Contextul lansării „Cotidianul” în 1991. Despre (altfel de) gadget-uri, cu o scurtă referire la infern

Într-una din cele mai celebre, influente și obscure cărți ale filosofiei secolului XX, „Ființă și timp”, unul din conceptele fundamentale folosite de Heiddeger este acela de „Wozu” („la ce”). Fiecare ustensil care ne înconjoară își are menirea sau „la ce”-ul lui. Trăim înconjurați de obiecte familiare ale căror sensuri („la ce”-uri) le cunoaștem, de la bun început. Ciocanul servește pentru a bate cuie, paharul, pentru a bea din el etc. 

Comentând pe marginea acestui concept, Gabriel Liicenu observa că infernul e lumea lipsită de sensuri. Imaginați-vă ce infern ar trăi un om din evul mediu, teleportat în lumea noastră plină de obiecte al căror sens nu l-ar cunoaște.

Pentru un tânăr din ziua de azi, lumea anului 1991 ar fi un infern din mai multe motive și pe mai multe paliere: absența cvasitotală a gadgeturilor cunoscute, incapacitatea de a recunoaște sensul („la ce”-ul) unor obiecte comune, o rată a inflației care făcea ca banii să-și piardă realmente valoarea peste noapte, încăpățânarea de a rămâne ancorați în trecut, într-un „parteneriat strategic” cu URSS-ul, care subjugase și șubrezise oricum economia românească vreme de zeci de ani, etc.

În 1991, gadget-ul suprem era televizorul

Poate părea greu de crezut, dar în 1991 gadget-ul suprem era televizorul. Televizorul color, mai exact, la care puțini avuseseră acces înainte de 1989. Lumea făcea credite pentru a-și cumpăra unul, ceea ce era o nebunie într-un an în care rata inflației avea să ajungă la 170%, iar în anii următori avea să treacă de 200%. Comparați, spre exemplificare, cu rata inflației din luna martie 2026, care a fost de 9,9%, într-o perioadă de criză.

Cum nu apăruseră, încă, posturi de televiziune private (primul, SOTI, se va lansa în decembrie 1991), iar televiziunea prin cablu abia începea să ia amploare, oamenii se adunau seara, în sufragerie, în jurul televizorului, pentru a urmări știrile și emisiunile politice difuzate de televiziunea publică. Departe de a fi imparțială, aceasta susținea fățiș Frontul Salvării Naționale (viitorul PSD), care câștigase alegerile parlamentare din Duminica Orbului (20 mai 1990) cu 67% și pe Ion Iliescu, cel care câștigase alegerile prezidențiale cu un procent covârșitor de 85% din voturi.

Un gadget despre care am spune astăzi că făcea parte din același ecosistem cu televizorul era videorecorderul, aparat aflat la mare preț, prin intermediul căruia se urmăreau filme de pe casete, în general, închiriate de la centre specializate.

Un casetofon bun, dotat, eventual, cu CD Player, să nu mai vorbesc despre o combină era, cu adevărat, un produs de lux, pe care nu oricine și-l putea permite.

Un alt gadget aflat la mare preț era radioul. Am scris în Cotidianul despre cum am urmărit, alături de bunicul meu, Revoluția Română la radio. Primul post de radio privat, UniFun Radio, a apărut imediat după revoluție, în ianuarie 1990. A fost urmat de celebrul Radio Contact și de Radio Fun.

Mai existau și gadget-uri, aș zice de nișă, și care costau, de asemenea o avere. Walkman-ul era unul dintre ele.

„Anii de aur” ai presei scrise

Însă cel mai accesibil, mai prizat și mai mobil gadget era ziarul. Imediat după Revoluție, presa scrisă a explodat. Existau ziare care aveau tiraje de sute de mii de exemplare zilnic și care, cu toate acestea, se epuizau, uneori, încă de la orele dimineții.

Ca și televiziunea publică, presa scrisă din România, în marea ei majoritate, se afla în slujba nou instalatului regim. O altă parte profera un naționalism deșănțat, urmaș direct al naționalism-comunismului din care, teoretic, România tocmai ieșise.

Acul busolei oscila între oficiosul FSN, infamul „Dimineața”, la încă și mai infamul „România Mare”, ziar condus de doi dintre sicofanții lui Ceaușescu: Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, care făcuseră echipă, înainte de Revoluție, la „Săptămîna”, probabil cea mai militantă și mai mizerabilă publicație din ultimii ani ai comunismului. Ai fi zis că românii suferă de Sindromul Stockholm. 

Și nu doar românii de rând păreau că suferă de Sindromul Stockholm, ci și conducătorii lor. La 5 aprilie 1991, Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov semnaseră, la Moscova, „Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție dintre România și URSS”.

România devenea astfel prima și singura țară a Tratatului de la Varșovia care semna un tratat care o reîntorcea în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Din fericire, URSS era în agonie, iar până la finalul anului avea să dispară cu totul, așa că tratatul nu a avut, de fapt, niciun efect.

Existau, desigur, și curente politice marginale: de la neolegionarii disipați în diferite organizații, până la comuniștii asumați din jurul Partidului Socialist al Muncii (PSM), înființat și condus de fostul prim-ministru Ilie Verdeț. 

Cotidianul a fost „altfel” de la bun început

Presa democrată, care se dorea o contrapondere la toate aceste mișcări, avea puține șanse de reușită și încă și mai puține resurse.

În acest context, Ion Rațiu a avut ideea, dar și fondurile necesare pentru crea un ziar, după modelul celor britanice. Era ceva absolut inovator pentru presa din România acelor vremuri. Imaginați-vă doar încăpățânarea de a tipări un ziar pe hârtie de cea mai bună calitate, într-o țară și o periodă când penuria hârtiei de ziar, chiar și cea de cea mai proastă calitate, era cronică.

Cotidianul a inaugurat, în România, ceea ce mai târziu, se va numi presă de tip „Quality”.  A fost primul ziar cu capital privat străin, lucru care i-a permis o independență editorială pe care alte publicații, care depindeau de stat pentru hârtie și distribuție, nu și-o puteau permite.

A fost, de asemenea, primul ziar care a adoptat rigorismul britanic, bazat pe argumentație și analiză, balcanismului deșănțat care domina marea majoritate a publicațiilor.

Românii au avut șansa de a citi, în propria lor limbă, o publicație similară, din punct de vedere al abordării, cu The New York Times sau The Guardian.

Rațiu versus Iliescu

Data lansării, 10 mai, „Ziua Regalității”, nu a fost aleasă întâmplător.  A fost un gest de frondă al lui Ion Rațiu, la adresa puterii și, în special, a președintelui Ion Iliescu, care i-a interzis Regelui Mihai să viziteze România în mai multe rânduri.

Totul a culmint cu ziua de 25 decembrie 1990, când Regele Mihai a sosit în România pentru o vizită de 24 de ore, iar de la Aeroportul Otopeni a plecat direct către Curtea de Argeș pentru a vizita și a se reculege la mormintele strămoșilor săi.

Pe drumul spre Curtea de Argeș, pe autostrada București – Pitești, mașina regală a fost blocată de poliție și trupe înarmate. Regele și familia au fost întorși pe aeroport și expulzați din țară. Ion Iliescu a decretat vizita ca fiind ilegală și a spus că era de natură să perturbe ordinea publică.

Un nou început

De-a lungul timpului, Cotidianul a trecut prin mai multe schimbări. Cea pe care mi-o amintesc cu drag s-a petrecut în 2007, când „Cotidianul” a relansat colecția „Biblioteca pentru toți”, vânzând, în fiecare miercuri, câte o carte împreună cu ziarul.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată atunci că voi ajunge să lucrez în redacția acestui ziar.

Din octombrie 2025, „Cotidianul” și-a schimbat patronatul și a încercat să revină la ceea ce Ion Rațiu își dorise să fie de la bun început. Doar că tehnologia s-a schimbat enorm în ultimii 35 de ani. Ziarele tipărite pe hârtie au dispărut aproape cu totul, fiind înlocuite de cele în format electronic.

Gadget-urile au acum o cu totul altă natură și scopuri dintre cele mai diverse. Doar prin intermediul lor mai puteți citi „Cotidianul” și sperăm că o veți face pentru mult timp de-acum înainte.

ADDENDA. O societate la fel de divizată

Anul lansării „Cotidianului” a coincis cu cel al lansării privatizării în România. Ca și acum, societatea era profund divizată în ceea ce privește calea de urmat. Sloganul „Nu ne vindem țara” atunci a fost lansat, de precursorii FSN-iști ai PSD-iștilor de astăzi. În cele din urmă, multe companii, care aveau șansa la o a doua viață, prin investiții străine, au fost vândute, unor investitori neaoși, care le-au devalizat, vânzându-le bucată cu bucată.

Din punct de vedere politic, societatea era la fel de scindată ca și acum. Urmașii comuniștilor, s-au auto-proclamat „naționaliști” și au incitat populația la revoltă împotriva membrilor partidelor istorice, pe care-i acuzau că vor să vândă țara. 

În anul de dinaintea lansării „Cotidianului”, la o aruncătură de băț de locul unde scriu aceste rânduri avuseseră loc două evenimente sugestive din acest punct de vedere.

Încercarea de linșare a lui Corneliu Coposu și mineriada din iunie 1990

Mai întâi, la 28 ianuarie 1990, o contramanifestație a FSN, la protestul organizat de partidele istorice în Piața Victoriei, a adunat o mulțime de oameni în fața sediului PNȚ.  Mulțimea a încercat să pătrundă în clădire pentru a-l linșa pe liderul țărănist Corneliu Coposu.

Coposu s-a adresat primului ministru Petre Roman, care s-a deplasat la sediul PNȚ, în încercarea de a detensiona situația.

„M-am dus acolo imediat. M-am dus pe balcon și am încercat să mă adresez mulțimii și a apărut strigătul ăla <ei n-au mâncat salam cu soia>. Și-atunci chiar mi-a sărit țandăra, cum s-ar spune. Am spus <oameni buni, omul pe care-l vedeți lângă mine, Corneliu Coposu, a stat 17 ani în închisorile comuniste. Despre ce vorbiți voi? Abia dacă apuca o bucată de pâine cu apă, darămite… Ar fi vrut el salam cu soia>”, avea să-și amintească Petre Roman, într-un documentar realizat de Recorder.

În cele din urmă, Corneliu Coposu, a fost escortat din sediu și a plecat într-un TAB al armatei.

Celălalt eveniment a început cu „fenomenul Piața Universității”, la 22 aprilie 1990. Atunci, oamenii au ieșit în stradă pentru a cere îndepărtarea foștilor comuniști de la conducera țării și pentru a-și manifesta dorința de a urma o cale pro-occidentală.

Totul a culminat cu mineriada din 13-15 iunie 1990, când Ion Iliescu a chemat minerii din Valea Jiului, pentru a „elibera și ocupa” Piața Universității.

A fost doar prima dintr-o serie de mineriade, care aveau să zguduie imaginea externă a României. A fost nevoie de mulți ani și multe reforme pentru a schimba percepția occidentalilor asupra țării. 

Din anumite puncte de vedere, încă plătim tribut pentru asta.