„Dansaţi, dansaţi, altfel vom fi pierduţi”

Filmul „PINA”, în regia lui Wim Wenders, este propunerea Germaniei la Premiile „Oscar” pentru categoria „cel mai bun film străin” şi se regăseşte pe lista scurtă a nominalizărilor la secţiunea documentar. În plus, „PINA” concurează pentru premiul „ARTE” oferit de Academia Europeană de Film. Oscarurile europene vor avea loc în data de 3 decembrie 2011 la Berlin.

„PINA” a fost lansat pe marile ecrane în toamna aceastui an de „Parada Film” şi a fost cel mai vizionat documentar în cinematografele din România. De asemenea, „PINA” este pelicula care a adunat cel mai mare număr de spectatori în sălile de cinema. Totodată, la sfârşitul acestui an, filmul va fi lansat şi pe DVD, şi va fi disponibil în marile reţele de librării.

Dragoste si rigoare

Lansarea lungmetrajului în România a beneficiat de o campanie de promovare fără precedent în peisajul cinematografic autohton: personalităţi din showbiz, media, sport şi din domeniul cultural au susţinut „PINA”, invitându-i astfel pe spectatori să ia parte la o experienţă cinematografică unică. Din campanie au făcut parte, printre alţii: Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Alexandru Tomescu, Farid Fairuz.

Pina Bausch este considerată una dintre cele mai mari coregrafe ale secolului al XX-lea. I-au fost decernate nenumărate distincţii: „Bessie Award” la New York (1984), „Premiul german pentru Dans” (1995), „Theatertreffen” de la Berlin (1997), „Premiul Imperial” al Japoniei (1999), „Nijinskij” la Monte Carlo, „Masca de Aur” la Moscova, „Goethe” la Frankfurt. În 2007, a fost recompensată cu „Leul de Aur” pentru întreaga carieră la Bienala de la Veneţia şi în acelaşi an a obţinut prestigiosul premiu „Kyoto”. Guvernul german i-a oferit „Marea Cruce a Meritului”, cel francez a numit-o „Chevalier des Arts et des Lettres”, oferindu-i şi „Legiunea de Onoare”. Nenumărate universităţi din întreaga lume i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa.

Pelicula Pina concureaza pentru Oscar

Câte povestiri, fără un cuvânt…

Wim Wenders, unul din marii regizori internaţionali, reprezentant al noului cinematograf german, şi-a propus o călătorie senzuală, de un mare impact vizual, urmărind artiştii celebrei companii „Tanztheater Wuppertal Pina Bausch” şi în afara scenei, în oraşul Wuppertal, locul care, timp de 35 de ani, a fost casa inimii şi creativităţii celebrei coregrafe.

După moartea Pinei Bausch, în vara anului 2009, în timpul pregătirii unei reluări, Wim Wenders a traversat o perioadă de reflecţie, fiind obligat să regândească complet ideea unui film despre ea. A folosit coregrafiile pe care le aleseseră împreună, „Café Müller”, „Le Sacre du printemps”, „Vollmond” şi „Kontakthof”, împreună cu imagini din viaţa sa privată şi cu muzică, reluând în 3D, în 2010, amintiri personale de la membrii companiei. Timp de 20 de ani, cei doi nu au abandonat ideea de a face împreună un film despre dans. Dar numai acum, datorită tehnologiei digitale 3D, Wenders a avut instrumentele estetice necesare pentru a aduce pe marele ecran plasticitatea şi emoţiile extraordinar de inovative ale teatrului-dans, semnate de Bausch. Numai astăzi este posibil de a transfera pe marele ecran dimensiunea spaţiului, dansului şi mişcării prin care noul cinema tridimensional poate să-şi acompanieze spectatorul într-o senzuală călătorie.

Regizorul Wim Wenders si Pina Bausch

După şoc, un nou început

Nu, nu era vreun uragan cel care năvălea pe scenă, erau numai… balerini care dansau, care se mişcau într-un mod divers de ceea ce se cunoştea. Nu era dans, nu era nici pantomimă sau balet, nici măcar operă. Şi Pina ştia acest lucru. Ea care era creatoarea unei noi arte. „Mişcarea era pentru mine o mişcare şi atâta tot. Numai asistând la repetiţiile de la Tanztheater ale Pinei am învăţat să preţuiesc mişcarea, gesturile, comportamentul, limbajul corpului şi să le respect. De fiecare dată când am văzut coregrafiile sale, chiar şi a suta oară, am rămas ca fulgerat şi mi-am dat seamă că posedăm în noi un adevărat tezaur: acela de a ne exprima fără cuvinte. Şi câte poveşti de dragoste pot fi exprimate fără a pronunţa nici măcar o singură frază!”, afirma Wim Wenders. La Festivalul de Film de la Roma din această toamnă, la care am participat, în cadrul prezentării filmului „Pina” a avut loc şi o conferinţă de presă cu Wim Wenders, care a vorbit despre tehnologia peliculelor în 3D, cât şi despre noul cinematograf în 3D. „Doream ca tehnologia să restituie naturaleţea mişcărilor. Nimeni nu-şi imagina acum câţiva ani că cinematograful digital poate să reinventeze şi să salveze documentarul şi cred că acelaşi lucru se va întâmpla acum cu 3D”.

Scena din Kontakthof

Wenders a rămas impresionat când, în 1985, a văzut prima dată „Café Müller” în coregrafia Pinei Bausch, ducându-l pe scenă la Veneţia cu ocazia unei retrospective. Din întâlnirea acestor doi mari artişti s-a născut o mare prietenie, care a durat în timp, cât şi proiectul acestui film. Wenders era convins că nu a găsit cum să traducă în formă cinematografică această artă făcută din mişcare, gest, cuvânt şi muzică. De-a lungul anilor, proiectul a fost transformat într-un fel de ritual între prieteni. De fiecare dată când se întâlneau, Pina îl întreba „Când?”, iar el îi răspundea: „Când voi găsi o modalitate…” Şi momentul a sosit pentru el atunci când formaţia irlandeză U2 a prezentat filmul într-un concert 3D la Cannes. Atunci s-a gândit că în sfârşit poate să-l realizeze, încorporând dimensiunea în spaţiu. Din acel moment a început să vizioneze toate filmele în 3D ale noii generaţii şi, în 2008, Pina a reluat vechiul lor proiect, alegând câteva proiecte coregrafice. În 2009, pelicula a intrat în faza de preproducţie, la casa „Neue Road Movies”, a lui Wim Wenders. Regizorul a întrerupt după dispariţia Pinei lucrul, convins că filmul fără ea nu se putea face. După o perioadă de reflecţie şi încurajat de multe apeluri internaţionale, a cerut dansatorilor companiei „Tanztheater Wuppertal” să reînceapă probele de coregrafie pentru film. A decis să meargă înainte fără Pina.

Sa dansam, altfel suntem pierduti

Dincolo de cele patru piese, „Café Müller”, „Le Sacre du printemps”, „Vollmond” şi „Kontakthof”, pelicula conţine filmări din repertoriul Pinei Bausch în timpul repetiţiilor, inserate în mod inovativ, tridimensional. Pentru a obţine efectul dorit, Wenders a recurs la metoda „întrebărilor şi răspunsurilor”, pe care însăşi Bausch le utiliza în repetiţiile sale. Urmând această metodă, a invitat dansatorii să-şi exprime amintirile despre Pina în piese solistice pe care apoi le-a filmat în locuri diverse, atât la Wuppertal, cât şi la Bergisches Land, într-o hală industrială, dar şi pe o cale ferată. Aceste locuri constituie un incitant element polifonic, alături de creaţiile celebrei coregrafe.

Un moment din Vollmond, balet creat in 2006

S-a plecat de la zero

„Nu am dorit să inventez un stil personal şi nici un nou tip de teatru. În piesele mele am încercat continuu ceva ce nu ştiam dacă pot să găsesc. Căutând nu poţi să te încredinţezi nici tradiţiei, nici rutinei. Mi-am dorit să găsesc ceva ce nu are nevoie de întrebări”, mărturisea Pina.

Teatrul ei este mai curând o experienţă de viaţă fundamentală pe care spectatorul este invitat să o împartă cu dansatorii, e un teatru care se menţine liber de dome şi ideologii, care încearcă de a privi lumea fără prejudecăţi şi înregistrează realităţile vieţii cu toate nuanţele sale. Din descoperirile acestei călătorii care de fiecare dată pleacă de la zero a izbucnit un nou fel de a privi dansul.

Gratie si miscare

„Pina” nu este numai unul dintre primele filme europene în 3D, dar chiar primul film de autor în 3D. Producătorul Gian-Piero Ringel a trebuit să înfrunte un lucru deloc uşor, intrând într-un teritoriu virgin, neexplorat din punct de vedere al tehnologiei genului artistic, declarând: „Noi am dorit să fim primii dintre pionieri în acest domeniu. Niciunul dintre noi nu ştia cum se realizează un film despre dans în 3D, aşa încât a trebuit să ne documentăm, să învăţăm. A lucra la acest proiect cu Wim Wenders a fost o experienţă miraculoasă prin atmosfera deosebit de creativă. Plasticitatea scenografiei nu trebuia să atragă atenţia, ci trebuia să dispară pentru a lăsa loc artei dansului. Pentru compoziţia imaginilor în 3D, Wenders a chemat experţi de clasă, dar şi pionieri ai stereografiei 3D, Alain Derobe. Camera de filmat a dansat alături de artişti. „Fiecare membru al echipei de filmare trebuia să cunoască coregrafia, trebuia să ştie exact mişcările dansatorilor. A fost dificil, deoarece nu puteam să întrerupem un balerin în timp ce dansa şi trebuia să filmăm secvenţele cât mai lungi. Pentru că dansul este o mişcare în spaţiu, tehnologia 3D s-a dovedit mijlocul ideal pentru a-l reproduce”. Pentru „Kontakhof”, Wenders a filmat cu trei distribuţii diverse, de la vârsta de 65 la 80 de ani, dar şi cu adolescenţi de la 14 ani în sus. Aceştia au abandonat spaţiul scenic pentru locurile publice.

Pina Bausch reintegreaza compozitiile

Creatoarea unei noi forme de artă

Cuvintele Pinei Bausch, „Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi”, se întâlnescu cu cele ale lui Maurice Béjart, care declara că nu poate crede „decât într-un Dumnezeu care ştie să danseze”.

„Pina vedea cu inima. Ochii ei migdalaţi erau plini de afecţiune, dar şi de un sens critic. Pina era extraordinară şi voi dansatorii ştiţi foarte bine asta pentru că voi aţi fost timp de decenii o orchestră în ochii ei, fiecare fiind un instrument unic. Iar ea, ca recompensă, v-a oferit dragoste, dar şi rigoare. A permis publicului de a-şi împărţi bucuria pentru a vedea limbajul ascuns în fiecare dintre voi”. Astfel suna discursul lui Wim Wenders, ţinut la comemorarea Pinei Bausch din 4 septembrie 2009.

Scena din filmul Pina

Să ne aducem aminte de faptul că începuturile Pinei Bausch, atunci când a preluat direcţia Departamentului de Dans de la Wuppertal, pentru stagiunea 1973-1974, au fost deosebit de dificile, combinaţia dintre dans şi teatru era foarte insolită, artiştii nu numai dansau, dar şi vorbeau, cântau, uneori plângeau sau râdeau. De la Wuppertal a plecat o revoluţie care a redefinit dansul în întreaga lume. Tanztheater s-a afirmat ca un fenomen artistic în sine, care a influenţat teatrul şi baletul clasic, dar şi foarte mulţi coregrafi internaţionali. Un succes care depinde de faptul că Pina Bausch a pus în centrul muncii sale dragostea pe care a împletit-o cu siguranţa. De aceea ea a dezvoltat o formă de lucru deschis, un fel de „opera aperta”, încorporând cele mai diverse influenţe culturale. Voia să ofere publicului atât bucurie cât şi melancolie, momente bufe, dar şi extravagante, explorând îndeosebi condiţia umană, fără a abandona speranţa. Realismul şi speranţa au fost elementele centrale în teatrul-dans al Pinei Bausch. Operele create în cei 36 de ani la Wuppertal au oferit o impresionantă imagine a realităţii. Tanztheater Wuppertal îi va duce înainte dorinţele cu aceeaşi rigoare, aşa cum îşi dorea.

Fiecare detaliu era important.

„Le Sacre de printemps” este unul din primele sale balete, printre cele mai reprezentative şi aplaudate după „Ifigenia în Taurida” şi „Orfeu şi Euridice”, considerate ca primele opere dansante. Scena este acoperită de peşti până la glezne, astfel încât fiecare mişcare a dansatorilor lasă o urmă şi încet-încet ambientul se modifică şi devine o arenă arhaică în care bărbaţi şi femei se luptă între ei. La sfârşit, o femeie este sacrificată după un ritual precis. Muzica ritmică a lui Igor Stravinsky amplifică această violenţă…

Wim Wenders in timpul filmarilor

Pentru mulţi „Kontakthof” este considerată suma tuturor operelor Pinei Bausch. Acţiunea se dezvoltă într-un ambient unic, într-o mare sală de bal sau un teatru. Bărbaţi şi femei stau aliniaţi de-a lungul unui perete. Încet, se ridică pentru a veni în întâmpiarea publicului. În faţa scenei goale, iese câteodată o singură pereche, altă dată întreg ansamblul. A creat această lucrare în 1978, apoi a reluat-o în 2000, cu dansatori neprofesionişti, cu persoane în vârstă de peste 60 de ani, iar în 2008 a încredinţat execuţia unor adolescenţi între 14 şi 18 ani. Spectatorul se află în faţa lui însuşi, în faţa vieţii sale, cu spaimele sale, cu visurile sale, cu proiecţiile sale.

„Café Müller” este o piesă aproape minimalistă, interpretată de şase dansatori. Scena este un spaţiu cenuşiu cu mese şi scaune de bar. Interpreţii se caută, dar mişcările lor lente sunt împiedicate de obiectele pe care le întâlnesc. Se mişcă precum somnambulii, cu ochii închişi, unul singur are ochii deschişi şi caută să-i ajute pe ceilalţi printre pădurea de scaune. Singură muzica melancolică a lui Henri Purcell povesteşte despre o lume onirică, făcută din solitudine şi dorinţe.

„Vollmond” ilustrează perfect geniul artistic al Pinei Bausch, valorizat de o muzică exuberantă şi de splendidele scene ale colaboratorului său, scenograful Peter Pabst. 12 dansatori se mişcă în acest scenariu, în căutarea dragostei, expuşi ploii şi furtunilor.