CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Victoria lui Jan era totală: el i-a învins atât pe rivalii săi, dar şi toate forţele răului, aliatele nemernice ale acelor duşmani. Însă, înainte de a-şi impune puterea asupra tuturor inamicilor omenirii, aceştia trebuiau să le arate celor de faţă de ce erau în stare. Aşa şi nicicum altfel se putea arăta în toată măreţia ei glorioasa izbândă de la Woeringen. Aşadar, întreg începutul spectacolului a fost de-a dreptul înfricoşător, iar participanţii n-au mai ştiut dacă asistă la un joc sau dacă nu cumva hoardele sălbatice au năvălit cu adevărat în Schuft. Şi nu mai ştiau oamenii nici dacă se aflau în plin coşmar sau dacă totul nu era decât o reprezentaţie. În spate, pe un turn ce parcă a răsărit acolo din nimic, se afla un ceas uriaş, prevestind ordinea evenimentelor: aşa a trebuit să fie. (Orologiul acela a fost numit „Tata Ceasurilor”, fiind unul dintre primele mecanisme de măsurat mecanic timpul. El a fost adus de la curtea lui Alfons cel Înţelept, regele Castiliei şi Leonului, şi funcţiona cu ajutorul unei greutăţi care punea în mişcare roţile şi al unei cantităţi de mercur lichid, plasată la locul potrivit şi în cantităţi savant potrivite, menită să împiedice căderea precipitată a greutăţii. Cum maşinăria a fost, pentru întâia oară, fabricată de un rabin, se presupune – pe drept sau nu – că minunea a fost adusă la Schuft prin intermediul lui Ţipor.) Extraordinarul ceas emitea din oră în oră – ca un memento – câte un urlet cumplit, semn că Ziua Mâniei era în plină desfăşurare. Iar toţi cei de faţă, în acelaşi timp actori şi spectatori, se opreau din toate şi repetau înfriguraţi în cor versurile lui Thomas din Celano:

Dies irae, dies illa

Solvet saeculum in favilla.¹

După care „spectacolul” continua.)

„Spectacolul” acesta a fost „cel mai minunat şi cel mai înfricoşător dintre toate câte au fost organizate de către Magister Amori”, ne încredinţează atât Manuscrisul Monte d’Oro, cât şi „Cântecul lui Adonis”. Gérard de Montréal pretinde chiar că la Schuft, Al Şaizeci şi nouălea ar fi reuşit chiar mai mult decât la Acra. (Faptul că John Scot şi Jurnalul nu fac referire şi la acest episod tinde să ofere o garanţie că nu totul din poveştile ţesute în jurul lui Magister Amori a fost rodul imaginaţiei contemporanilor: John Scot nu mai trăia în 1288, iar Al Şaizeci şi nouălea, dacă istoria este adevărată, n-a mai avut când s-o treacă în Jurnal². Că ediţiile mai târzii ale lui Ars Amori sau Ars Amandi au inclus şi acel eveniment nu dovedeşte decât că era nevoie şi de o încheiere epică a vieţii protagonistului, încheiere preluată din cei mai talentaţi promotori ai subiectului.)

După ce au trecut prin toate spaimele posibile, după cavalcada fiinţelor fantastice şi a „hoardelor mongole ale Marelui Rege al Lumii”, a urmat replica vitează a oştirii lui Jan de Brabant – o replică pe cât de crâncenă, pe atât de spectaculoasă. Figuranţii jucându-i pe învingători, au măcelărit fără milă animale şi oameni (recrutaţi dintre ostateci), iar oaspeţii la „spectacol” au intrat şi ei, rând pe rând, în rol. Nimic n-a mai putut opri masacrul, doar răgetul de fiară al ceasului mai permitea scurtele pauze pentru repetarea refrenului din versurile lui Thomas din Celano: Dies irae, dies illa/ Solvet saeculum in favilla. După care, cu toţii, ca într-un vis în care voinţa le era de mult neputincioasă, continuau ciopârţirea „netrebnicilor duşmani”. Dar, chiar dacă îmbătat fiecare cu aceeaşi furie, singurul care îi mai putea influenţa, manevrându-i, era Magister Amori. El, prevăzând scenariul, introducea mereu noi şi noi elemente ce cădeau ca trăsnetele din cer: o stâncă, aflată în preajmă de sute de ani, se umflă tot mai ameninţătoare, până ce explodă asemenea unui vulcan, iar din lava roşie îşi luară zborul uriaşe păsări de pradă; în mijlocul pieţei din Schuft se căscă brusc o groapă cât o prăpastie adâncă, aspiră şi îi înghiţi pe toţi cei aflaţi în preajmă şi se închise la loc, de parcă n-ar fi fost niciodată; o clădire din piatră şi cu etaj o luă brusc din loc şi dispăru sub ochii înspăimântaţi ai asistenţei. Însă acestea toate, la fel ca şi alte minuni asemănătoare, nu interveneau decât atunci când furia oamenilor părea să nu mai poată fi controlată. Magister Amori nu era mulţumit, în nici un caz, cu un simplu măcel. El ura masacrele fără nici o noimă, mânate doar de instinctele lipsite de orice rafinament. Magister Amori a împărţit cumplitul dezastru de la Schuft într-o serie de scene, în care omorurile nu erau decât urmarea firească a desfătărilor sexuale. Au existat, aşadar, scene simultane, dar mai ales scene consecutive, în care toţi ostatecii, dar, mai ales, femeile ostatecilor au avut parte de cele mai complicate scene de sex, iar cele şi cei ce s-au comportat împlinind aşteptările regizorului, s-au bucurat chiar de iertare, ba mai mult, chiar de acceptarea în tabăra învingătorilor.

Un singur lucru n-a prevăzut Magister Amori, că excesele duse până la paroxism pot să iasă până şi de sub controlul său.

Din nou, mai târziu, participanţii la acea întâmplare au refuzat să povestească orice fel de amănunte. Singurul lucru pe care l-au mărturisit a fost că, de fapt, ei s-au aflat într-un vis şi că totul n-a fost decât pe un alt tărâm. Ceea ce nu i-a împiedicat să se întâlnească între ei şi să istorisească în şoaptă şi cu mare plăcere, cele pe care le-au trăit. Se comportau ca nişte copii care au făcut o năzbâtie enormă. Descrierile din Manuscrisul Monte d’Oro, din „Cântecul lui Adonis” şi din povestea lui Gérard de Montréal provin din aceeaşi sursă: de la ultimul dintre ei, care, pretinde că a fost martor şi participant la eveniment. La puţină vreme după ce şi-a scris varianta, Gérard de Montréal s-ar fi spânzurat.

Aşadar, ce n-a prevăzut „Diavolul cu sex”? Că există un prag peste care ţi instinctele şi raţiunea refuză să răspundă. La Schuft, în A.D. 1288, în timp ce ceasul urlă a şaizeci şi noua oară (conform precizării făcute de Gérard de Montréal), Al Şaizeci şi nouălea ar fi murit în timp ce realiza o poziţie extrem de complicată cu o parteneră maură, adusă dintr-un bordel din Tunis şi având o experienţă şi o imaginaţie surprinzătoare chiar pentru cel ce a intrat în conştiinţa colectivă drept Magister Amori. Gérard de Montréal pretinde că Al Şaizeci şi nouălea ar fi murit de epuizare, dar celelalte surse narează cu lux de amănunte cum femeia l-a devorat, „aşa cum insecta numită <călugăriţa> îşi mănâncă partenerul în timpul cuplării”. Iar Gérard de Montréal adaugă: „Magister Amori a murit fericit, ca o operă încununată în cel mai glorios mod cu putinţă”.

La puţină vreme după cele întâmplate, la Schuft a avut loc un incendiu şi nimeni nu s-a grăbit să-l stingă. Nici această localitate nu mai există astăzi, pe locul vechii vetre nemaifiind ridicată o nouă aşezare.

Doar legenda lui Magister Amori – ca unul dintre miturile fondatoare – a mai dăinuit vreme de secole, chiar dacă sensul i s-a mai modificat de nenumărate ori. Lucru de înţeles: pe de o parte, a trebuit să se ţină cont de ecoul agravării şi, respectiv, diminuării acuzelor, în funcţie de evoluţia renumelui templierilor în inconştientul colectiv, pe de altă parte, coruperea tot mai accentuată a textelor a eliminat „suportul teoretic” al „experimentelor” în favoarea exclusivă a unor descrieri de maximă licenţiozitate. Mai ales aceasta, pornografia extremă, a făcut ca Magister Amori să devină un personaj izgonit din saloanele „lumii bune” şi să se stingă în poveştile orale. Ceea ce a rămas a fost o caricatură: cine mai spunea, chicotind, „Magister Amori” se referea la o noţiune echivalentă cu exprimarea cuvintelor cele mai murdare.

Pentru rigurozitatea demersului său, scribul mai are de lămurit fără putinţă de îndoială dacă a fost într-adevăr Al Şaptezecilea fiul lui Magister Amori? Şi, dacă da, cum se poate dovedi acest lucru? Mai uşor decât în alte cazuri: Al Şaptezecilea a copilărit în casa de piatră de lângă Worms, asemenea bunicii şi tatălui său, a trăit în preajma personajelor care au acompaniat şi destinul lui Magister Amori, ba, se spune că, iniţial, ar fi avut şi el drept „bonă” un Golem. Iar „ca un argument suprem”, vom găsi cel puţin o trimitere la un pergament al lui Schwartz von Schwartz cu arborele genealogic al familiei, pergament ce va mai fi în posesia Celor O Sută, timp de generaţii. (Dacă totul e atât de simplu, poate remarca, pe bună dreptate, bunul cititor, de ce se tot plânge scribul în legătură cu „dificultăţile enorme” pe care le întâmpină, de fiecare dată, în încercarea sa de a găsi următoarea za a lungului şir? Din două motive se plânge scribul: o dată, pentru că aşa îi este firea, veşnic predispusă la a se căina, dar al doilea motiv este mai obiectiv: doar din pergamentele lui Schwartz von Schwartz nu se poate descoperi identitatea unui personaj anume. De pe pergamentele lui Schwartz von Schwartz nu se pot obţine decât confirmări sau infirmări a valabilităţii rezultatelor căutărilor. Cei O sută înşişi nu consultau decât rar acele înscrisuri măiestre: adevărul lor era înfricoşător. Magister Amori a făcut excepţie, iar înainte de sărbătorirea victoriei de la Woeringen, numele său a devenit brusc uşor descifrabil şi ardea în culori tot mai tari. Sentinţa era clară. În altă ordine de idei, se spune că înaintea execuţiilor fraţilor templieri, întreg manuscrisul nu numai că a luat culoarea purpurei, dar a devenit şi atât de fierbinte încât n-a putut fi atins cu mâna goală. (Când a văzut ce i se pregăteşte lui, dar mai ales fiului său, în 1411, Al Şaptezeci şi treilea a ars arborele genealogic Schwartz von Schwartz pentru Cei O sută. Cum pergamentul a refuzat să se lase mistuit de flăcări, l-a îngropat adânc în pământ.)

Astăzi, Al Şaptezecilea ne este la fel de îndepărtat ca şi ascendenţii săi, iar succesiunea în timp tot mai neclară. „Morţii călăresc repede”, spunea o vorbă des folosită în epocă, în sensul că morţii dispar iute în neantul uitării. Lucru valabil, iată, şi pentru un personaj atât de celebru vreme de secole, dar înfrânt în veşnică uitare până la urmă şi el. De către tăvălugul universal, pedeapsa aplicată lui Adam: timpul.

„Morţii călăresc repede”. Am avut privilegiul să-l putem urmări atâta vreme pe Magister Amori. La un moment-dat, şi el, în galopu-i nesfârşit, a ieşit din cadru. Sau, după cum a scris John Scot: „Dumnezeu, amintindu-şi într-o zi de el (de Magister Amori – nota scribului) şi aruncându-şi privirea în jos, jos de tot, în iadul cel mai de jos, căutându-l printre draci, nu-l mai găsi nici măcar acolo. Şi îi păru bine lui Dumnezeu”.

De multe ori, scribul se învinovăţeşte că doar slăbiciunea atenţiei sale – şi a celorlalţi oameni – face ca atâtea personaje să dispară pentru totdeauna. Însă, poate, „morţii călăresc”, într-adevăr, „prea repede”.