Dacă ar fi trăit, Gina Patrichi ar fi împlinit 80 de ani

Era o femeie de o frumuseţe aparte, inteligentă, plină de farmec, de un excepţional talent. Avea un har venit din văzduh. Sensibilă, pasională, Gina Patrichi a dat viaţă unor personaje memorabile în teatru, film şi televiziune, remarcându-se prin forţă actoricească, vocea cu un timbru de neuitat, capacitatea de a trece uşor de la registrul comic la cel dramatic.

Actriţa Gina Patrichi s-a născut la 8 martie 1936, la Bucureşti. În 1952 a început cursurile Institutului de Teatru ”I.L. Caragiale” din Bucureşti, la clasa Aurei Buzescu.

”A fost o perfecţionistă a scenei şi a filmului românesc. Sensibilă şi pasională, putea trece uşor de la registrul comic la cel dramatic. Naturală, fără inhibiţii şi foarte expresivă, Gina Patrichi a fost un talent rar, o actriţă complexă care a dat viaţă unor personaje memorabile în teatru, film şi televiziune.

Un extraordinar rol în Dimineaţa pierdută

După 1990, când Teatrul Bulandra a putut face turnee în străinătate, spectacolul Hamlet, montat de Alexandru Tocilescu, avându-l pe Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără regina Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre (Londra), apoi la Dublin şi Paris. Acest rol, interpretat impecabil, a fost printre ultimele ale actriţei”.

Cu George Motoi în Trecătoarele iubiri, filmul Malvinei Urşianu

A desfăşurat o prestigioasă activitate teatrală, mai întâi în cadrul Teatrului Dramatic din Galaţi, unde, în 1956, a debutat în spectacolul Nota zero la purtare de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu. În cei aproximativ opt ani cât a jucat pe scena acestui teatru a avut roluri în numeroase piese, dintre care amintim Titanic vals de Tudor Muşatescu (regia Valeriu Moisescu, 1958), Nora de Henrik Ibsen (regia Ariana Kuner, 1959), Celebrul 702 de Alexandru Mirodan (regia Vlad Mugur, 1961), Poveste din Irkutsk de Arbuzov (regia Vlad Mugur, 1962) ş.a.

Alături de Anton Tauf în Antoniu şi Cleopatra, în regia lui Mihai Măniuţiu

În 1964 este descoperită de regizorul Liviu Ciulei şi invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din Bucureşti, condus de acesta. Pe scena Teatrului Bulandra a debutat la 29 ianuarie 1964 în piesa Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, în rolul Corinei, sub îndrumarea aceluiaşi Valeriu Moisescu.

Alături de Victor Rebengiuc, partenerul ei de scenă

Dintre piesele în care a interpretat roluri de neuitat pe scena Teatrului Bulandra, amintim: D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale (1966, regia Lucian Pintilie), Iulius Cezar de Shakespeare (1968, regia Andrei Șerban), Aceşti nebuni făţarnici, de Teodor Mazilu (1970, regia Emil Mandric), Elisabeta I de Paul Foster (1974, regia Liviu Ciulei), Azilul de noapte, de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei), Hedda Gabler de Ibsen (1975, regia Cătălina Buzoianu), Interviu de Ecaterina Oproiu (1976, regia Cătălina Buzoianu), Amintiri de Alexei Arbuzov (1982, regia Ion Caramitru), Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie, de Jan Otcenasek (1984, regia Valeriu Moisescu), Hamlet de William Shakespeare (1985, regia Alexandru Tocilescu). Ultima stagiune în care a apărut pe scena Teatrului Bulandra a fost 1992-1993, iar ultima premieră a fost cu Teatrul comic de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).

A jucat, de asemenea, la Teatrul Naţional din Cluj în spectacolul Antoniu şi Cleopatra de W. Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu (1988), în care a interpretat magistral rolul reginei.

Împreună cu Amza Pellea

Iată ce declara Gina Patrichi despre criza personajelor feminine în film, într-un interviu realizat de Eva Sîrbu: ”Poate e un timp al bărbaţilor. Al ştiinţei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim şi rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soţii, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situaţie… Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecinţele egalităţii, cu limitele ei cu tot. Şi pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viaţa frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretenţioase. Ne mulţumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanţă la mare, cu o primăvară. Putem fi mult şi bine egale cu ei (bărbaţii)! Pot să ne ceară să fim deştepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară şi leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă.Sau vacanţa la mare. Noi putem şi să muncim şi să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi şi egale cu ei. Nu credeţi că suntem formidabile?”.

În Zerbinette din Vicleniile lui Scapin

Amintind despre ceea ce însemna o actriţă în film, Gina Patrichi mărturisea: ”O actriţă poate reduce totul la ceea ce numim sex-appeal. Dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandreţe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta şi ştiinţa de a te face ascultată, o anume prezenţă mereu vie, mereu neobosită… De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viaţa, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viaţa: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriţă, într-adevăr este foarte importantă… Dar, iertaţi-mă, să zicem că o actriţă are toate aceste calităţi: sensibilitate, personalitate, feminitate, ce face cu ele? Femeile din filmele noastre sunt cel mai adesea nişte figurante. Şi dacă e vorba de figuraţie, e normal să se aleagă o actriţă care să arate bine, care să fie cel puţin frumoasă. Dar e nevoie de o limpezime sufletească formidabilă. Am descoperit că oamenii preferă să vadă o actriţă cu o faţă limpede, chiar dacă personajul e matur şi are în spate o mare experienţă de viaţă, cu toate urmele ei. Am fost şi foarte fericită şi foarte nefericită, niciodată n-am fost la mijloc. Şi asta se vede pe faţa mea şi nu în riduri, ci în expresie. Iar eu nu sunt o apă foarte limpede… În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri — spun eu — niciodată nu-i prea târziu. Și pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”.

Gina Patrichi în Dimineaţa pierdută după Gabriela Adameşteanu, alături de Tamara Buciuceanu

Gina Patrichi a colaborat cu mari regizori care au pus în scenă piese din repertoriul naţional şi universal la Teatrul Naţional de Televiziune: Petre Sava Băleanu, Letiţia Popa, Petre Bokor, Cornel Todea, Sorana Coroamă-Stanca, Cornel Popa, Dan Necşulea şi mulţi alţii. A jucat, astfel, în Stâlpii societăţii de Ibsen, Egmont de Goethe, Livada cu vişini de Cehov, Cadavrul viu de Tolstoi, Pescăruşul de Cehov, Cavalerul tristei figuri, după Cervantes, Diavolul şi bunul Dumnezeu de J.P. Sartre, Surorile Boga de Horia Lovinescu, Troienele de J.P. Sartre, după Euripide ş.a. A interpretat cu aceeaşi pasiune roluri pentru teatru radiofonic, participând, de asemenea, la spectacole de muzică şi poezie.

Alături de soţul său, Victor Anagnoste

Iată o mărturisire de credinţă: ”Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apţi de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăieşti, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau şi construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi şi prea puţin pentru mâine”.

În Vocea umană de Jean Cocteau

În film a debutat, alături de Victor Rebengiuc, în Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei, 1964), în rolul Rozei Ianoşi. A avut roluri memorabile, între altele, în filme regizate de Malvina Urşianu. Din filmografia sa mai amintim, conform volumului 1234 cineaşti români (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996): Procesul alb (1965), Neînfricaţii — serial TV (1970), Felix şi Otilia (1971), în regia lui Iulian Mihu, Bariera (1972, regia Mircea Mureşan), Dincolo de nisipuri (1973, regia Radu Gabrea), Trecătoarele iubiri (1973, regia Malvina Urşianu), Nemuritorii (1974, regia Sergiu Nicolaescu), serialul TV Lumini şi umbre (1979-1982, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureşan), Probă de microfon (1980, regia Mircea Daneliuc), Liniştea din adâncuri (1981, regia Malvina Urşianu), Saltinbancii (1981, regia Elisabeta Bostan), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983, regia Malvina Urşianu), Moromeţii (1986, regia Stere Gulea), Figuranţii (1987, regia Malvina Urşianu), Hanul dintre dealuri (1987, regia Cristiana Nicolae). A jucat în filme alături de alţi mai actori: Liviu Ciulei, Emil Botta, Ştefan Iordache, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Amza Pellea, Ştefan Mihăilescu-Brăila, George Constantin, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu şi mulţi, mulţi alţii.

Gina Patrichi a fost celebrată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru

”Ceea ce poate fi o condiţie sine qua non pentru o actriţă de film este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi — şi aici nu-i vorba numai de femei, fireşte — tot ce gândim, simţim, cunoaştem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a reacţiona. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor ea poate fi şi educată. În meseria noastră înveţi să fii sensibil.”

Gina Patrichi, inconfundabila actriţă

A primit Premiul ACIN pentru rolul Zaza din filmul Pe malul stâng al Dunării albastre, în regia Malvinei Urşianu (1983), Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul Antoniu şi Cleopatra de W. Shakespeare (regia Mihai Măniuţiu, 1988), Premiul de excelenţă acordat de UNITER (31 ianuarie 1994), Premiul de excelenţă (post mortem) la Gala UNITER din aprilie 1994.

Gina Patrichi la Cannes în 1965

Gina Patrichi s-a stins din viaţă la 18 martie 1994, la doar 58 de ani, în Bucureşti.

În 1996, Mircea Patrichi a publicat volumul Gina Patrichi. Clipe de viaţă, dedicat memoriei surorii sale. ”Cred în capacitatea marelui public de a înţelege sensul artei şi de a aprecia pe artistul care convinge cu sufletul” este una dintre mărturisirile Ginei Patrichi regăsite în paginile acestui volum biografic. În 2008 a fost lansat volumul Carte cu Gina Patrichi, al criticului de teatru Mircea Morariu. De asemenea, o stradă din Bucureşti poartă numele Gina Patrichi.

Aplauze pentru Hamlet

Iată ce spunea despre ea marele regizor Mihai Măniuţiu: ”Portretul real al Ginei Patrichi ar putea fi compus numai în felul unei fotografii mişcate (interminabile, însă, şi vibrânde) în care fiecare din imaginile componente, ce se dislocă şi merg totodată una din cealaltă, ar fi icoana unui alt chip, semnul unei alte existenţe şi hieroglifa unui alt început. Actriţa e totuşi îndreptăţită să spună cu orice prilej ‘eu însămi’ şi să se afirme ca atare în toate manifestările ei, deoarece posedă cheia pluralităţii sale şi stăpâneşte perfect (în sens structural-intim) trăsătura comună a acestor atâtea ‘chipuri’, ‘existenţe’, ‘începuturi’. Întreg secretul este neînfrânata ei dragoste de viaţă. (…) Fragilitatea, pe care adesea o inspiră spectatorilor, nu e decât nimbul de nelinişte în care se învăluie dorinţa ei tenace, şi, în fond, pustiitoare, de a da vieţii mai mult decât primeşte”.

Gina Patrichi rămâne o actriţă inconfundabilă. Ştia să te învăluie şi să te ia cu ea în oricare din rolurile pe care le interpreta.