Al Şaizeci şi cincilea nu l-a recunoscut pe Richard le Noir drept tatăl său, el nu şi-a ales drept părinte nici pe unul dintre maeştrii templieri, ci pe… Malachie, episcopul pe care chiar că nu avea cum să-l fi cunoscut…

În legătură cu mama²: aceasta provenea dintr-o familie veche ce se bucura de atestarea obârşiei romane printr-un înscris al… Genealogului, Al Şaizeci şi treilea în lungul şir, Schwartz von Schwartz, bunicul pruncului tocmai născut³. Dar ceea ce era mult mai important, spre deosebire de mulţimea de familii scăpătate, a căror unică avere nu mai era decât nobleţea blazonului lor, mama Celui de Al Şaizeci şi cincilea se bucura, şi în continuare, de o bogăţie demnă de prestigiul afişat. Mama Celui de Al Şaizeci şi cincilea era o Tiboldi, iar ramura romană nu era cu nimic mai prejos ca faimă şi bogăţie decât suratele toscane şi – mai nou – provensale. Neamul acesta, cunoscut, până nu de mult, drept cea mai avută familie de armurieri – o sabie Tiboldi (ori Tipoldi) autentică era evaluată la trei perechi de boi!⁴ – îşi descoperă, în mod curios, tocmai atunci arborele genealogic cu rădăcini într-un conducător al Imperiului Roman de Apus, care august avea şi el strămoşi atestaţi până în divinii suverani mitologici păgâni. Nenorocirea a fost că Schwartz von Schwartz a întocmit arborele Tiboldi, tocmai când Arnoldo di Brescia îşi reîncepuse predicile radicale şi, când, ne mai ascultând de nimeni, tuna şi fulgera atât împotriva puterii laice, cât şi împotriva înavuţirii bisericii. Ceea ce n-a făcut decât să justifice tot mai desele tâlhării petrecute în timpul Comunei, iar casele bogate se aflau într-un permanent pericol. Pe când Al Şaizeci şi cincilea abia împlinise câteva luni, palatul Tiboldi fusese atacat şi jefuit, o parte din locuitorii săi – stăpâni şi slugi – omorâtă, alţi membri ai familiei depăşind cu greu momentul, iar o a treia categorie luând calea bejeniei, prea înspăimântată de cele trăite şi de posibilitatea repetării unor întâmplări la fel de crude, încât nu ştiai niciodată când se abătea, ca din senin, fulgerul asupra unui cartier, asupra unei uliţe sau asupra întregului oraş. Cei ce au plecat au fost fondatorii ramurii spaniole, deşi, pe drum, o parte dintre ei a pierit, iar alţii s-au pierdut. La fel ca şi tânăra mamă cu fiul ei. Cu fiul lui Richard le Noir. Este momentul când şi biografia mamei “este dispusă să nască legende”.

Şi poate că Al Şaizeci şi cincilea ar fi dispărut cu totul în uitare, dacă scribul n-ar fi dat – datorită norocului său nemeritat – de un ajutor cu totul nesperat. În breasla sa, scribul s-a lovit, nu de puţine ori, de lipsă de cooperare, uneori chiar de adversitate. Aceasta, adversitatea, se manifestă la scribi în modul cel mai crud atunci când urmăreşte dispariţia din memoria colectivă a produsului unui confrate: odată cu slova moare definitiv şi autorul. Ei, bine, tocmai când pruncul Al Şaizeci şi cincilea, atât de greu descoperit, cu o obârşie la fel de dificil de explicat, risca să se rătăcească din nou în umbră, scribul a întâlnit un confrate, trudind, lângă Viena la ştergerea prafului de pe chipul unui alt scrib, care a lucrat, pe vremea evenimentelor noastre, la Mainz. Mereu surprins de cele ce se întâmplau în jurul său, Alcuin – acela a fost numele său ori, poate, acela a fost numele ce i-a fost dat de scribul din Burgenland, de lângă Viena – a relatat şi despre acea Tiboldi, care, împreună cu pruncul ei, a păşit în mit. Un istoric scrupulos va găsi şi de data asta anacronisme, Alcuin – Dumnezeu să-l odihnească lângă El! – a trăit prima cruciadă, ori deja tatăl Celui de Al Şaizeci şi cincilea a dispărut pe vremea celei de a doua… Însă importantă rămâne povestea. Iar aceasta este demnă de a mai fi relatată o dată. Şi născocită iarăşi.

Tânăra Tiboldi, proaspătă mamă, nereuşind să treacă peste nefericitul incident din casa părintească, atunci când mai mulţi dintre cei dragi i-au fost omorâţi şi obiectele iubite batjocorite, plecând împreună cu o parte a familiei spre vest, coboară – în ultima clipă! – de pe corabie şi singură, doar ea cu pruncul, traversează peninsula până la Vaza⁵.

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de acea mică localitate, ascunsă în munţi şi aflată nu foarte departe de Veneţia, locul unde, se laudă băştinaşii, ar fi copilărit în secolul al XI-lea şi al XII-lea cei din stirpea lui Richard le Noir. Scribul a dat de numeroase cunoştinţe uimitoare despre legendele locului la băştinaşii altfel rupţi de lume în sătucul lor. (Mulţi dintre ei nu părăseau întreaga viaţă Vaza, considerând firesc să vină străinii la ei.) Dacă Al Şaizeci şi patrulea a copilărit ori nu într-adevăr acolo, fiul acestuia, Al Şaizeci şi cincilea, îşi va trage chiar şi porecla din acest fapt: el va fi poreclit “Vezanul”.