Corabia iluziilor

A venit de nu știu unde corabia iluziilor. A tras în port. Te urcai pe ea și căpitanul te ducea prin marea timpului pierdut de vedeai tot felul de aspecte politice pozitive, încântătoare.

Președinți de țară care-și iubeau nebunește poporul, partide politice care se luptau pentru țară cu dușmanii țării, chestii din astea siropoase, iluzii. Plăteai un sfanț, doi și vedeai iluziile astea cu ochii tăi. Așa e construit universul nostru, să știi. Dar cine ar fi crezut că universul se va văluri într-o bună zi în chip miraculos și magic, până hăt, departe, dincolo de orizontul nostru vizibil, poți să-mi spui?

Cine și-ar fi închipuit că totul o va lua razna, că prezentul, trecutul și viitorul se vor amesteca în bătaia valurilor?! Cine ar fi crezut că celulele, da, da, celulele viului se vor răzvrăti, ele, dragele de ele, moleculele, genele, mitocondriile, particulele, toate, vai, nebunele!? Ceea ce se petrece s-a petrecut iar ceea ce se va petrece, se petrece acum şi aici? Dar uită-te la mine! Ce vezi? Vezi un om? Poate că sunt un om.

Unul care a pierdut trenul. Ce crezi? Nu știu cum am pierdut Orient Expres. Poate nici n-a existat. E doar o idee, o idee de libertate. Dar nu e mai important să ieși la larg? Dar dacă nu sunt eu, chiar acela care vorbește, care povestește?! Aici încep îndoielile mele. Adevărul e că Vogoride m-a stârnit. El și numai el. De unde a răsărit Vogoride? Cine știe? Parcă nu se întâmpla așa în fiecare zi? Ce, tu n-ai pățit-o?! Sunt convins că ai pățit-o și tu. Uite-așa apare câte unul, așa, din neant apare în calea ta. Îți aține calea, ce să mai vorbim!

Vogoride mi-a trimis o scrisoare, printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget, mi-a șoptit mie Bacalbașa, pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, mi-a șoptit că-i plin de refugiați cosmici, da, nu te pui, nu te joci, refugiați cu nemiluita de la Podu Turcului la Giurgiu, de din vale, de la Bistrița la Caracal, în dungă, în jos, prin Câmpia Română, către Vidin, către Istanbul și Atena, din Berlin la Cairo, din Paris la Nairobi, din Tokyo la Washington. Refugiați?

Unii sunt microscopici, membrane văluritoare, alții sunt uriași, dar ce spun eu, gigantici, nu-i vezi, au spectre diferite. Pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, să fi fost. Cam așa, după prânz, chiar după prânz. După prânz? Păi e normal că după prânz pentru că, în porțiuni mici, timpul pare să fie liniar. Molatec, timpul, așa să fie. Molatec, da, un București molatec, după prânz, căldură mare, dragă, vezi bine. Trece rar câte o trăsură pe Calea Victoriei, arsă de soare binișor, Calea Victoriei. Von Makensen doarme pe undeva, sforăie, se aude până la Berlin sforăitul lui, ce crezi, nu te pui cu neamțul.

Are ochi și urechi peste tot, pretutindeni, el doarme dus. Ce-i pasă?! Ocupant, învingător, neamț cu ștaif, oho! La Comenduire, niște bucureșteni cu interes, gloată mișcătoare. Vociferează, zic tot felul de minciuni, să primească acolo, un sfanț, o acadea, niște lemne de foc. Ce să știe ea, gloata, despre Marea Sarmatică? Despre ocean? Oceanul, ah, oceanul! Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta.

El îmi povestea despre valuri nemaivăzute, despre adâncurile misterioase ale oceanului, despre lumi dispărute, despre oceanul universal. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. A trecut o cometă înspre Târgu Secuiesc, pot să jur. De mâncat, am mâncat.

Cârnați cu fasole. Murături. Am băut o bărdacă cu vin de Pietroasele, bun vin, ghiduș, tare ghiduș. Pe urmă am întâlnit niște liberali chercheliți și scandalagii care nu știu ce ziceau despre Rusia care a pus ochii pe Ucraina.