Chestiunea ucraineană: riscul alunecării în război mondial (I)

Pe harta lumii există puncte esențiale ale ordinii globale. Pentru controlul lor se bat marile puteri regionale și globale, așa cum în șah piesele grele luptă și se sacrifică pentru capturarea unui pion, important prin aceea că ține blocat un câmp strategic important. Undele de șoc al căror epicentru sunt acele puncte tulbură securitatea și stabilitatea vecinilor. Unul dintre acestea este Ucraina. El interesează în mod particular România.

CÂND CRIZELE INTERNE SE REZOLVĂ PRIN RĂZBOI EXTERN

Pe data de 18 martie 2021, pe stadionul Luzhniki din Moscova, circa optzeci de mii de persoane, au participat, în prezența Președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, la aniversarea a șapte ani de la „reunificarea Crimeii cu Rusia”; fapt prezentat ca făcând „dreptate istorică” Rusiei. La întrebarea Președintelui lor, cei prezenți au răspuns într-un glas: „Iubim Rusia!” Ceea ce se poate traduce prin „suntem gata să mai ducem un alt Mare Război pentru Apărarea Patriei, dacă va fi nevoie, și uniți, vom birui din nou!”.

Tot pe 18 martie 2021, miniștrii de externe ai statelor membre ale G7 (grupul statelor care tradițional se consideră a fi democrațiile cele mai dezvoltate ale lumii din punct de vedere economic, respectiv Marea Britanie, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia și SUA), cărora li s-a alăturat și Înaltul Reprezentant / Vicepreședinte al UE pentru politica externă și de securitate, au dat publicității o declarație prin care condamnă „ocuparea temporară a Crimeii de către Rusia” și „încălcarea drepturilor omului în peninsulă, în special cele ale tătarilor”, își exprimă opoziția față de „destabilizarea continuă a Ucrainei de către Rusia”, în special în regiunile estice Donețk și Luhansk, și se arată gata să înăsprească sancțiunile aplicate Moscovei până când aceasta va reveni la status quo ante 2014. „Dreptatea istorică” și dreptul internațional nu sunt același lucru.

Cu numai câteva zile înainte, președintele SUA, Joe Biden, care, în trecere l-a calificat pe omologul său rus ca fiind un „criminal lipsit de inimă”, a precizat că pentru SUA „Crimeea este Ucraina”, și a asigurat că anexarea peninsulei de către Rusia nu va fi recunoscută niciodată. (Aceasta în ciuda proverbului american care ne învață că „niciodată nu trebuie să spui niciodată”.)

Acestor declarații merită adăugată și cea a generalului-locotenent (r) Ben Hodges, fost comandant al forțelor terestre ale SUA în Europa, care, pe 13 martie 2021, în cadrul celei de a douăsprezecea reuniuni desfășurate în cadrul „Dialogului de securitate SUA-Ucraina”, a recomandat ca marina română (deci, forțele navale ale unui stat membru al NATO) și marina ucraineană (deci, forțele navale ale unui stat nemembru al NATO) să plaseze mine în apele Mării Negre din jurul Crimeii, cu scopul de a limita capacitatea de mișcare a flotei ruse. Generalul a adăugat că, potrivit estimărilor sale, Rusia va folosi primul pretext (de pildă o criză umanitară generată de lipsa apei potabile în Crimeea, pe care, în condițiile războiului din Donbas, Kievul refuză să o furnizeze) pentru a controla întregul litoral pontic al Ucrainei și a o izola pe aceasta de mare, în condițiile în care Marea Neagră „este esențială pentru Kremlin”, dar și în care „suveranitatea Ucrainei este direct conectată cu tot ce se întâmplă cu vecinii săi” din această regiune.

Și cam pe când se emiteau aceste îndemnuri euro-atlantice, în Pacific, ministrul japonez al apărării anunța că, renunțând la tradiția postbelică a neangajării militare în afara granițelor naționale, Japonia, aflată într-un litigiu cu Rusia pe tema insulelor Kurile, va efectua manevre armate în Marea Neagră, împreună cu Ucraina.

Chiar dacă optimiștii ar plasa aceste declarații doar în zona retoricii și eventual a discursului politic de utilitate internă, menit a abate atenția de la infernala gestiune a pandemiei Covid 19, cu inevitabilele sale consecințe economico-sociale, încă nu se poate spune că putem sta liniștiți. Istoria arată că marile puteri au încercat totdeauna să scape de crizele interne transformându-le în războaie externe. Și chiar dacă războiul se poartă astăzi cu alte mijloace decât în trecut, amenințarea lui nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

CÂND GEOGRAFIA ESTE MAI TARE DECÂT ISTORIA

În evaluarea importanței geo-strategice a Ucrainei rămâne valabilă observația fostului consilier pentru probleme ale securității naționale al președintelui Carter, prof. Zbigniew Brzezinski, potrivit căruia fără Ucraina, Rusia este o mare putere (se subînțelege, regională), în timp ce împreună cu Ucraina este un imperiu (se subînțelege, global).

Cea mai mare parte a litoralului pontic al fostului imperiu țarist și al fostei URSS, precum și prima și cea mai importantă (din punct de vedere strategic) ieșire a Rusiei la mările calde, au fost țărmul ucrainean al Mării Negre. Nu întâmplător, atunci când puterile occidentale, susținând, ca element de contrapondere, Imperiul otoman, au dorit să țină Rusia la porțile Europei, războiul s-a purtat în Crimeea. Una dintre principalele sale mize a fost controlul gurilor Dunării, asigurat de cel care deținea sudul Basarabiei (Bugeacul). Retrocedarea celor trei județe sud basarabene (Cahul, Bolgrad și Ismail) principatului Moldovei, la Congresul de la Paris (1856), și curând după aceea, pasul logic al unirii Principatelor danubiene, au confiscat Rusiei calitatea de protagonist în sistemul echilibrului de putere european, creat la Congresul de la Viena (1815). Ea a revenit în acest sistem după recuperarea județelor amintite, prin decizia Congresului de la Berlin (1878).

Găsim în această istorie explicația faptului că actuala criză ucraineană are în centrul său tocmai anexarea Crimeii de către Rusia (Donbasul fiind doar hinterlandul acesteia), precum și motivul înghețării crizei transnistrene. Transnistria nu interesează Rusia decât în măsura în care, împreună cu Crimeea, constituie brațele unui clește strategic apt a prinde și ține ferm regiunea Odessei, care include astăzi Bugeacul. Bugeacul face din cel care îl stăpânește, țară dunăreană. O Dunăre care, să nu uităm, astăzi leagă, la propriu, Marea Neagră cu Marea Nordului, traversând întreaga Europă pe un coridor fluvial unind vechiul Istru cu Meinul și Rinul.

În 1940, după ocuparea Moldovei dintre Prut și Nistru de către URSS, valorificând Pactul Ribbentrop-Molotov, I. V. Stalin include Basarabia istorică (Bugeacul) în RSS Ucraineană, în detrimentul RSS Moldovenești, ca regiune autonomă („regiunea Ismail”), pentru ca în 1954, N. S. Hrușciov să o integreze în regiunea Odessa, anexându-i-o. Prin aceste transferuri teritoriale se realiza o operă de adevărată inginerie geopolitică, conferindu-se Ucrainei o identitate coerentă sub aspect geo-strategic; identitate lipsită, însă, de coerență etno-culturală. Această identitate avea să facă din Ucraina sediul natural al unei importante părți din arsenalul nuclear al URSS, precum și un membru de sine stătător al ONU.

Convenția de la Montreaux (1936), care reflectă și vederile lui Nicolae Titulescu potrivit cărora Marea Neagră trebuie aparțină riveranilor, interzicând intrarea navelor militare de peste un anumit tonaj aflate sub pavilionul statelor neriverane și limitând timpul de ședere în zonă a celor cu un tonaj admis, a transformat această mare, beneficiara unei poziții strategice importante, într-un lac turco-rus. Exploatarea unui atare atu se realizează numai controlând litoralul ucrainean și cu precădere Crimeea.

Chiar dacă ne-am limita la aceste precizări și înțelegem de ce Rusia, fără Ucraina pierde, în cea mai mare parte, poziția dominantă asupra Mării Negre, precum și cea mai scurtă și lesne utilizabilă cale de acces către Mediterana, respectiv către sudul Europei și nordul Africii; ba chiar, prin Suez către Oceanul Indian, și prin Gibraltar, către Atlanticul de Sud. Cu alte cuvinte, rămâne închisă în Eurasia continentală, ruta prin Marea de Azov și strâmtoarea Kerci fiind foarte problematică.

De asemenea, pierzând Ucraina, Rusia pierde și gurile Dunării. Ucraina, în schimb, dominând Marea Neagră și fiind țară dunăreană, îi asigură Rusiei, altminteri un stat nordic, în măsura în care nu este euro-asiatic, instrumentele geostrategice care îi pot conferi alura unui actor global.

Să mai adăugăm că Marea Neagră este ruta obligatorie de trecere a drumului celui mai scurt care leagă Asia Centrală, regiunea Mării Caspice și Transcaucazia, de Marea Adriatică și Ioniană, traversând Balcanii. Balcani în care Rusia a avut și continuă să aibă o influență politică semnificativă așezată pe fundamentul comuniunii culturale pravosalvnice și panslaviste.

Același general Hodge, antecitat, aprecia că: „Marea Neagră este mai importantă pentru Kremlin decât Marea Baltică. Este rampa lor de lansare pentru tot ceea ce fac în Siria, în estul Mediteranei, în Africa. Aşa influenţează activităţile, operaţiunile şi securitatea în Caucaz şi aşa influenţează totul în Balcani”.

Lucrul nu este cu mult mai puțin semnificativ dacă privim către frontiera de nord și de vest a Ucrainei. Poarta invaziilor Rusiei de către armatele Occidentului european, ca și a invaziilor acestuia de către armatele ruse, nu este Ucraina, ci Belarusul. Ucraina se află, însă, în coasta Belarusului și îl supraveghează din punct de vedere strategic. Depărtarea Ucrainei de Rusia fie împinge și Belarusul la un pas similar, fie întărește poziția de negociere a Minskului în relația cu Moscova.

Faptul s-a putut verifica în anul 2005 când, după „revoluția portocalie” de la Kiev, diplomația kieveană s-a plasat pe o poziție pro-occidentală în Consiliul pentru drepturile omului al ONU. Față de pericolul ca, în atari condiții, regimul Președintelui Lukașenko să facă unele concesii politice vestului, Rusia a fost nevoită să facă ea concesii Belarusului, în ciuda antipatiei Președintelui Putin pentru omologul său de la Minsk, spre a-i stimula rămânerea în sfera Comunității Statelor Independente. Prins într-o eventuală menghină ucraineano-lituaniană și situat pe prima linie a frontului polonez, Belarusul ar putea oricând capitula în fața cântecelor de sirenă occidentale, iar rușii s-ar putea trezi cu baze militare NATO la numai câțiva kilometri depărtare de Smolensk.

Evident, prezența unor asemenea baze chiar pe teritoriul Ucrainei ar fi încă și mai neplăcută pentru Rusia, decât este cazul cu România și Polonia.

UCRAINA ÎN LUPTA GEO-POLITICII CU EREDITATEA CULTURALĂ

O analiză făcută pe la începutul anilor 2000 la Moscova, a ajuns la concluzia că extinderea NATO în Ucraina ar fi mai puțin periculoasă pentru interesele rusești decât extinderea UE. Aceasta din urmă aduce mai mult decât o simplă infrastructură militară pe un teritoriu locuit de numeroși ruși și având tradiții culturale, istorice și comerciale de comuniune cu Rusia. Ea reprezintă o adevărată mutație în ADN-ul cultural și economic al națiunii ucrainene. De aici opoziția rusă cu privire la integrarea europeană a Ucrainei, care s-a manifestat radical cu prilejului Summitului UE (al Parteneriatului estic) de la Vilnius (2013) și a condus la tulburările din piața Maidan, urmate de răsturnarea regimului legitim al Președintelui Victor Ianukovici și al Partidului Regiunilor, printr-o adevărată lovitură de stat inspirată și sprijinită, din motive și cu obiective diferite, de SUA și Germania.

În acest peisaj complex, una dintre pârghiile politicii rusești este chiar Biserica Ortodoxă Rusă. Complicațiile contextului explică durele controverse care opun diversele biserici ortodoxe prezente pe teritoriul ucrainean.

Întorcându-ne în istoria secolului trecut la Pactul Ribbentrop-Molotov, observăm că acesta a fost impus și de dorința URSS, respectiv a Rusiei sovietice, de a evita izolarea și îndiguirea sa prin „Cordonul sanitar” proiectat de lordul Curzon la sfârșitul Primului Război Mondial.

Ocuparea părții de est a Poloniei și a Bucovinei de nord a urmărit inclusiv anularea contiguității între Polonia și România. Cele două state puteau realiza un bloc antisovietic / antirusesc cu virtuți strategice, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră. Prin trecerea teritoriilor amintite în componența Ucrainei și, astfel, extinderea acesteia spre centrul Europei, posibilitatea constituirii unui asemenea bloc sau unui asemenea coridor a fost anihilată. Ucraina sovietică sau Rusia ucraineană s-au interpus între Polonia și România, îndepărtând și Cehoslovacia, cu care România se afla în Mica Înțelegere, de la frontiera românească. Aceasta cu prețul polonizării și românizării (ca și al maghiarizării, într-o mai mică măsură) părții apusene a Ucrainei; motiv de complicații și tensiuni pe termen lung atât în interiorul Ucrainei, cât și în relațiile româno-ucrainene și polono-ucrainene.

Ideea punții dintre Baltica și Marea Neagră, văzută inițial ca stavilă în calea unei posibile expansiuni rusești spre centrul Europei, iar mai târziu ca zonă tampon între Rusia și Germania aptă a împiedica revenirea la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov, nu a murit, însă. După încetarea Războiului Rece, sabordarea URSS, dispariția ordinii mondiale bipolare și reunificarea germană, petrecute la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, vechiul proiect, numit de mareșalul Pilsudski „intermarium”, a renăscut sub forma trilateralei România-Ucraina-Polonia, creată în 1997, la inițiativa diplomației române și cu încurajările SUA, spre îngrijorarea și insatisfacția Rusiei și Germaniei, deopotrivă. Odată cu creșterea influenței Berlinului asupra deciziilor politice de la București, trilaterala amintită (căreia tot în 1997 i s-a alăturat și Republica Moldova) a fost practic abandonată, rămânând o formă fără fond, pentru a fi oarecum înlocuită, tot sub influență americană, prin proiectul „Inițiativei celor trei mări” (Baltică, Neagră și Adriatică); inițiativă care lasă, însă, în afară Ucraina, desigur, spre mulțumirea Rusiei.

Aceste remarci impun și observația că prin Ucraina, Rusia este și o putere central-europeană, ajungând să intre în sistemul de securitate pan-european. Fără ea, rămâne o putere amplasată la extremitatea orientală a spațiului geografic european, practic în afara arhitecturii de securitate a Europei de est și sud-est, proiectată potrivit concepției euro-atlantice; un simplu stat semi-asiatic din vecinătatea imediată a acesteia.

Cum Rusia nu poate accepta un asemenea statut, Ucraina a devenit în mod inevitabil un câmp de luptă pe care se ciocnesc interesele sale strategice cu cele euro-atlantice. Practic aici se decide statutul post sovietic al Rusiei la nivel global.

O NEGLIJENȚĂ CU EFECT ÎNTÂRZIAT

De ce problemele apărute după 2013 nu au fost resimțite în 1991, când URSS s-a destrămat?

În efortul de a da răspuns acestei întrebări este nevoie să ne întoarcem la întâlnirea de la Malta, dintre președinții George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov, din 1989. Acolo, cele două superputeri adverse ale ordinii mondiale bipolare au convenit asupra dezideologizării relațiilor internaționale și dezangajării militare în Europa prin retragerea trupelor sovietice din jumătatea estică a continentului.

Oferta făcută de Mihail Gorbaciov privind retragerea armatei sovietice din Europa centrală și de est, ca și permisiunea acordată foștilor sateliți de a organiza alegeri libere în condițiile în care partidele comuniste încetau să mai fie unica forță politică conducătoare, au pus imediat pe agendă problema reunificării germane. Franța era împotrivă. Marea Britanie, sceptică. Spania, favorabilă. SUA, ezitantă. În cele două Germanii înseși opiniile erau împărțite. URSS, prin vocea lui Gorbaciov, era însă categoric în favoarea reunificării și așa a rămas.

Din datele pe care le deținem rezultă că Președintele Mitterand i-ar fi propus omologului său sovietic, ca garanție de securitate în contrapartida revenirii Armatei Roșii în granițele URSS (cele din 1940, reconfirmate în 1947), formula unei Ungarii Mari (prin transferul Transilvaniei), în locul unei Germanii Mari (amenințătoare pentru protagonismul francez în Comunitatea europeană). Gorbaciov a refuzat. O antantă ruso (sovieto) – germană părea mai promițătoare, din perspectiva Kremlinului, ca structură de rezistență a „casei europene comune”, decât un sistem de contraponderi între naționalismul maghiar (eventual calmat) și cel românesc (cu certitudine frustrat).

Acest refuz a împins, în cele din urmă, Franța să sprijine România post-ceaușistă în fața presiunilor vizând dezmembrarea sa, făcute ulterior de puterile euro-atlantice, în mijlocul cărora se ridica acum Germania, aflată pe calea reunificării și apoi reunificată. (Un prim episod al acestei odiseei s-a consumat la Târgu Mureș, în martie 1990.) O Germanie mare nu trebuia lăsată să coexiste cu o Românie mică. De altfel, nici cu o Serbie mică, dar în cazul acesteia intervenția directă a SUA, în consens conjunctural cu viziunea germană, avea să complice lucrurile.

Potrivit mărturiilor ulterioare ale lui Mihail Gorbaciov, URSS conta pe o relație prietenoasă cu România (post ceaușistă) și Iugoslavia (post titoistă), pentru a menține echilibrul strategic în centrul unei „noi” Europe așezată pe temelia triunghiului germano-franco-rus. Neavând încredere în Rusia, după revoluția din 1989, România a căutat, însă, să își schimbe alianțele; în timp ce Serbia, rămasă singură în fața unui Occident ostil, nu a mai putut ține împreună Iugoslavia. Intervenția actorilor euro-atlantici în cazul acesteia urmărea, pe de o parte, potrivit planului german, dezmembrarea federației iugoslave și micșorarea Serbiei, în dorința structurării unei Mittel Europe formate din state mici, ușor controlabile și tranzacționabile între marile puteri (în special cu Rusia), iar pe de altă parte, potrivit planului american, albanizarea Balcanilor de Vest ca premisă pentru deschiderea drumului SUA către Marea Neagră, Caucaz și Marea Caspică (ceea ce ducea și la învăluirea Rusiei pe flancul său sudic).

După „puciul de la Moscova” din 1991 și emascularea politică a lui Gorbaciov, Rusia, sub conducerea lui Boris Elțîn, a optat pentru dezintegrarea URSS, în speranța integrării ei în Europa „reunificată și reconciliată cu ea însăși”. Se renunța la Uniunea statelor (ex-) sovietice în favoarea unei Uniuni Europene care ar fi urmat să fie rezultatul concilierii între istoria și geografia Europei.

Chiar și fără vreo conivență expresă între Rusia post-sovietică și foștii sateliți europeni ai URSS, aceștia din urmă, inclusiv România, au trăit același vis. El s-a dovedit a fi o utopie, cu atât mai mult cu cât la Bon/Berlin proiectul postbelic al Germaniei europene era treptat înlocuit de cel al Europei germane cu rădăcini nu numai antebelice, ci și în gândirea unora dintre liderii celui de al treilea Reich.

Până a se ajunge la constatarea eșecului acestei viziuni, Rusia nu a avut nici o problemă cu autodeterminarea Ucrainei în frontierele ei stalinisto-hruscioviste, adică sovietice, croite nu după principiul naționalității, ci potrivit rațiunii geopolitice, așa după cum s-a văzut. De aceea nici nu s-a obiectat cu privire la aceste frontiere, ele fiind consacrate și garantate explicit de Rusia prin Memorandumul de la Budapesta, din 1994, la care, în afara Ucrainei (deja membru al ONU cu granițele respective) și Rusiei, au fost semnatari și SUA și Marea Britanie.

Reamintim că Memorandumul de la Budapesta (din punct de vedere juridic un tratat, care însă nu a fost ratificat până în prezent potrivit procedurilor constituționale ale semnatarilor) a permis Ucrainei dobândirea independenței în schimbul cedării arsenalului său nuclear către Rusia (inclusiv al aderării la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare). Celelalte părți se angajau să garanteze securitatea Ucrainei, precum și să respecte independența, suveranitatea și frontierele ei, în cadrul cărora se autodeterminase ca subiect de drept internațional de sine stătător. În lumina speranțelor lor referitoare la integrarea europeană și contând pe legăturile istorice, economice, culturale, religioase, administrative etc. ruso-ucrainene, liderii moscoviți socoteau că separarea, dacă nu este neapărat reversibilă, este, în orice caz, doar simbolică. Potrivit expresiei lui Boris Elțîn, Ucraina urma să rămână parte a „vecinătății apropiate” a Rusiei, deci a spațiului său economic și a sferei sale de influență politică (organizate ulterior sub forma Comunității Statelor Independente).

Aceste presupoziții au fost răsturnate atât de evenimentele interne (mai ales de escaladarea naționalismului și oligarhizarea societății) care s-au succedat în Ucraina, cât și de agendele geopolitice ale puterilor euro-atlantice. O astfel de evoluție a fost facilitată de eterogenitatea structurală a Ucrainei, consecință a ridicării ei pe temelia unui proiect politic (ajustat și adaptat în timp sub impactul gândirii imperiale ruso-sovietice), iar nu pe aceea a unei realități naționale cu caracter organic.

Or, din momentul în care, simultan cu refuzul ofertei ruse referitoare la coabitarea în „casa comună europeană”, încordarea relațiilor ruso-americane și instalarea la Kiev a unei conduceri naționaliste și ruso-sceptice, bazele militare NATO și sistemele antirachetă ale SUA au ajuns în vecinătatea vestică a Ucrainei, iar bascularea acesteia către UE a devenit probabilă, Rusia a pus în discuție (după cum, de altfel, avertizase Președintele Vladimir Putin, inclusiv la Summitul NATO de la București, din 2008) frontierele ucrainene, respectiv integritatea teritorială a Ucrainei.

Ca de obicei, insecuritatea subsecventă incertitudinilor frontaliere, conflictelor teritoriale, mișcărilor secesioniste și războaielor civile, a generat temeri și speranțe diferite în rândul comunităților etno-culturale (și religioase, desigur) care compun actuala societate ucraineană, furnizând atât atuuri cât și amenințări în special minorităților naționale (printre care și cea română).

România a ales ca loialitatea sa față de aliații occidentali să treacă înaintea loialității față de comunitatea românească din Ucraina. Ca membru NATO și UE, dar mai ales în condițiile eșecului său ca stat suveran, în loc să ceară aplicarea prevederilor tratatului româno-ucrainean de bună vecinătate și cooperare, referitoare la drepturile minorității române, ea preferă să se implice, în imediata sa vecinătate, într-o confruntare cu Rusia, pentru a sprijini fără rezerve statul eșuat ucrainean, așa cum o arată inclusiv declarația recentă a ministrului român de externe, Bogdan Aurescu. Aceasta după ce s-a implicat și la distanță, în războiul chino-american.

Într-adevăr, stabilitatea și integritatea Ucrainei sunt importante pentru securitatea României, dar asta numai dacă Ucraina este un stat democratic funcțional. O antantă a statelor eșuate, fie ea și sub tutelă euro-atlantică, nu servește cu nimic românilor. Dimpotrivă, după cum se vede, îi implică în aventuri geopolitice apte a-i scoate cu totul din istorie.

(Va urma)

Autor: Adrian Severin