Dan Ciachir: Păcatele culturale nu se prescriu niciodată

„Eugen Ionescu – că-i uitasem hramul -, ajuns anticomunist la vârsta pensionării, când alţii se ocupă de grădinărit, băsneşte şi el despre libertate, drepturile omului, căluşe imaginare şi o ţine pe coarda asta razachie. Că la mijloc sunt şi informaţii denaturate, aduse de lichele, de vânzători de ţară, de oameni care pentru două cravate şi un pachet de ţigări americane sunt gata să jure că în Piaţa Naţiunii stă gâdele cu satârul în mână, e mai mult decât probabil. Însă academicianul n-are timp să verifice enormităţile astea şi atunci cârăie recitativul pe care îl cunoaşteţi, amintindu-ne de propriii săi rinoceri. Să-l privim cu îngăduinţă pentru că el măcar are nişte merite literare incontestabile. Dar acum, ajuns la vârsta minţii copiilor, s-a mai zaharisit şi, în consecinţă, de ce să ne supărăm?

Mâine-poimâine o să aflăm la buletinul de ştiri al Europei libere că doamna Monica Lovinescu îi citeşte dramaturgului din Scufiţa roşie şi domnia sa plânge cu lacrimi sincere când află că lupul a mâncat-o pe fetiţă şi pe bunicuţă” (Dan Ciachir, „Săptămîna”, 13 iulie 1979).