De ce eșuează Washingtonul după fiecare intervenție militară? Analiza unui fost ambasador SUA la NATO

Statele Unite dețin cea mai sofisticată armată a lumii. Au tehnologie militară fără rival, rețele globale de informații și o capacitate de proiecție a forței pe care niciun alt stat nu o poate egala. Și totuși, spune Ivo Daalder, de mai bine de trei decenii Washingtonul nu a mai obținut o victorie militară clară.

În analiza publicată de POLITICO, fostul ambasador al SUA la NATO susține că doar Războiul din Golf din 1991 poate fi considerat un succes autentic — și chiar și acela, avertizează el, a creat premisele unor probleme viitoare. În schimb, Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak și actuala confruntare cu Iranul arată un tipar repetitiv: conflicte începute cu superioritate militară covârșitoare, dar încheiate fără obiective clare sau cu rezultate strategice contestabile.

Pentru a explica acest paradox, Daalder pornește de la teoria celebrului strateg militar prusac Carl von Clausewitz, care definea războiul drept „continuarea politicii prin alte mijloace”. Cu alte cuvinte, armata trebuie folosită în slujba unui scop politic clar. Problema, spune fostul diplomat american, este că Washingtonul a inversat această logică: în loc să stabilească întâi obiectivul și apoi instrumentele, America folosește întâi forța militară și speră că politica va urma ulterior.

Acesta ar fi primul defect structural al modului american de a purta războaie.

De la operațiuni precum „Rolling Thunder” în Vietnam, „Shock and Awe” în Irak sau „Epic Fury” în Iran, Statele Unite au mizat constant pe ideea că distrugerea masivă va produce inevitabil capitulare sau schimbare politică. Însă, spune Daalder, acest lucru nu s-a întâmplat aproape niciodată. Superioritatea militară a oferit victorii rapide pe câmpul de luptă, dar rareori a produs stabilitate sau rezultate politice durabile.

Al doilea defect este ceea ce el numește supraextinderea obiectivelor.

Washingtonul nu se limitează la ținte concrete și realizabile, ci intră adesea în războaie cu ambiții uriașe: schimbare de regim, export de democrație, remodelare regională sau eliminarea completă a terorismului. Pentru Daalder, acestea nu sunt obiective strategice, ci fantezii politice pentru care forța militară este, prin definiție, un instrument ineficient.

Exemplul pozitiv oferit este primul război din Golf.

Președintele George H. W. Bush a urmărit un scop limitat și precis: eliberarea Kuweitului și restabilirea situației anterioare invaziei irakiene. A refuzat presiunile de a continua ofensiva până la Bagdad, iar această reținere a permis formarea unei coaliții internaționale solide și obținerea unui rezultat considerat legitim și clar. Ani mai târziu însă, administrația fiului său, George W. Bush, avea să aleagă direcția opusă în Irak, iar consecințele — un deceniu de război, haos regional și consolidarea Iranului — sunt încă resimțite.

Al treilea și poate cel mai grav defect, spune Daalder, este iluzia că puterea militară poate învinge voința adversarului.

America poate avea superioritate tehnologică, dar adversarii săi — Vietcong, talibanii, insurgenții irakieni sau revoluționarii iranieni — au ceva diferit: răbdare, motivație și convingerea că luptă pentru supraviețuire. Ofensiva Tet din Vietnam, revenirea talibanilor în Afganistan sau insurecția irakiană au demonstrat că victoria tactică nu garantează succes strategic atunci când sprijinul public și obiectivul politic se erodează.

În Afganistan, amintește analiza, Washingtonul a răsturnat regimul taliban în câteva săptămâni, dar fără să aibă un plan coerent pentru ziua de după. În Irak, administrația americană a dizolvat armata irakiană, lăsând sute de mii de oameni înarmați fără perspectivă, alimentând astfel insurgenta care avea să urmeze. Iar în Iran, spune Daalder, strategia pare și mai fragilă: eliminarea liderului suprem și speranța că un succesor mai moderat va apărea spontan, fără un plan real pentru stabilizarea situației sau gestionarea consecințelor regionale.

Pentru fostul ambasador american, concluzia este dură, dar limpede: problema Americii nu este lipsa puterii, ci excesul de încredere în ea.

Soluția ar exista deja și poartă un nume vechi la Washington — doctrina Weinberger-Powell: folosirea forței doar pentru obiective clare, limitate, realizabile, cu sprijin politic și internațional și cu o strategie de ieșire bine definită. O formulă pe care, spune Daalder, Statele Unite au uitat-o exact atunci când au avut cel mai mult nevoie de ea.

Iar întrebarea care rămâne suspendată deasupra tuturor acestor conflicte este una simplă și incomodă: poate cea mai puternică armată din lume să câștige vreodată un război dacă nu știe exact cum arată victoria?