CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi, iarăşi, scribul găseşte o circumstanţă atenuantă pentru nevolnicia sa: aşa cum s-a mai plâns, istoria se mişcă încet şi se învârteşte într-un imens cerc vicios, tânjind tot timpul spre un capăt pe care nu apucă niciodată să-l atingă. Imposibilitatea de a ieşi din aceste veşnice fundături este sporită şi de inerţiile vremurilor, asemenea modei excesive a numelor folosite în anumite perioade. Pe de altă parte, Dumnezeu a dat nume oamenilor şi locurilor, precum fiinţelor şi tuturor obiectelor. După care a constatat că oamenii sunt muritori, la fel ca tot ce-i înconjoară. Aşa că n-avea rost să mai născocească şi alte nume: de aceea există mai multe personaje decât nume, mai multe localităţi decât toponime, mai multe obiecte decât noţiuni. Este şi motivul pentru care tot ce este sortit trecerii se repetă. În Anglia acelor timpuri, au trăit o mulţime de personalităţi purtând numele Thomas şi cel puţin trei dintre ele au pătruns în pomelnicul sfinţilor: Thomas de Canterbury (Thomas Becket), Thomas din Hereford (Thomas Cantelupe) şi Thomas din Hals (Dover). Ar mai trebui să-i amintim şi pe alţi contemporani ai lor: pe Thomas de Monmouth, nume suficient de notoriu pentru a putea garanta, în 1144, culpa universală a evreilor sau pe confesorul Thomas de Chobham, un alt expert în condamnarea ereziilor. Ori pe Thomas Blackstone, inventator ilustru, inovator al multor unelte casnice şi atelaje agricole. Ca să nu mai vorbim despre numeroşii cavaleri şi eroi de balade purtând numele Thomas. Şi ne întoarcem, din nou, la simbolistica lui 3: despre Becket citim în două surse o remarcă altfel fără nici un sens: “Preasfântul episcop Thomas, cel ce a fost Thomas Thomas Thomas şi se odihneşte astfel la dreapta Domnului Dumnezeu”. Rămânând la cei trei distincţi Thomas aflaţi în dicţionarele sfinţilor, primul, Becket, a fost şi a rămas cel mai celebru dintre ei, iar drumul pelerinilor la mormântul său a născut un vector propriu momentelor de fractură a istoriei: în vreme ce direcţia geografică mereu consacrată a căilor de curăţire a sufletului a fost mereu spre Ierusalim, spre Orient, cel mai mare centru de reculegere european se va afla tocmai în cealaltă parte a lumii, în vest, la Canterbury. Şi, astfel, fără a se contrazice între ei, am ajuns la una dintre clipele când cei doi vectori ai căutării contopirii cu Dumnezeu se intersectau şi cete de credincioşi mergeau la fel de hotărâte spre răsărit ca şi altele spre apus, sfidând ambele primejdiile drumurilor şi nefiind niciodată mulţumite de ceea ce aveau mai aproape de casă. De aici, din asemenea trasee aparent contradictorii s-au ivit şi primele confuzii majore ale descrierilor succesive ale scribilor. Însă, mult mai important decât aceasta, traseele contradictorii au anunţat întotdeauna mari transformări în hărţile politice ale lumii. Oamenii caută lumina cu faţa la Orient şi mergând spre Occident. Acesta este drumul soarelui şi aceasta este rânduiala lui Dumnezeu.

Dar confuzii şi mai mari proveneau din pomenita identitate de nume. Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury n-a fost decât cu zece ani mai mare decât tizul său, Thomas Cantelupe, episcopul de Hereford. Amândoi au ajuns la demnitatea de cancelar al Angliei. Amândoi au intrat în conflict cu regele. Amândoi au făcut apel la arbitrajul papei. La mormântul amândurora au fost semnalate numeroase miracole, promiţând vindecări celor ce vizitau locurile şi se încredeau în ele. Becket a pierit de moarte violentă în sanctuar, Halys a murit şi el ucis – în preajma odoarelor şi a manuscriselor pe care, se spune, patul său le slujea drept paravan al ascunzătorii. Despre cei doi înalţi ierarhi se cunosc amănuntele descendenţei, misterul provine din biografia incertă a călugărului benedictin din Dover. Cantelupe este descris drept roşcovan, durduliu şi coleric. În multe înfăţişări, mai ales după moartea episcopului de Hereford, şi ceilalţi îi adoptă atât înfăţişarea, cât şi trăsăturile de caracter. Dar, ceea ce este mai curios, scribul n-a găsit nici un fel de mărturii ale relaţiilor dintre aceşti contemporani, cel puţin între primii doi, atât de importanţi în economia timpului lor. În numeroasele relicvarii apărute imediat după moartea violentă a lui Becket, dar mai ales în reprezentările din prima jumătate a veacului al XIII-lea, când şi dispariţia celorlalţi doi era încă recentă, parcă am avea un singur Thomas. Doar biserica cu hramul Sfintei Fecioare din Credenhill păstrează un vitraliu unde Thomas Becket şi Thomas Cantelupe sunt înfăţişaţi alături. Credenhill se află nu departe de Hereford… Mai mult: după ce Henric al VIII-lea va încerca să şteargă din istorie figura arhiepiscopului martir din Canterbury, distrugând toate dovezile materiale găsite despre acesta, venind, în mod firesc, şi reacţia inversă, faima lui Thomas Becket a renăscut şi mai mult, de data asta pe baza unui inconştient colectiv în spiritul celor susţinute de Young. Acum totul a devenit posibil, iar cele 703 miracole relatate la mormântul proaspăt al martirului de la Canterbury au devenit infinite.

Lunga paranteză poate fi justificată doar prin aceea că Al Şaizeci şi cincilea, cavalerul templier, călare pe calul lui alb, a făcut, tocmai în perioada cea mai critică, naveta dintre Laib şi Potigny, Laib şi Sens, Laib şi York sau Oxford, adică exact acolo unde se pare că ar fi fost atestate popasurile celebrilor contemporani cu numele Thomas. Însă, ceea ce este cel mai interesant, aceia nu se aflau neapărat în perioada respectivă în localităţile menţionate şi, deşi se mândrea cu punctualitatea sa, uneori Vezanul ajungea la destinaţie mai devreme, de cele mai multe ori mai târziu. Mai târziu pentru că, de pildă, Thomas Becket şi-a găsit refugiul la Potigny încă pe vremea când Al Şaizeci şi cincilea cioplea piatra, în calitate de ucenic, la consolidarea vechiului dom din Naumburg. Şi ce rost puteau să aibă călătoriile acelea cu scop şi dată precise, după ce destinatarul (mai degrabă decât destinatarii…) părăsise de mult locul? Ce căuta să descopere sau – poate – să recupereze tânărul mesager? Ce mărturii trebuia să ducă mai departe? Veriga cărei ştafete a devenit? Şi, desigur, scribul (îşi) mai pune şi o altă întrebare: se afla Vezanul pe urmele unuia sau a mai multor Thomas?

Scribul este conştient că nu poate da răspunsuri mulţumitoare la nici una dintre aceste întrebări, mai ales că nu are la dispoziţie surse care să confirme o ipoteză sau alta ori măcar descrieri cât de cât detailate ale acelor drumuri. Şi mai este conştient scribul că simplul fapt că Thomas Cantelupe ne-a rămas, printr-o poate unică descriere, drept un individ roşcovan, cu o statură picnică, probabil un ciclotimic, coleric aşa cum se pare că ar fi fost, mai ales după relatarea faptelor sale, şi cel mai cunoscut Thomas¹, nu este suficient pentru a contopi într-o singură persoană două personaje despre care se găsesc destule informaţii (de data asta certe) în arhive. Şi totuşi, biografiile se întretaie, devin altele odată cu trecerea anilor, a veacurilor, a istoriei. (Nu ni se înfăţişează capriciosul – ca să folosim un cuvânt dulce – Richard “Inimă de Leu” drept un personaj admirat şi cântat în toate baladele, un ideal pentru poporul său? Şi nu desfată încă şi azi Robin Hood imaginaţia tinerilor de pretutindeni? Şi, la fel, câţi Thomas au reuşit să-şi păstreze identitatea din timpul vieţii? Nu numai a aprecierilor, dar şi a faptelor?)

În acest context şi conştient de toate astea, scribul este tot mai convins de imensa-i responsabilitate: el nu numai descrie, dar şi modifică, chiar fără să ştie, percepţia “inconştientului colectiv, cel lipsit de beneficiul experienţei individuale, rezultatul doar al eredităţii”. Şi el aduce noi conexiuni posibile, unice şi strict personale. Şi el clădeşte percepţii şi experienţe individuale.

Vezanul a fost, între sosirea sa la Laib şi bătălia de la Legnano, mai mult pe drumuri. Înalt, bronzat, cu privirea tot timpul deschisă, cucerea pe oricine din prima clipă. Punctul lui slab erau dinţii. Suferea îngrozitor de măsele, prilej cu care era înţeles şi compătimit. Durerile apăreau, mai ales, atunci când ajungea la un punct când nu voia să spună anumite lucruri. Totuşi, suferinţa nu-i era cu totul jucată: Al Şaizeci şi cincilea era tăcut şi zâmbea cu buzele strânse pentru că îi lipseau mai mulţi incisivi. (În unele însemnări, unde apare cu “adevăratul său nume”, Vezanul poartă, câteodată, apelativul “cel Ştirb”.) Apropiaţii îl căinau şi fiindcă se zicea că oamenii care-şi pierd dinţii fără a mai suferi apoi vor trăi mult, în vreme ce aceia care nu scapă pur şi simplu de dinţii şi măselele stricate, ci se lasă măcinaţi de dureri, vor fi răpuşi, mai devreme ori mai târziu, de suferinţă². Deşi purta pretutindeni cu el un săculeţ cu buruieni şi prafuri contra durerilor de măsele, acestea toate nu-l puteau apăra de fiecare dată. Tot mai des, îşi ţinea pe cap coiful greu chiar şi în interiorul clădirilor, pentru a nu i se vedea obrazul umflat. Atunci, cei ce nu-i cunoşteau suferinţa se minunau şi se lăsau şi mai pătrunşi de straniul şi cu toate astea atât de cuceritorul personaj. (Scribului i se par, totuşi, exagerate poveştile în care cavalerul nu şi-ar mai fi scos niciodată coiful în prezenţa altora şi că, folosindu-se doar de ochi şi de vorbirea-i cuceritoare a reuşit să-şi atragă o simpatie aproape unanimă. Mai ales că ierarhii de la Laib îl dojeneau că se folosea prea mult de calităţile sale pentru a ieşi în evidenţă. Şi asta nu numai în prezenţa bărbaţilor…) De altfel, şi triplul jurământ – de sărăcie, de castitate şi de supunere – trebuie înţeles astăzi mai puţin rigid decât se obişnuieşte: sărăcia se referea la individ şi nu la ordinul însuşi – unul dintre cele mai bogate din istorie -, iar membrii se puteau folosi de bunurile comune…; castitatea era un imperativ al vremurilor şi una dintre principalele ţinte ale luptei papalităţii, mai ales din pricina disoluţiei tot mai pronunţate a instituţiei familiei; doar supunerea era înţeleasă exact. De aceea, la Laib, unde căsătoria, în spirit catar, era considerată constrângere, nu atât cedarea în faţa ispitelor trupului era principala învinovăţire, ci, mult mai degrabă, satisfacţia născută dintr-un asemenea mod de astâmpărare a orgoliului.) Drumurile cavalerului vor fi păstrate în memoria vechilor autori, însă aceştia vor insista mai mult, dacă nu exclusiv, pe poveştile picante şi nu de puţine ori extraordinare ale personajului mereu ascuns după armură şi coif³. Pentru scribul de la întretăierea veacului al XX-lea cu al XXI-lea, rămân mult mai importante datele concrete ale itinerariilor parcurse. De pildă, interesante i se par călătoriile la Sens, locul unde, după Potigny, s-a retras Thomas Becket, aflat în exilul continental. Şi iarăşi: sursele ne spun că arhiepiscopul de Canterbury şi-a găsit refugiul la Sens, după 1166, perioadă când tânărul vezan mai şlefuia piatra la Naumburg… La fel cum rămâne surprinzător că Al Şaizeci şi cincilea nu face referire la popasuri sau ţinte ale drumurilor sale la comanderiile templiere tot mai numeroase şi tot mai bogate. Scribului i se pare ciudat, chiar paradoxal, că, pe de o parte, Mesagerul nu se despărţea niciodată – aşa cum spune şi legenda – de însemnele ordinului, iar, pe de altă parte, nu a găsit nici o consemnare a unor contacte cu fraţii săi.

Sunt greu de găsit urmele trecerii lui Thomas Becket prin Sens. Şi imposibil de aflat ce a avut de recuperat de acolo Al Şaizeci şi cincilea. Să ne amintim, totuşi, că, înainte de a se refugia Becket la mănăstirea albigenză, acesta a fost locul unde a hotărât şi papa Alexandru al III-lea să se stabilească, după ce, în urma conciliului de la Tours, atât regele Angliei, cât şi regele Franţei l-au invitat pe suveranul pontif să-şi aleagă o reşedinţă pe oricare dintre pământurile lor. Iar regele Angliei nu era decât Henric al II-lea, care, pe vremea aceea, în 1163, mai credea în vechea s-a prietenie cu omul pe care a reuşit să-l impună drept arhiepiscop de Canterbury, Becket rămânând, totodată, şi cancelarul său. Papa n-a trebuit să poposească multă vreme la Sens. Rivalul său, antipapa Victor al IV-lea, murea la Lucca, regretând schisma creată, iar tabăra imperială abia instala un alt pretendent al triplei coroane. Interesele mai marilor lumii erau extrem de evidente, dar evidente pentru mentalitatea vremurilor de atunci. Şi deloc simple pentru scribul de azi. Se confruntau, în aceeaşi măsură, rivalităţile imperialiste ale stăpânilor vremelnici, cît şi cele dintre puterea religioasă şi cea laică. Henric nu vedea încă deosebirea dintre cele două conflicte şi încerca să le rezolve pe acelaşi front. Mai ales că, la început, şi cel mai înalt prelat al său, părea că-l mai sprijină, până ce Becket n-a denunţat încă aşa-numitele Constituţii de la Clarendon. În acel an, la mănăstirea Déols, regele Angliei a mai acceptat ceremonialul sărutatului picioarelor suveranului pontif… Asta în afara faptului că tot el, Henric, a sosit ca un izbăvitor în Franţa, după ce Barbarossa n-a mai făcut nici un secret din imensa sa superioritate militară în faţa lui Ludovic al VII-lea. Becket, chiar dacă a venit mult după papă să se stabilească la Sens, trebuie să fi găsit în această alegere o continuare a celor întâmplate cu câţiva ani înainte. Continuare pe care avea s-o caute, după alţi câţiva ani, Vezanul.

Rămânând la coincidenţe – care scribul crede tot mai mult că nu sunt simple jocuri ale hazardului -, să mai amintim că, în afara aglomerărilor aceloraşi nume în aceleaşi epoci, cifrele (“sistemul osos al întregii lumi”, cum s-a spus în antichitate, “sistemul nervos al întregii lumi”, cum era definit pe vremea Vezanului) au continuat să fie folosite drept argumente explicite şi implicite. După moartea lui Victor al IV-lea, următorii trei antipapi ai lui Alexandru al III-lea şi-au luat cu toţii cifra trei drept semn distinctiv: Pascal al III-lea, Calixt al III-lea şi Inocenţiu al III-lea. Să nu uităm că ne aflăm în lumea misticii cavalereşti a lui Parsifal, în care omul trece de la insensibilitate (1) la îndoială (2) pentru a ajunge abia apoi la fericire (“Saelde” = 3). Minunile ce ni se relevă în lumea aceea la tot pasul au nevoie de o explicaţie pentru mintea omenească, iar revelaţia este tocmai acest trei, în care judecata discutabilă a individului este completată de confirmarea divină. Trei devine cifra dominantă a credinţei. (Şi tocmai cifra trei, prin punerea sub semnul întrebării a substanţei fiinţei lui Iisus – de către atâtea secte din epocă – era cea mai discutată şi cea mai disputată.)