Decembrie 1989. Viața între două lumi

Părinții m-au dus la țară, la bunici, pe 15 sau 16 decembrie. La Timișoara, scânteia Revoluției apăruse deja. Am întrebat-o mai târziu pe mama dacă m-au trimis la țară de teamă că la oraș va izbucni Revoluția. Mi-a zis că nu, nici nu se gândeau la așa ceva. Poate părea incredibil, dar, cu mai puțin de o săptămână înainte de fuga de pe acoperișul CC, nimănui nu-i trecea prin minte faptul că Ceaușescu va fi istorie, în decurs de câteva zile.

Revoluția română în direct. La radio și în ziar

Aceea a fost o iarnă călduroasă. E tot ce-mi amintesc din primele zile de vacanță până când lucrurile au început să se precipite. Nu știu în ce măsură oamenii aflaseră de cele întâmplate la Timișoara. Nimeni nu discuta despre căderea comunismului. În orice caz, nu de față cu noi, copiii.

La țară, nu aveam televizor. Avuseserăm, dar se stricase. Taică-meu îl luase să-l repare, dar nu l-a mai adus niciodată. Ăsta a fost un motiv îndelungat de controverse între tata și bunici. Devenise un fel de joc: ei amintindu-i de televizor, iar el explicându-le că nu mai putuse fi reparat, dar și că le va aduce unul în loc cu proxima ocazie.

Așa am fost trezit brusc, în dimineața zilei de 22 decembrie, de volumul ridicat al difuzorului la care bunicul asculta frecându-și palmele. Atunci am aflat că „e Revoluție” și că oamenii vor să-l dea jos pe dictator.

Difuzorul lângă care mi-am petrecut următoarele zile, alături de bunicul, era, împreună cu ceasul închis într-o cutie cu geam agățată de perete (și pe care bunicii aveau grijă, în fiecare seară, să-l întoarcă), una dintre instituțiile care mi-au guvernat copilăria la țară.

Primul lucru pentru care am iubit Revoluția a fost lumina. Nu-mi amintesc ca, la țară, să fi luat cina la lumina becului înainte de 1989. Toate scenele de la cinele din amintirea mea se petrec la lumina lămpii cu gaz, agățată strategic în tocul ușii dintre bucătărie și singura cameră a „casei mici” așa cum o numeam noi.

Primul lucru pentru care am urât Revoluția, și mi-a fost teamă de ea, au fost morții. Bunicul era abonat fidel la Scînteia. Scînteia a fost, de altfel, primul meu abecedar. Ori de câte ori nu-i dădeam pace bunicii, ea mă trimitea la bunicul „să mă învețe să citesc”. Cum nu exista nicio carte în casă, unul sau altul din numerele ziarului se transforma, ad-hoc, în abecedar. 

Scînteia nu mai era Scînteia. Acum, se numea Adevărul. Erau, cred, două ediții care apăreau zilnic. Era cea „normală”, în care titlul ziarului apărea cu albastru, și cea „de doliu”, complet neagră, în care se publicau și numele victimelor ucise care fuseseră identificate.

Înainte să deschidă ediția „de doliu”, bunicul, cu bunica alături, își făceau câteva cruci mari. Semnificația lor îmbina deznădejdea și speranța. Deznădejdea (și un semn de omagiu) față de cei care-și pierduseră viața și speranța că, printre numele victimelor, bunicul nu le va regăsi și pe cele ale vreunuia dintre cei doi frați ai mamei care locuiau în București. Cum telefoanele erau un lux, chiar și la oraș, bunicii n-au aflat că băieții lor n-au pățit nimic decât atunci când Revoluția a luat sfârșit.

Înapoi la oraș. Vacanța cu un TAB albastru

Anul 1990 m-a prins înapoi la oraș. Părinții au decis că vor să facem primul Revelion liber împreună. A fost efectul Revoluției. Oamenii erau recunoscători că sunt în viață, că se numărau printre cei care vor trăi în libertate, spre deosebire de aceia care, uciși peste tot în țară, nu mai apucaseră să o facă. Așa că mulți au petrecut acel Revelion în familie, indiferent de planurile pe care și le făcuseră înainte. A fost cel mai vesel și, în același timp, cel mai trist Revelion pe care mi-l amintesc. Ceva imposibil de descris pentru cine nu l-a trăit. O simbioză improbabilă între o nuntă și o înmormântare. 

După Revelion, să fi fost 3 sau 4 ianuarie, mama a venit acasă cu o jucărie. O cumpărase, spunea ea, pentru că era singurul lucru pe care-l putuse cumpăra în acea zi, în tot orașul. Probabil una din ultimele jucării produse în Republica Socialistă România: un TAB albastru. (Comunismul era debil și anacronic chiar și atunci când venea vorba despre alegeri mult mai simple de-atât). Era o jucărie total anemică, din punct de vedere calitativ, comparativ cu cele pe care le aveam deja (și aveam îngrozitor de multe). Asta a contat prea puțin, însă. TAB-ul a devenit jucăria mea favorită din același motiv din care toate celelalte jucării fuseseră, la rândul lor, preferatele mele: era cea mai nouă.

În ziua în care am primit jucăria, am mai primit, pe nepusă masă, un cadou. Mă uitam cu tata la televizor, când cineva, un oficial din noua conducere a țării, probabil, a anunțat că începerea școlii se amână cu două săptămâni. L-am întrebat pe tata dacă asta însemna că nu trebuia să mă mai pregătesc pentru începerea școlii. Mi-a zis că nu, nu mai trebuia. De bucurie, i-am sărit în brațe și l-am pupat. Apoi, m-am dus în camera mea, năucit de minunea care, ca orice minune, venise pe neașteptate, în mod gratuit, fără ca nimeni să o fi cerut-o.

Aveam două săptămâni la dispoziție să „călăresc” TAB-ul ăla albastru în niște fantasmagorice bătălii epice. Dar nici acelea, nici cele, multe și reale, care vor urma, n-au reușit să lase în memoria mea o amprentă mai profundă decât cea a Revoluției din Decembrie 1989.