În articol, el scrie:

Am greşit în ultimul articol! Am spus că pe lista sabotajelor urmează o centrală nucleară şi a fost un pod.

Sau n-am greşit? În fine!

Să recunoaştem totuşi că ceva se întâmplă cu războiul ăsta. De îndată ce flacăra dă semne de mocneală cum vine cineva să sufle în jar iar, să-l întărâte.

Toţi vorbesc de nebunia lui Putin. Că furia insuccesului l-ar fi transformat într-o personificare a răzbunării. Eu cred altceva. Că este un incendiu cu două tabere dispuse în jurul lui. Una care toarnă apă, alta care toarnă gaz. Nu mai sunt la fel de sigur ca la început că Putin e şi acum, ca atunci, cu turnatul gazului. Deşi loviturile dure el e primul care le incaseaza în plin şi asta, desigur, îi accentuează nervozitatea. Iată: contraofensiva de succes a ucrainienilor, distrugerea gazoductului, aruncarea în aer a podului de la Kerci. Dacă ar vrea să escaladeze nuclear conflictul ar avea toate pretextele necesare. Şi totuşi nu o face. Se rezumă să improvizeze. Declaraţii ameninţătoare, atacuri doar aparent furibunde, represalii la alibi.

Căci să fim serioşi! Lansarea a 100 de rachete bătrâne şi dezorientate dintre care jumătate sunt doborâte iar restul cad la întâmplare făcând pagube derizorii în raport cu muşchii încordaţi pentru intimidare demonstrează nu doar slăbiciune ci şi teamă. Teamă de represiune la represiune.

Observ un contrast din ce în ce mai accentuat între retorica plină de venin a reprezentanţilor Kremlinului şi prudenţa ripostelor lor militare la umilinţele din ultima vreme. Senzaţia este că în interiorul aparatului lor de decizie ar acţiona două aripi, una moderată şi alta radicală în raport cu soluţia nucleară. Iar Putin a ajuns, cumva, să fie prins la mijloc. De unde la început aveam impresia că el era principalul pornit să aprindă fitilul nuclear iar ceilalţi nu ştiau cum să-l tempereze, acum mi se pare că din rândul celorlalţi s-a desprins o falangă ultra-naţionalistă, o mână de hiper-fanatici care vor hecatombe cu orice preţ şi fac orice să împingă conflictul spre totul sau nimic. Mizând, în special, pe laşitatea adversarilor, pe faptul că aceşti occidentali îmburgheziţi nu-şi vor sacrifica bunăstarea de dragul unor principii mult mai abstracte decât pielea lor.

Când frontul se prăbuşeşte, când adversarul a început să-ţi provoace dezastre cu mult dincolo de graniţele sale, acolo unde până ieri te credeai invulnerabil, când printr-un război convenţional e limpede că nu vei reuşi să câştigi, nici măcar să păstrezi ce-ai acaparat, ce-ţi mai rămâne de făcut? Să tragi de timp aşteptând minuni, ca altădată, de la Generalul Iarnă? O opţiune foarte riscantă şi ucigător de costisitoare.

Vehiculata posibilitate a lansării la intimidare a unei mini-bombe atomice într-o zonă oarecum neutră (gen Marea Neagră, Insula Şerpilor, Arhipelagul Arctic) părea a avea o noimă din perspectiva salvării cât de cât a onoarei unei Rusii pe care istoria a îmbibat-o de orgoliu imperial, dar care azi se află în mare dificultate.

Ce-l determină pe Putin, încolţit din toate părţile şi cu atâtea pretexte la dispoziţie, să nu joace această carte?

Poate neîncrederea în precizia şi eficienţa armelor sale nucleare tactice? Poate teama de represaliile promise de marii săi adversari? Poate frica de o reacţie negativă internă? Poate o raţiune mult mai trează decât cea ironizată de propaganda inamică?

Sigur, nu e timpul pierdut să recurgă la un astfel de gest. Mai ales că în fiecare zi se mai adaugă o umilinţă, o provocare, un băţ băgat prin gard. Poate că încă nu e pregătit şi, când va fi, va ataca năprasnic.

***

China ar putea opri acest război. După toate scenariile şi prognozele privind viitorul planetei pe termen mediu şi lung ea este în momentul de faţă favorită în a prelua, peste câteva decenii, supremaţia mondială. Ce se întâmplă în prezent o transformă în principalul beneficiar al conflictului din Ukraina. În vreme ce marii ei concurenţi (SUA, UE, Rusia) se uzează într-un conflict ce-i sleieşte economic şi îi abate grav de la traiectoriile optime de dezvoltare, ea culege beneficii colaterale majore. Conservarea şi consolidarea propriilor resurse, creşterea influenţei politice, obţinerea de facilităţi comerciale la care cu un an inainte nici nu putea visa, poziţionarea într-o neutralitate versatilă care-i permite opţiuni excepţionale în beneficiul propriu etc.

Chinei îi convine de minune să continue acest război în această formă, dar nu i-ar conveni deloc să se generalizeze şi, mai ales, să devină unul nuclear. Căci un război nuclear ar fi la fel de distrugător pentru ea cât şi pentru combatanţii actuali. Ar întoarce lumea înapoi cu un secol iar cei care ar ajunge să o conducă atunci ar domni peste ruine.

China ar putea şi are tot interesul să oprească Rusia să folosească arme nucleare. Atunci când un astfel de pericol ar deveni iminent ea, probabil, o să intervenă decisiv. Ar fi suficientă o declaraţie tranşantă a liderilor ei în acest sens. O ameninţare adresată Kremlinului că, dacă va depăşi o linie roşie, China se va alătura coalitiei internaţionale anti – Putin.

Dacă Beijingul va ajunge să dea sau nu un astfel de ultimatum, şi când, e greu de spus. Sigur că, în aceste zile tensionate, se negociază la greu pe canale invizibile public o nouă arhitectură geo – politică a planetei. Acest fapt poate explica prudenţa de care vorbeam a Moscovei. Speranţele ei într-o ieşire onorabilă încă n-au dispărut chiar de tot.

Un lucru însă e cert: războiul din Ukraina a încetat de mult să mai fie unul local. În jurul lui, ca în jurul unei mese de poker la care se joacă pe mize exorbitante, stau mai marii nucleari ai lumii. Probabilitatea ca unul dintre ei să ia totul mi se pare infimă. Deocamdată se plusează moderat, la tatonare, căutându-se compromisul rezonabil. Un all in în situaţia de faţă ar fi o sinucidere curată din partea celui care l-ar iniţia.

Dar, cum se ştie, nebuni au fost, nebuni sunt încă.

Vom vedea ce ne rezervă zilele următoare.