Culorile primăverii în capodopere ale picturii româneşti

Casa Artmark vă invită la Licitaţia de Primăvară, marţi 27 martie, la ora 19:30, la Athénée Palace Hilton. Vi se propune un “rendez-vous” primăvăratic cu opere ale maeştrilor picturii româneşti, de la Grigorescu la Luchian, de la Pallady la Petraşcu, Iser, Baba şi mulţi alţii.

Pornind de la Casa pictorului de la Câmpina (Nicolae Grigorescu), veţi face o Promenadă (Ştefan Luchian) la Chioggia (Gheorghe Petrașcu) ajungând la Cafeneaua din Bazargic (Iosif Iser), pentru a vă plimba apoi Pe cheiul Senei (Theodor Pallady), unde un tânăr pictor își face Autoportretul (Adrian Ghenie) fără să bănuiască nici o clipă cât de cunoscut va deveni mai târziu.

Spicuim pentru dumneavoastră câteva lucrări ce merită un interes deosebit:

Țărăncuță odihnindu-se, lucrare din 1925 a lui Arthur Verona (1868-1946) este estimată la 3.000 – 5.000 de euro.

Descendent al unei familii cu blazon şi renume, Verona s-a născut la Brăila, loc unde tatăl său, originar din Dalmaţia, se stabilise cu câţiva ani înainte. Primul atelier în care lucrează este cel al fratelui mai mare, Nicolae Henri, în Herţa, însă studiile serioase le va face în capitalele artistice ale sfârșitului de sec. XIX – Paris și München. Influențat de creația lui Nicolae Grigorescu în preajma lui 1900, Verona va crea în manieră acestuia pentru câțiva ani, pentru ca, la maturitate, să devină unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai pitorescului românesc autentic, dar și al unei artei monumentale dedicate țăranului român.

Fată din Rucăr a fost pictată de Nicolae Grigorescu între 1890 şi 1895.

Pictorul provine dintr-o familie de condiţie modestă fiind cel de al şaselea copil, penultimul, al lui Ion Grigorescu, administrator al moşiei de la Pitaru a lui Filip Lenş, şi al Ruxandrei. În 1843, după moartea tatălui tânărul vine cu familia în Bucureşti, unde ia primele lecţii de pictură, împreună cu fratele său, Gheorghe (n. 1835), de la un unchi, zugrav de biserici. În 1848, ambii băieţi sunt admişi în atelierul lui Anton Chladek [1794-1882], pictor şi miniaturist sârb cu notorietate în Ţara Românească, care lucrează în special portrete pentru înalta aristocraţie locală. Talentul lui Nicolae Grigorescu a fost remarcat în scurt timp de Cleopatra Trubeţkoi, născută Ghica,care îl invită la Băicoi (Prahova), să picteze ctitoria ei din localitate.

Până în 1862 când pleacă să studieze la Paris, tânărul pictează biserici (Căldăruşani, Zamfira, Agapia, Pucheni). Şansa de-a primi bursă i-a surâs în urma vizitei lui Mihail Kogălniceanu la mânăstirea Agapia.

Perioada de după 1862 marcheaza evoluția decisivă a lui Nicolae Grigorescu, care în mai puțin de un deceniu devenea cel mai important pictor al artei românești. Anii petrecuți la Paris, urmați de perioada de ucenicie în sânul Coloniei de la Barbizon deschideau universul plastic al artistului, care avea să se materializeze ulterior într-o creație românească excepțională. Dacă prima perioadă este definită de experimente cromatice, plastice, de subiect și chiar de rezonanța lor culturală, după 1878-1880 Grigorescu avea să își dedice o bună parte din operă materializării spiritului românesc pe pânză. Este perioada marilor compoziții ce aveau să îl plaseze în vârful artei românești: de la operele reprezentative din campania ocazionată de Războiul de Independență, la pictarea carelor cu boi și până la portretizarea țăranului român.

Portretul de țărăncuță, apărut în creația lui Grigorescu încă din deceniul 7 al sec. al XIX-lea, avea să fie dezvoltat după un tipic propriu, atât din punctul de vedere al construcției plastice, cât și din prisma tematică. Din etapa de creaţie cuprinsă cu aproximaţie între 1880 şi 1900 regăsim o seamă de portrete de țărăncuțe ce probează acest fapt: Cap de ţărancă din 1879-1885 (Muzeul Naţional de Artă al României), Ţărăncuţă din 1883-1890 (Muzeul Naţional de Artă al României), Cap de fată (Cap de ţărăncuţă) din 1885-1890 (Muzeul de Artă din Craiova) sau Ursăreasa din Bolduri din 1885-1890 (Complexul Muzeal Iaşi), toate reprezentând chipuri de fete tinere, încadrate de baticul alb, care le separă de fundalurile întunecoase.

Valoare estimativă: 25.000 – 45.000 de euro

Şi tot penelului lui Nicolae Grigorescu îi datorăm Casa pictorului de la Câmpina (1895-1900), estimată la 50.000 – 80.000 de euro.

Lucrarea provine din colecția istorică a diplomatului Viorel Tilea (1896-1972). Membru al marii familii transilvănene Rațiu (atestată încă din sec. al XIV-lea), Tilea avea să devină un important diplomat și demnitar român în perioada interbelică. A fost nepot al memorandistului și omului politic dr. Ioan Rațiu (1828-1902) și se înrudea cu omul politic Ion Rațiu (1917-2000), devenit și el un personaj decisiv al elitei politice românești în perioada interbelică. Cariera o începea în preajma Primului Război Mondial, făcându-și ucenicia în preajma unor personalități ca Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voievod, pentru ca apogeul carierei să fie punctat la sfârșitul anilor 1930. Între 1938 și 1940 devenea ministru plenipotențiar la Londra, așadar ambasador al României în Regatul Unit, numele său fiind legat de „Incidentul Tilea”, când acestea intervenea pe lângă Foreign Office (în 16 și 17 martie1939), atenționând asupra pericolului unei posibile agresiuni a Germaniei naziste asupra României. În urma acestui incident Tilea avea să își piardă cetățenia, în septembrie 1940, moment în care cerea azil politic în Marea Britanie. Ulterior, cetățenia între timp reoferită de Regele Mihai avea să îi fie retrasă a doua oară de către statul comunist, fiind considerat un inamic al statului datorită acțiunilor sale din exil (membru fondator al Mişcării Române Libere).

Preferința pentru peisajul rural românesc este cea care l-a transformat pe Nicolae Grigorescu din pictorul realismului barbizonist în maestrul ce a introdus în spațiul autohton maniere și tendințe tipic impresioniste. Chiar dacă această alegere tematică l-a îndepărtat de principalul curent al modernității secolului al XIX-lea, uleiurile artistului respiră și vibrează în fluxul cel mai modern, coordonând un întreg limbaj pictural tipic românesc. Plăcerea de a căuta un imaginar cât mai înrădăcinat în viața de zi cu zi a țăranului român s-a manifestat pe întreaga durată a carierei, începând cu priveliștile din Câmpulung, sau cu forfota străduțelor dominate de vechea Bărăție (vezi Bărăția din Câmpulung, Muzeul Național de Artă al României, inv. 1231), pe care o pictează, în diverse ipostaze, începând cu 1867. Agitația și atmosfera patriarhală, tipică târgului românesc, va deveni un punct central în opera lui Grigorescu, care însă nu se va limita la un singur loc specific. Astfel, în călătoriile sale încep să apară pe lângă Câmpulung, Rucărul, Bacăul, Târgoviște și micile târguri sau bâlciuri apărute la marginile orașelor muntenești.

După stabilirea definitivă în țară, petrecută la sfârșitul anilor 1880, Grigorescu își va găsi drept reședință definitivă orășelul Câmpina, unde va trăi și lucra pentru ultimi 17 ani ai vieții. Localitatea de la poalele munților avea să devină una de interes în special după inaugurarea căii ferate Ploiești-Predeal (1879) și construirea gării. Ulterior va deveni zonă importantă în industria petrolieră, cunoscând prima rafinărie construită în 1886, urmată de ridicarea celebrei „Steaua Română’ în 1897. În această perioadă de forfotă și dezvoltare economică și urbană, Grigorescu își achiziționa o veche casă muntenească.

Casa veche a lui Grigorescu, achiziționată în anii 1890-1900, avea să fie înlocuită de o construcție nouă în perioada 1902-1904, fapt ce ne îndreptățește să considerăm că pictura de față a fost realizată cel mai probabil între anii 1894-1901. Cunoaștem alte 3-4 variante ale casei pictorului ce surprind locuința din diverse unghiuri sau perioade, toate fiind grăitoare pentru pitorescul instanței. Opera de față este cea mai mare ca dimensiuni și surprinde construcția în perspectiva cea mai generoasă, oferindu-ne o imagine de ansamblu a curții, așa cum o vedea Grigorescu pe la 1900.

Trei picturi de Theodor Pallady reţin atenţia în mod special: Pe cheiul Senei, pictat în a doua jumătate a anilor ’20, şi provenind din colecția istorică Marieta și dr. Ștefan Jianu. Doi dintre cei mai pasionați colecționari de artă românească modernă, medicii Jianu aveau să strângă piese cu adevărat importante. Atrași de creația unui Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian sau Alexandru Ciucurencu, pasiunea celor doi se va axa în special în jurul operei lui Theodor Pallady. (10.000-18.000 de euro).

O altă lucrare este Coastă în Bretania (6.000-9.000 de euro), urmată de un frumos

Nud în atelier (25.000-35.000 de euro), opera din 1922-1924.

Cafeneaua din Bazargic (30.000 – 45.000 de euro) este realizată de Iosif Iser în 1920

Cariera lui Iosif Iser se va lansa cu adevărat începând cu 1908, an în care se mută la Paris, stabilindu-și reședința în Montmartre, în vecinătatea atelierului lui André Derain. Atunci grafica va fi cea care îi va oferi atât stabilitate financiară, cât și o deschidere față de noile valuri ale modernismului european. În timp ce frecventa cursurile Academiei Libere Ranson, Iser publica desene umoristice și satirice în ziarele „Le Témoin” și „Le Rire”, fiind coleg cu Jules Pascin, André Derain, Dunoyer de Segonzac sau Juan Gris. Prietenia cu Derain și Brâncuși avea să intermedieze și contactul artistului nostru cu mișcarea europeană de avangardă, fiind introdus de cei doi în cercul artistic de la Batteau-Levoir.

Chiar dacă Iser a cochetat cu Franța aproape toată cariera sa, sejururile și anii petrecuți în Paris au fost mereu alternați de perioade mai mult sau mai puțin lungi, petrecute în România. Activitatea sa din timpul războiului va prospera și putem aminti prima expoziție importantă de uleiuri la Ateneul Român (1916), dar și conceperea unui ciclu tematic ce îi va coordona întreaga carieră – universul tătarilor. Atras de spațiul oriental încă din primii ani ai carierei, Iser va deveni în perioada interbelică unul dintre cei mai importanți artiști moderni ai căror pictură surprindea turcul sau tătarul. Totodată, artistul a încercat să marcheze și să modeleze și universul oriental, peisajul devenind și el pentru o perioadă necesar. Peisajul ocupă așadar un loc semnificativ în creaţia lui Iser, începând din anii „20 când începe să picteze în sudul Franţei şi pe bulevardele aglomerate ale Parisului. Atras îndeosebi de scene cu pieţe populate, iarmaroace sau târguri, a ilustrat cu vervă mişcarea mulţimii, dar a ales de asemenea şi uliţe liniştite care păstrau un farmec specific. În aceeaşi perioadă îşi însuşeşte tehnica guaşei, dar şi a pastelului şi acuarelei, care îl afirmă ca excelent colorist. Balcicul și sudul Dobrogei aveau să fie imediat încorporate în creația lui Iser, iar celebra și fermecătoarea cafenea turcească să devină un nucleu compozițional important.

Bazargicul avea să intre în vizorul artistului încă de la prima călătorie a lui Iser în Balcic, căci drumul spre orașul din sud își cunoștea drept ultimă stație de tren reședința de județ a Caliacrăi. Aici Iser se va plimba pe străduțele pitorești ale orășelului turcesc și va studia – cel mai probabil pe parcursul verii anului 1920 – viața, traiul și întregul univers. „Cafeaneaua din Bazargic”, una dintre cele mai importante pânze realizate de Iser – atât ca subiect dar și ca mărime, încapsulează ani de studiu ai lui Iser, reușind fără îndoială să surprindă și să creeze o capodoperă a genului.

Opera de față era expusă prima oară în Paris, la Salon d’Automne, în 1921, în același timp cu Familia de tătari, două opere ce ne oferă indiscutabil informații despre cine era pictorul Iser încă din 1921.

Cadâne la cafea din 1942 estimat la 30.000 -50.000 de euro, de asemenea de Iosif Iser, aparţine unei tematici asociate cu creaţia artistului.

Odalisca a devenit sinonimă cu numele lui Iser, subiectul fiind tratat de pictor constant, oglindind astfel mutațiile de stil ale acestuia.

Tipologia umană și varietatea sa i-au oferit lui Iser șansa realizării unui întreg caleidoscop de lucrări în care figura umană a ocupat atât o centralitate compozițională, cât și una tematică. Nu ne este străină legătura lui Iser cu lumea dobrogeană, zonă căreia îi datorează formarea sa artistică, dar și articularea viziunii sale picturale. S-a întors la peisajul și omul dobrogean pentru că în ele regăsea propriile afinități de trăire, artistică ori cotidiană.

Lumea orientală a Dobrogei, mozaic de naționalități cu diverse obiceiuri și tradiții, veșminte și arhitecturi, a reprezentat un conglomerat explorat în epocă și de lumea literară. În opera lui Iser reîntoarcerea spre această lume se petrece odată cu întoarcerea în țară, în 1934, moment din care figura umană devine element singular, centrul lucrărilor sale.

Port pe înserat de Samuel Mützner este evaluat la 12.000-18.000 de euro.

Impresionismul românesc şi ulterior postimpresionismul au fost profund marcate de personalitatea marelui pictor Samuel Mützner, a cărui creaţie reprezintă mărturia însuşirii fidele a noilor descoperiri în materie de artă, în vogă printre mai marii artişti de peste hotare. Format la importante şcoli din Germania şi Franţa şi împătimit al marilor călătorii spre descoperirea a noi culturi şi orizonturi de inspiraţie, Samuel Mützner este puternic atras de pictura „en plein-air”, dovedind o totală adeziune la viziunea maeştrilor francezi, de la care împrumută practica redării farmecului şi plenitudinii luminii, pentru o mai puternică exprimare a realităţii. Perioada franțuzească avea să rămână probabil cea mai importantă etapă din evoluția lui Mützner în ceea ce privește atracția față de tehnicile impresioniste, fiind de notorietatea perioada petrecută în preajma lui Claude Monet. Evoluția paletei lui Mutzner este visceral legată de șederea în micuțul sat franțuzesc, însă nu este mai puțin adevărat că perioada franțuzească de până la 1908 marcase deja o clarificare a viziunii (cel puțin față de perioada muncheneză).

Subiect profund impresionist – studiul luminii ocazionat de reflexiile apei – peisajul de față ne oferă mici frânturi din maniera și tehnica impresionistă pe care Mützner nu o va folosi decât pe durata a 3-4 ani (1908-1911), în special prin influența directă a coloniei de la Giverny. Pointilismul folosit aici se va transforma în anii următori, în special după sejurul nipon.

Natură statică cu album de artă, vase, flori și cărți. Operă din 1936 a lui Gheorghe Petraşcu are capacitatea, ca şi celelalte naturi statice ale sale, de a ridica obiectele simple la nivelul de strălucire al pietrelor preţioase. Nu sunt niciodată prea variate sau prea sofisticate în aranjamente compoziţionale, apelând doar la câteva obiecte folosite ca leitmotiv. Ca o regulă, masa este acoperită cu o stofă de culoare albă, cu imprimeuri negre sau bleumarin, cu flori roşii sau roz sau pături cu dungi în genul celor populare. Pe aceste pânze, sunt aşezate în variante infinite obiectele prozaice care capătă nobleţe prin preţiozitatea culorilor şi voluptatea materiei dense, bogate în efecte plastice. Senzaţia pe care o lasă naturile statice ale lui Petraşcu este una de mineralizare, de vitrificare a obiectelor reprezentate, aici a cărţilor, care încep să semene cu nişte cutii de bijuterii, şi a vaselor, ce capătă sclipiri de onix.

Valoare estimativă: 25.000 – 45.000 de euro

Şi tot de Gheorghe Petraşcu, Chioggia, pictată în 1924, provine din colecția istorică a criticului de teatru Valentin Silvestri.

George Călinescu definea Veneţiile lui Petraşcu drept „dramatice privelişti veneţiene, cu mult mai profunde decât ale lui Canaletto, descompuneri în culori grele şi somptuoase a unui cadavru de oraş”.

După cum biografia și datările peisajelor ne mărturisesc, Petrașcu a pictat la Veneția între 1902 și 1939, timp în care se pare că a efectuat aproximativ 10 călătorii. Printre cele mai importante itinerarii le regăsim pe cele materializate în 1924, 1928 și 1934, ani în care pictorul a stăruit și a realizat o seamă de opere reprezentative. Unul dintre motivele care l-au atras în mod special s-a coagulat în jurul majestoaselor palate înșiruite pe Canale Grande. Din sejurul realizat în cursul anului 1924 ne parvin o serie de opere ce ilustrează nu doar farmecul venețian, ci și trăsăturile cele mai statornice și pregnante ale picturii de atunci a maestrului. Aceste tablouri, definite atât de caracteristicile oferite de monumentalitatea surprinsă, cât și de aplecarea pentru o artă a tonurilor reci, îl plasează pe Petrașcu între cei mai importanți pictori ai Veneției. Materia dură folosită de Petraşcu, dar şi tehnica aşezării şi crestării culorii pe carton sau pe pânză elimină fluiditatea şi conferă senzaţia de încremenire a imaginii în peisajul redat de artist.

Evaluat între 12.000 şi 18.000 de euro.

Prezență nelipsită a salonelor din țară sau din străinătate, Eustațiu Stoenescu s-a dedicat după anii de studiu, exclusiv picturii, obținând o extraordinară dexteritate. În 1914 a fost medaliat pentru lucrarea Dejunul expusă la Salonul Oficial din Paris, moment de recunoaștere a valorii artistice.

A călătorit intens, căutând să se îndepărteze de situația politică a începutului de secol al XX-lea, în Danemarca, Suedia, Franța, America, personala deschisă în 1921 la Galeria Bernheim–Jeune, consacrându-l internațional.

Temă predilectă a perioadei sale de început (și dusă la excelență la maturitate), natura statică este în genere dominată de game de culori stinse, griurile care atrăgeau atenția cronicarilor încă de la primele expoziții. În rapide și dezarticulate lovituri de penel, compozițiile lui Stoenescu vibrează prin modelarea afectivă a formelor, deseori pictate cu tușe largi, rapide și pline de culoare. Natură statică cu fructe şi ulcior, propusă în licitaţie este evaluată la 5.000-8.000 de euro.

O frumoasă Piaţă la Veneţia (5.000-8.000 de euro), de Corneliu Baba, provine din colecţia George Macovescu, Ministru de Externe al R.S.R (1972- 1978) şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1978-1982).

„Veneţia cere o înţelegere deosebită a peisajului ei specific. Îţi trebuie o mare trăire a frumuseţii ei picturale la fel ca trăirea frumuseţii grave a unui portret (…). Motivele veneţiene sunt foarte bogate în resurse (…). Le-am ferit de pericolul pitorescului ce poate seduce foarte uşor într-un spectacol ca cel veneţian, gata compus şi pictat.”, declara artistul. Veneţia lui Corneliu Baba devine astfel o metaforă a locului, identificat prin fizionomie tipică, forţă şi tensiune lăuntrică. Totodată, imaginea Veneţiei lui Corneliu Baba este şi una personalizată, precum cea prezentă, imagine care imortalizează un mit şi un ideal, o imagine interioară şi o proiecţie afectivă. Expresia cromatică pură, născută din sensibilitate profundă, îşi găseşte reprezentarea în imaginea palatului veneţian. Culorile sunt concentrate într-un ansamblu armonios, exaltate până la materialitate, transpunând într-o manieră sensibilă apusul soarelui în Veneţia. Roşul şi ocrul sunt conturate de negru care structurează regia de desfăşurare a ansamblului.

Piațetă din Cassis (1937) de Ion Ţuculescu, estimată la 20.000-30.000 de euro, a aparţinut colecţiei prof. dr. inginer Irina şi Ionel Constantinescu.

Perioada 1934-1938 marchează anii în care tânărul Țuculescu, student încă la facultățile de Medicină și Științe Naturale, se reapuca de pictură, cea care îl atrăgea atât de mult în anii copilăriei și adolescenței. În buna tradiție a pictorului peisagist, călătoria a reprezentat factorul decisiv în reluarea și interpretarea în limbaj pictural a lucrului văzut, fapte inițiate totuși la rugămintea Mariei Fotiade (soția artistului, începând cu 1934). Este perioada în care peisajul devine motivul preferat al lui Țuculescu și, chiar dacă stilul se modifică, perspectiva și orizontul, tipice unei vederi, vor persista și în „încâlcita” perioadă expresionist-abstractă. Cei mai însemnați critici ai vremii aveau să se aplece asupra expoziției acestui „necunoscut” Țuculescu; astfel, George Oprescu, Petru Comarnescu sau Tache Soroceanu întrezăreau debutul unui mare pictor. În rândurile din „Adevărul literar și artistic”, Soroceanu, pictor și el, menționa: „E un debut surprinzător de frumos. De la primul contact cu lucrările sale putem spune că avem de a face cu un pictor în toată puterea cuvântului. D-l Ion Țuculescu nu-i numai un tânăr ce dă dovadă de avântul vârstei, construind nervos și puternic volumele, ci simte culoarea. Are o pastă strălucitoare, o claviatură dinamică cu armonii inedite și cu efecte ce răzbat metalic […].”

Peisajul de față, expus în prima expoziție personală (Ateneul Român, 1938) îl prezintă pe acel Țuculescu instinctiv, în care lipsa prejudecăților scolastice vibrează în pastă și în tușă. Regăsim motivul simptomatic al copacului, preluat din aprecierea purtată lui Andreescu, iar compoziția se desfășoară exemplar între raporturile de profunzime și perspectivă. Culoarea poartă încă paloarea impresionistă după care pictorul și-a compus peisajul perioadei de început, însă calitatea ei tonală pregătește nuanțele expresioniste pe care le regăsim în creația anilor 40.

De acelaşi artist semnalăm şi Flori de câmp, un pastel pe hârtie, evaluat la 2.000 – 4.000 de euro.

Convoi la Vlaici (Înmormântare la țară), pictura din 1911-1912 a lui Camil Ressu, este estimată la 8.000 – 12.000 de euro.

În 1912, Camil Ressu prezenta la Salonul Oficial prima mare compoziție cu accente decorativ-monumentale, Înmormântarea la țară (titlul original, din catalogul salonului, a fost „O înmormântare”). Acest tip de operă avea să deschidă calea unor compoziții la fel de celebre, ca Academia Terasa sau Odihna câmpului, ca să nu mai vorbim de proiectul pentru copertina Teatrului Național din București. În cazul Înmormântării la țară, problematica apariției ei în imaginarul lui Ressu ține de accesarea și asimilarea motivului rural într-o manieră total disociată față de ceea ce obișnuise pictura lui Grigorescu și a epigonilor săi. Chiar dacă suscită în epocă reacții diverse, atât pro cât și contra, opera îl delimita definitiv pe Ressu în comparație cu sămănătoriștii clasici, care alegeau încă reprezentări idilice ale țăranului român. Opera de față surprinde grupul de țărani din partea stângă a compoziției finale, parte extrem de interesantă căci ea cuprinde și singurul personaj feminin (în întregime) din opera finală. Personaj central, țăranca din prim plan coordonează vizual întreaga operă și este contrabalansată de apariția mult mai funebră a chipului din feminin din partea dreaptă, parțial tăiat, dar cu o privire pătrunzătoare, direct către privitor.

Țăran la lumina lămpii (15.000 -25.000 de euro), pictat de acelaşi artist în 1920-1925, îl reprezintă pe actorul Ion Brezeanu (1869-1940) în rolul lui Ion din piesa „Năpasta”, de Ion Luca Caragiale, piesă ce avea premiera la Teatrul Național din București în 1890. Opera era realizată de Camil Ressu la comanda lui Victor Eftimiu, director al Teatrului Național, între 1920 și 1921. Ressu avea să realizeze mai multe variante acestei opere, fiind cunoscute variante în colecția Muzeului Brukenthal și cea a Muzeului Național de Artă.

Un alt nume de primă mărime al picturii româneşti interbelice este Nicolae Dărăscu. Unt propuse în licitaţie două lucrări remarcabile.

Natură statică tradiţională (6.000-9.000 de euro) aparţine unui gen abordat mai rar de artist. Influențat încă de la începtul carierei de creația lui Cézanne, pictorul nostru nu avea cum să nu elaboreze natura statică decât în nota construcției iscusite a maestrului francez. Picturile lui Dărăscu prezintă o recuzită simplă, dar grăitoare prin utilitate sau recurență într-un mediu familiar – bucătărie, atelier etc. Cu o paletă recognoscibilă în special în pictura în fața naturii, Dărăscu modelează prin pensulție una dintre cele mai reușite opere ale genului, un ulei de o mare respirație cromatică și picturală.

Ciobănaș cu oi, la Vlaici, datat 1912, este imediat ulterioară momentului în care creația lui Nicolae Dărăscu intra în vizorul criticii de artă românești, după debutul expozițional de la Ateneul Român. Expoziția, concentrată în cele 42 de peisaje aduse din Franța, oferea practic creația picturală a ultimilor 3 ani petrecuți de Dărăscu în Paris și sudul Franței. Chiar dacă nu a suscitat cele mai profunde reacții de susținere din partea criticii autohtone, evenimentul punctează momentele în care Dărăscu intra în contact cu gruparea literar-artistică din jurul lui Alexandru Bogdan-Pitești, cunoscutul publicist și mecena. Tudor Arghezi, unul dintre puținii critici ce au înțeles pictura lui Dărăscu încă de la debut, avea să intermedieze contactul acestuia cu cenaclurile organizate de Bogdan-Pitești atât în București, la casa din Știrbei Vodă, dar mai ales la cel organizat drept „tabără” de creație, la conacul de la Vlaici. Chiar dacă activitatea efectivă la conacul de la Vlaici nu va depăși verile a trei ani (1912-1915), tehnica lui Dărăscu, ce se afla încă în etapele de căutări, a fost, chiar și parțial, influențată fie de peisaj, fie de sursa tematică întâlnite acolo. În ceea ce privește opera de față, putem interpreta compoziția drept relevantă întregului ciclu de uleiuri realizat în perioada 1910-1916. Tehnica binecunoscută, în care se intercalau note neoimpresioniste, alături de un parfum autentic românesc, atât prin specificitatea peisajului, dar și cea a subiectului, sunt repere estetice ale creației lui Nicolae Dărăscu pentru perioada antebelică.

Valoare estimativă: € 8.000 – 15.000.

De o frumuseţe specială, La promenade este un pastel pe hârtie semnat de Ştefan Luchian în 1904.

Lucrarea are pe verso o autentificare: „Dovadă, certific că acest tablou 45/60 reprezentând (o figură în profil cu pălărie albă cu panglică bleu, părul negru cu o floare roşie şi bluză albă, cu o draperie roşie), lucrat în pastel, este de pictorul Luchian, din epoca pastelelor, genre: Manet. pictorul Cornescu T. 7 IX 1941”

Valoare estimativă: € 25.000 – 45.000

Oferta Casei Artmark la această licitaţie este imensă. Ne mulţumim să amintim, pe scurt, o serie de artişti şi lucrări ale căror nume şi valoare nu pot fi ignorate.

Sorin Ilfoveanu este autorul uleiului pe pânză Omul cu capră (1.500-2.500 de euro), tablou semnat, datat, intitulat și dedicat, cu negru, „Sorin Ilfoveanu, nov. 2005, Omul cu capră, Dlui dr. Chicoș cu drag, Ilfoveanu, feb. 2008”

Alexandru Ciucurencu este prezent în licitaţie cu două lucrări din perioade diferite de creaţie: Mama (1975), estimat la 6.000-9.000 de euro şi Margine de Iaşi, din 1940, evaluat la 5.000-7.000 de euro.

Dintre cele câteva picturi de Dumitru Ghiaţă am reţinut Acoperișuri la Balcic (2.000-3.000 de euro), alături de care ţinem să menţionăm două peisaje de Horia Bernea: Grădină, acuarelă pe hârtie (600-900 de euro) şi uleiul pe pânză Orizont la Tescani (1.500-2.500 de euro).

Delicat, decorativ şi sugestiv în acelaşi timp, Vas italian cu flori, pictat de Ştefan Câlţia în 1996 are valoarea estimativă de 2.500- 3.500 de euro.

O pitorească Ghicitoare cu ghiocul, de Octav Băncilă este evaluată la 5.000-8.000 de euro, în timp ce Parcul băilor din Buziaş de Vasile Popescu poate fi licitat începând de la 4.000 – 7.500 de euro.

În sfârşit, ajungând în zilele noastre, ne oprim la Autoportret cu frunză de Adrian Ghenie. Pictat în 2001, el este evaluat la 12.000 – 18.000 de euro.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.