Cocktail european cu umbreluță franțuzească

Prin strâmtoarea Hormuz nu mai trec în prezent transporturile regulate de petrol și GNL. Navele așteaptă să vadă cât de mult vor fi majorate primele de asigurare. Asiguratori precum Gard, Skuld, NorthStandard, London P&I Club si American Club au anunțat că vor anula polițele de asigurare pentru Golful Persic începând de joi. Riscurile depășesc limitele lor financiare. Pentru o încărcătură în valoare de 100 de milioane de dolari, asigurarea era de 250.000 de dolari. Acum, ea s-a dublat. De mâine, nu va mai exista, scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung. Transportatorii maritimi se întreabă dacă asigurările vor mai avea vreun rost într-o lume care revine la război. Europa are de suferit.

Prețul carburantului depășește praguri psihologice în Europa

Apoi,  hutiții șiiți din Yemen, susținuți de Iran, au declarat că vor încerca să închidă Bab-el-Mandeb, implicit Suezul, în cealaltă parte a Mării Roșii. Este un alt punct de blocaj pentru energia globală. Iranul a vizat deja trei petroliere în strâmtoare, în timp ce SUA depun eforturi pentru a preveni obstrucțiile. Președintele Trump a anunțat că marina militară SUA va oferi protecție în strâmtoare. Însă nu este posibil pentru moment. O întrerupere prelungită a fluxurilor prin această regiune ar avea implicații uriașe pentru petrol și GNL și pentru toate piețele de oriunde. Energia este esențială în toată producția. Și mai cu seama în țările dependente de importuri de energie.

Este cazul majorității statelor europene. Ziarele germane au început ziua cu aceeași știre pe prima pagină – motorina a depășit clar pragul psihologic de doi euro. Europa a renunțat în mare parte la importurile de energie din Rusia. UE este acum mult mai integrată în piața globală a gazului. Europa nu importă cantități mari de GNL din Qatar, însă este lovită de o decizie a Qatarului. Emiratul care produce 20% din volumul de GNL global a anunțat că oprește producție. Lucrurile pot rămâne astfel până la finalul operațiunilor militare. Asta înseamnă creșterea accelerată a prețurilor.

Se va întoarce Europa la gazele din Rusia?

Apare întrebarea dacă Europa își va schimba atitudinea față de Rusia în acest context. Nu o pun niște cârcotași, ci ministrul Energiei din Norvegia, cel mai important furnizor de energie al UE. „Având în vedere situația geopolitică actuală, cred că această dezbatere va fi relansată”, a spus ministrul norvegian. Revenirea la gazele din Rusia ar însemna eliminarea sancțiunilor, prin vot în Consiliul European. Conducta Nord Stream, sabotată în 2022, nu mai este o opțiune. Rămâne tranzitul prin Ucraina, oprit la finalul anului 2024. Acum, Ucraina amână tranzitul petrolului către Ungaria. Va face la fel în cazul gazului pentru alte state UE? Este puțin probabil ca regimul Zelenski să accepte acest lucru cât timp războiul continuă în Ucraina. Însă discuția ar putea fi reluată după o posibilă pace.

Amețeală și ambiții personale la Bruxelles

Europa are de suferit din cauza războiului din Iran, însă a fost irelevantă în acest context. Președinta CE Ursula von der Leyen a fost ridiculizată după ce a declarat, sâmbătă, că UE va organiza o reuniune privind războiul abia luni. Guvernul britanic a interzis inițial SUA să folosească bazele britanice pentru lovituri. Ulterior, Marea Britanie s-a răzgândit și s-a alăturat Franței și Germaniei pentru a se angaja să „permită acțiuni defensive necesare și proporționale pentru a distruge capacitatea Iranului de a lansa rachete și drone din sursa lor”. Aceasta înseamnă că soarta celor mari trei tari europene este acum legată de SUA, fie că le convine, fie că nu.

Nu există nicio poziție coerentă a UE. Nu doar între liderii naționali, ci și între eurocrații de la Bruxelles. Șefa estoniană a diplomației UE nu s-a putut abține să publice un comunicat privind Iranul cu 30 de minute înainte de comunicatul președinților Consiliului si Comisiei UE.

Asta explică și diferența de abordare a SUA. Președintele George W. Bush, înainte de invazia din 2003 din Irak, a încercat să mobilizeze aliații europeni. În schimb, acum avem declarația secretarului Apărării din SUA, Pete Hegseth, cu aluzie la aliații europeni: ”Partenerii buni sunt partenerii capabili, spre deosebire de mulți dintre aliații noștri tradiționali, care își frământă mâinile, se indignează și se bâlbâie când vine vorba de folosirea forței”.

Descurajare nucleară fără descurajare convențională în Europa?

Poziția celor mai mari state din UE este un adevărat ghiveci. Premierul Spaniei are mai degrabă o politică de primar progresist, precum Zohran Mamdani, la New York, implicat într-o perpetuă campanie socialistă anti-Trump. Președintele Franței încearcă să ascundă în spatele singurului portavion și a 300 de focoase nucleare imposibilitatea financiară Franței de a se înarma convențional precum Germania. Încearcă să câștige locul întâi la influență politică în Europa pentru țara sa, invitând țările UE sub umbrela nucleară franceză. Înseamnă a nu fi învățat nimic din lecția războiului din Ucraina: până la descurajarea nucleară, țările europene trebuie să fie pregătite pentru toata scara escaladării convenționale.

O victorie a SUA în Iran ar fi finalul autonomiei strategice în Europa

Adevărata descurajare europeană se vede în Marea Roșie și în Golful Yemen, nu în discursurile nucleare avântate ale lui Emamnuel Macron, cu un an înainte de expirarea mandatului. Din 2024, UE are o operațiune comună la intrarea în Marea Roșie, Operațiunea Aspidele. Participă Franța, Grecia și Italia. Franța a anunțat abia acum că va mai trimite două fregate. In acest fel, în zonă se vor afla cinci nave europene. Până acum, în misiune efectivă pe mare nu exista decât o singură fregată europeană. Asta deși de libertatea intrării în Marea Roșie depind porturile europene la Mediterana. Analiștii au arătat că aceasta dă măsura unității și relevanței militare a Europei.

Cum ar suna vocea Europei dacă la această cacofonie s-ar adăuga, cu drepturi depline, și președintele Ucrainei? Volodimir Zelenski dorește ca Ucraina să adere la UE în anul 2017.

Dacă războiul din Iran se va încheia rapid cu un succes american și israelian – o schimbare de regim și un război scurt și localizat – va fi o victorie a trumpismului. Veleitățile autonomiei strategice europene, în special pe filiera franceză, vor deveni irelevante în fața demonstrației de forță a SUA. Politica de mare putere va avea prim-planul, fără roluri importante pentru puterile mijlocii. Dacă războiul din Iran va degenera într-un conflict prelungit, puterile mijlocii precum cele din Europa se vor putea afirma. Însă cu un cost uriaș: haos regional și global, inflație criză energetică.

Germania: ”exercițiu de vasalitate” la Washington

Diplomația germană a avut ghinion. Vizita programată a cancelarului Friedrich Merz la Washington a coincis cu războiul din Iran. Discuțiile Merz-Trump de la Casa Albă au fost considerate fie surprinzător de bune, fie un ”exercițiu de vasalitate” de către presa germană. Însă, indiferent de orientarea politică, ziarele germane scriu că Merz a găsit cea mai bună formă de comunicare cu Donald Trump – tăcerea. Am asistat la o discuție între o fecioară și Jack Spintecătorul, scrie Berliner Zeitung. Imaginea din Biroul Oval aduce aminte de fostul cancelar Olaf Scholz stând lângă fostul președinte Joe Bden, în februarie 2022, când acesta din urmă anunța că, „într-un fel sau altul, Nord Stream nu va mai fi”. Vizita nu a fost un eșec total pentru Merz, pentru că Germania s-a poziționat dintotdeauna în favoarea Israelului, la polul opus Spaniei. Însă Merz s-a întors de la Washington cu mâna goală în privința războiului din Ucraina și a prețului pe care Europa îl va avea de plătit pentru războiul din Iran.

Italia: un ministru al Apărării sinistrat în Dubai

Este puțin probabil ca guvernul Italiei să fi fost anunțat despre atacul în Iran. Măcar pentru că ministrul italian al Apărării a fost surprins de atacul asupra Iranului în Dubai, împreună cu familia, în imposibilitatea de a reveni în țară. A participat prin videoconferință la ședința de urgență a guvernului. În plus, într-o bază din Kuweit se afla un contigent italian. Asta amintește de începutul revoluțiilor arabe, în decembrie 2010, în Tunisia, imediat după ce ministrul francez al Apărării își încheiase vacanța acolo. S-a oferit imediat să trimită ajutor dictatorului Zine el Abidine Ben Ali. Evoluțiile aveau să fie cu totul altele – Franța a închis ochii în Tunisia, iar apoi a participat activ la debarcarea lui Muammar Gaddafi, în Libia.

Vocea premierului Giorgia Meloni, altfel foarte puternică în ultimii ani, nu s-a auzit deloc în cazul războiului din Iran. Poziția sa politică este delicată. A fost aleasă pe o platformă asemănătoare celei a lui Donald Trump în SUA, în ce privește politica internă. Însă politica urmată de Meloni o apropie mai mult de precedentul guvern tehnocrat condus de Mario Draghi. Sprijinul vocal pentru Ucraina nu a făcut bine electoratului lui Meloni. Acum, premierul încearcă să se țină departe de o implicare într-o aventură militară americană care nu i-ar aduce dividende electorale. Totul fără a-l supăra pe liderul de la Casa Albă.

Ungaria: Vrei să mai poți face plinul? Votează Orban

În Ungaria, premierul Viktor Orban încearcă să folosească situația din Iran pentru a salva o campanie slabă pentru alegerile din luna aprilie. ”Lumea s-a întors cu susul în jos, este război în Orientul Mijlociu și în țara vecină, vine o criză a petrolului și avem blocada ucraineană a petrolului. Trebuie să ținem Ungaria departe de aceste amenințări. Fidesz este alegerea sigura”, a spus Orban. În ce privește Iranul, premierul Orban, apropiat de Donald Trump, a condamnat programul nuclear iranian, reprimarea protestelor din ianuarie. Orban este singurul lider UE care l-a primit pe Benjamin Netanyahu în ultimii ani, chiar și după emiterea mandatului de arestare al TPI pe numele premierului israelian.

Franța: un război ca o reclamă la umbrela nucleară

În Franța, ayatollahii nu mai au miza regimului Gaddafi de acum un deceniu și jumătate. Inițial, președintele Franței subliniase că Iranul este vinovat pentru ajungerea într-o situație limită. Apoi, la fel precum Jacques Chirac, la invazia Irakului, în 2023, Emmanuel Macron spune răspicat că acțiunile americane în Iran contravin dreptului internațional. ”Nu le putem aproba”, spune Emmanuel Macron. Apoi Macron își încordează mușchii și ordonă ca portavionul nuclear Charles de Gaulle să fie trimis în Mediterana, alături de o fregată și sisteme anti-rachetă. Este un gest pentru apărarea unui stat UE, care nu este însă și membru NATO. Ciprul a fost atins de o rachetă iraniană. Este în joc „credibilitatea” Franței, care mai trebui să-și onoreze și angajamentele de securitate fata de monarhiile din Golf.

De fapt, Franța își încordează mușchii pentru dovedi ”credibilitate” țărilor din Europa pe care le invită sub umbrela sa nucleară, ceea ce presupune o îndepărtare de umbrela americană din NATO.

Spania: țâfnă cu iz socialist

În Spania, premierul socialist Pedro Sanchez a devenit vocea anti-Trump a progresismului european. Poziția sa era limpede de la bun început. A organizat un grup de state occidentale care au recunoscut Palestina, în 2024: Spania, Irlanda, Norvegia. Sunt primele țări UE care recunosc Palestina, după Suedia, în 2014. În rest, Palestina fusese a fost recunoscută în anii 1980 de țările foste socialiste. Spania și Israelul și-au retras ambasadorii. Ministerul Apărării din Spania a anulat contractele de apărare cu companii israeliene. Ba chiar studiază și anularea contractelor care implică orice componente israeliene.

Guvernul Spaniei a anunțat că nu va permite folosirea bazelor sale militare de către SUA pentru atacurile împotriva Iranului. Anterior, în criza din Gaza, partidele de extrema stânga din guvern au cerut interdicție pentru navele SUA în baza navala NATO La Rota. Spania este singurul aliat european care a refuzat să accepte alocarea a 5% din PIB pentru Apărare și nu a atins încă pragul de 2% din PIB.