În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Din nou, spațiul larg ne-a dat o minunată senzație de libertate. (Nu că în rest ne-am fi simțit ostaticii șarpelui al cărui trunchi îl alcătuiam. În Convoi, principalul sentiment este cel de siguranță, în peisajul nemărginit principalul sentiment este cel de libertate. În munți și la mare bucuria este dată de frumusețea care nu le elimină pe celelalte. Dacă sunt prezente. De aceea le și caută oamenii în concedii. Noi în Convoi le avem pe toate.)
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Se spune că trebuie să suferi că nu ai ceva pentru a fi bucuros când în sfârșit îl ai. Bucurie pe care altfel n-ai resimți-o. Asta atât psihic cât și chiar fizic. Abia dacă te-a durut capul și nu te mai doare, te poți bucura că nu te mai doare. Însă, din păcate, când nu te mai doare capul, ai și uitat cum a fost când te-a durut, ai alte lucruri la care să te gândești și nu te bucuri că nu te mai doare capul. Dar acum, după ce am lăsat în urmă un loc de unde ne-am speriat că n-o să mai putem ieși, marșul prin câmpia vălurită îl savurăm ca atare. Convoiul urcă dealurile și dispare în văile blânde și moi. Privim înainte, zărim capul șarpelui cu ofițerul călare în frunte. Apoi acela dispare pentru a reapărea după alt deal și altă vale. Sunt destul de în față ca să-l pot vedea și pe el și, uneori, chiar și o parte din drumul pe care-l vom călca. Îmi închipui că șirurile următoare nu văd ceea ce pot să zăresc eu, în schimb, ele pot să ne vadă pe noi precum și un fragment mai mare din ceea ce urmează. Toată lumea din Convoi se bucură de acest joc plin de surprize, când părți din trupul din care faci tu însuți parte dispare ba după o colină, ba printr-un pâlc de copaci, pentru ca să apară iar. Ceea ce-mi provoacă satisfacția de mult uitată a copilului când ba i se ascunde, ba i se arată o jucărie. Aproape că-i vine să râdă și copilului din mine. Sau ceea ce a mai rămas din copilul din mine.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Preocupat de jocul „de-a apare-dispare”, mă pomenesc cu încă o surpriză. Undeva în stânga trece o cale ferată și mai departe, după ea, mi se pare că văd iar oamenii care se deplasau paralel cu Convoiul sus pe o cărare cioplită în muntele gata să ne înghită. Oamenii aceia sunt departe, așa cum au fost și pe munte, nu le pot desluși veșmintele și cu atât mai puțin chipurile. Nu am niciun argument că ar fi aceiași și totuși sunt sigur că sunt aceiași. Îmi forțez ochii să deslușesc dacă și ei formează un convoi ca al nostru, adică dacă sunt și ei escortați de soldați înarmați. Degeaba! Nu pot să-mi dau seama, oamenii aceia sunt prea departe și, din când în când, se interpun obstacole în câmpul vizual între marșul nostru și marșul lor: ba trece un tren, ba intrăm noi sau ei printre copaci.
După o vreme, îmi înțepenește gâtul tot sucindu-l spre stânga, așa că privesc doar înainte. Îmi doresc un program de varietăți și pe spatele celui din fața mea apare un ecran și pe ecran un program de varietăți. După ce am luat prânzul, mă uit iar spre stânga, îi văd iarăși pe oamenii mici, mișcându-se paralel cu orizontul. Să fi avut și ei o pauză de masă sau să facă și ei parte dintr-un șarpe atât de lung încât să nu-i pot surprinde decât un fragment? Nu știu.
Nu mă mai tot uit la stânga, dar când totuși o fac, îi văd deplasându-se acolo, departe. Când se interpune iarăși un obstacol ori când drumul nostru ori al lor deviază, le simt lipsa și mă liniștesc doar când reapar în câmpul meu vizual. Din clipa când i-am văzut mișcându-se paralel cu noi, cățărați pe cărarea înaltă a muntelui, coloana aceea din depărtare a devenit o constantă în viața noastră. Sau, cel puțin, în viața mea.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mai trec niște zile, munții au rămas în urmă, la fel și Marțea Mare. Ne deplasăm în rutina zilnică, nu ne lipsește nimic, totul este perfect organizat, n-avem de ce ne plânge. Neavând nimic de făcut decât să umblăm în ritmul stabilit de Forurile Înalte, gândurile zburdă și ele libere. „Nu poți să nu te gândești la nimic, atât cât ești om normal în stare de veghe”, așa că îți trec prin cap de toate. Nici nu știi din ce colț al creierului mai apare ceva uitat. De pildă, o spusă a lui Dostoievski: „Cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să evadeze este acela de a-l face să nu știe că e captiv”. De ce mi-a revenit în minte tocmai acest citat? În primul rând, că eu nu sunt un prizonier, dovadă că pot părăsi oricând Convoiul. Deci, nu sunt nici captiv. E drept că, uneori, mai ales în diminețile proaspete, când trecem printr-un peisaj îmbietor, îmi vine să ies din rând și să mă întind în iarba moale și răcoroasă. Să închid ochii și să stau culcat o veșnicie. Sau, când, deși am primit haine ușoare, ne este totuși cald și, trecând pe lângă o apă, n-ai cum să nu-ți dorești să faci o baie nu numai pentru a te răcori, ci și pentru simpla plăcere de a simți valurile lovindu-te. Ăsta este un lucru firesc, așa că Forurile Înalte au acceptat și propunerea ca în anumite condiții Convoiul să facă o pauză ca oamenii să se poată scălda. Forurile Înalte s-au gândit la toate și chiar că nu ai de ce să te plângi. Nu, nu pot fi considerat prizonier, nu, nu sunt captiv, deținut, constrâns, atunci când, pentru a avea tot ce ai nevoie, nu trebuie decât să te supui la o anumită disciplină! Cât efort, câtă sudoare sunt nevoiți să cheltuiască toți cei aflați în afara Convoiului pentru a obține orice lucru și simțind mereu asupra capului incertitudinea zilei de mâine? Iar nouă, singurul preț ce ni se cere pentru toată viața noastră fără griji, este să respectăm întocmai disciplina fără de care traiul nostru n-ar putea exista. Noi suntem niște privilegiați, în niciun caz prizonieri! Pe lângă faptul că putem pleca oricând din coloană, iată, am fost martori cât au riscat alții să intre în Convoi fără succes, paznicii făcându-și adevărata datorie! În cazul nostru, vorbele lui Dostoievski nu se potrivesc și mi le scot repede din cap.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.