De ce mi-a ajuns o zi și jumătate în Suedia?

Ca tot bărbatul care da în mintea copiilor după o anumită vârstă, m-am apucat să caut în vastul teritoriu al internetului un Volvo 850R chiar în țară mama a mășinilor considerate sigure, interesante și ciudate. Mășina pe care mi-o doresc fiind realizată doar în câteva mii de exemplare, nu e chiar ușor de găsit, mai ales la un preț accesibil, dar cu răbdare și încăpățânare am reușit să dau de ea. Trec peste episodul în care, cu greu, am reușit să contactez telefonic proprietarul pentru detalii tehnice și negociere, nefiind subiectul care m-a făcut să mă cred reporter și să scriu povestea. 

Plec la Budapesta cu o mașină, apropo, zborul din capitală Ungariei până la Goteborg, că acolo găsisem jucăria, a costat 12.95 euro, cu o companie low-cost, iar transferul din Arad la aeroportul Ferenc Liszt fiind plătit cu 30 de euro. Punându-mi pe hârtie eventualele costuri de întoarcere pe roți cu mășina din Goteborg până la Arad, am constatat că la valoarea mășinii se vor adaugă circa 1000-1200 de euro. O fi consumând mai mult combustibil mașina decât avionul pentru ruta asta de 4000 de km, la dus, 2000 de km, avionul costând 45 de euro, iar la întors, tot 2000 de km masina 1200 de euro? Se pare că da. Stați nu săriți! Știu că un asemenea calcul nu e potrivit în contextul dat, dar am încercat să subliniez caraghiosul situației în care un bilet de avion, pe o ruta de 2000 de km, a ajuns să coste mai puțîn decât o porție sănătoasă de mici la Cocoșatu. Dar cum totul e cu fundu-n sus pe lumea asta, hai să va spun mai departe. Aterizez la Goteborg, cobor din avion cu geantă pe umăr, și încep să caut cu privirea blondele suedeze cu picioare lungi. Hmm…în loc de păr blond și picioare lungi, bărbi negre și Salam Alaykum. Nu, n-am greșit aeronava pentru că scria mare pe aerogară, Goteborg Landvetter. Asta e, blonde nu prea am văzut, dar ce să vezi surpriză, în aerogară, pe un postament frumos, era așezat chiar un exemplar aniversar din mășină mea, un Volvo 850R roșu, o adevărată bijuterie.

Muzeul Volvo fiind chiar în Goteborg, modelul 850 a primit a atenție specială în locurile publice din urbe, chiar existând o expoziție aniversară de 30 de ani pentru modelul respectiv. M-am bucurat de întâmplare și gândindu-mă că a două zi voi face o vizită la muzeu.

ce îi fac câteva poze mășinii, dau să ies din terminal, dar sunt oprit de autoritățile vamale din filtru, fiind legitimat. „De unde veniți și cu ce scop sunteți în Suedia?” Răspund mândru, cu naivitatea copilului care câștigă locul întâi pe clasa la săritură de pe loc, „Am venit să-mi cumpăr o mașină ca și aceea!”, arătând cu mâna spre mașina roșie de pe postament. Doamna în uniformă zâmbește răspunzând cu o întrebare „Ați venit până în Suedia să cumpărați o mașină veche?…Va rog să ne urmați!’.

Intru cu doamna însoțiți de încă trei domni tot în uniformă, ăștia nu mai aveau barbă neagră și aveau 1,90 și păr blond, mi se cere geanta la control, sunt așezat pe un scaun și încep întrebările: „De unde aveți banii?„, „De ce doriți să cumpărați o asemnea mașină?’,„Unde ați găsit această mașină și cum ați luat legătură cu proprietarul mașinii?”, „Cu ce vă ocupați în România?„….am răspuns la primele 3-4 întrebări după care mi-a sărit țandăra și i-am răspuns ” Vă rog să mă lăsăți în pace cu întrebările astea, trebuie să plec, e strict treaba mea și nu trebuie să va răspund!”.

În naivitatea mea am crezut că îi pun la punct cu hotărârea mea, gândindu-mă că funcționează la fel ca și cu domnii în uniformă de la noi, cei cu sprâncenele pensate, barbă aranjată și pantalonii cu glezna la vedere. Se pare că n-a ținut treaba cu blonzii ăștia înalți, explicându-mi respectuos că trebuie să le explic de ce am ajuns la Goteborg, ce fac acolo și de ce am la mine 6500 de euro. Mi-a trecut repede vitejia și am început să spun tot. Că am convenit cu proprietarul să îi plătesc cash, că îmi place mașina asta de mult timp, că am o companie mică în România. Oamenii și-au notat cu răbdare totul, datele mele personale, datele celui de la care vreau să cumpăr mașina….iar în final plec. Respir ușurat, îl sun pe individul, cu care mă înțelesesem să mă aștepte la aerogară pentru a merge la sediul comaniei lui unde se afla mașina „mea”. Ajung în parcare, când ce să vezi, omul venise să mă ia chiar cu Volvo-ul pe care-l doream. Încă o surpriză, mașina devastată. Lovită frontal și reparată prost, interiorul compromis total, elemente de caroserie distruse….căzuse cerul. Îi spun omului, cine știe ce față aveam, „Mai omule, mi-ai spus că mașina e în stare bună, iar pozele pe care mi le-ai trimis nu coincid cu realitatea!„. Îmi răspunde cu o față nevinovată: ” Da, serios? Nu mi-am dat seama. Dacă vrei putem merge la o reprezentanta să verificăm mașina.” Dezamăgit îi răspund că nu mă mai interesează mașina și îl întreb dacă ma poate duce în centrul orașului unde aveam rezervare pentru două nopți la un hotel. 

Drumul până la hotel a fost unul mecanic, fără dialog între mine și individ, îmi venea să-i dau un pumn în gură, cu o mie de gânduri și calcule, în care încercăm să văd și o parte bună a lucrurilor, neputând să intru pe youtube-ul nostru cel de toate zilele să ascult un podcast motivațional de ieșire din situația asta. Probabil că mai sunt proști ca mine de aleargă după cai verzi pe pereți, dar poate că-și spun povestea pe rețelele de socializare făcând și bani din asta. Într-un final ajung la hotel ușurat, surprins de mizeria de la intrare, întru în hol încercând să par relaxat, scot buletinul, îl întind celui de la recepție și-i spun în engleză „Bună ziua, am o rezervare la dumneavoastră„. Omul răspunde politicos cu un zâmbet forțat „Bună ziua, bine ați venit„. Trec peste abureala de eticheta ieftină cu aspect de dialog, și scot cei 190 de euro cash pe care trebuia să-i plătesc pentru cele două nopți, așa cum era specificat pe booking. Se uită omul la mine mirat zicând „Aici nu puteți plăti cash. Doar cu un card”. Și dacă ați avut răbdare să citiți prostiile pe care vi le-am scris, acum începe spectacolul…

Pe stilul românesc, în care te cioflingărești și la doi lei, mă mănâncă în fund să scot o grămadă de bani din cont, omul cu mașina dorind să-i plătesc cash toată suma, să evit toată harababura cu rată de schimb în coroane suedeze, specificația de pe booking, ciudată, care îmi spunea să plătesc cash la recepție în momentul cazării, mă pun, toate, în situația în care îi răspund omului de la hotel „Domnule mai am pe card cca 140-150 de euro, pot să-ți plătesc cash, așa cum mi-ați cerut pe site și trebuie să mă cazez pentru că am avut o situație neplăcută aici în oraș vis a vis de o vânzare.” Omul îmi răspunde sec „Nu mă interesează, a fost o greșeală la noi pe site pe care o remediez acum, iar plata o puteți face doar cu card. Dacă nu puteți să plătiți, va rog să plecați, eventual să încercați la alte hoteluri”. Hotelul rezervat se numește Pigalle, e chiar în centrul orașului Goteborg, e clasificat cu 4 stele, iar dacă vreți să locuiți în el câteva nopți, „căscați” bine ochii înainte să luați o decizie ca la pomul lăudat……..

Ies din hotelul „nostru” recitand într-o ardelenească pură înjurăturile clasice, atent și cu suflet adresate omului și hotelului cu pricina, trecând strada către Radisson Blu, neavând mai mult de 50 de metri de parcurs. „Bună ziua, aș dori o camera pentru o noapte” simțind cum scade interesul pentru Goteborg și Suedia. Frumoasa, în sfârșit blondă cu picioare lungi, mă întreabă „Aveți rezervare?”. „Nu, dar doresc o camera pentru o noapte„. Senin îmi răspunde tehnic: „Intrați pe internet să faceți o rezervare”.  Mă uit la ea ca boul la poartă nouă și o întreb „Unde să fac o rezervare?” , „La hotelul nostru”, îmi răspunde zâmbind-mi sec. ….. Clop n-aveam că să mi-l trag așa pe spate, dar probabil fața proprie îi spunea frumoasei suedeze că sunt căzut din altă galaxie. „Doamnă, sunt în față dumneavoastră, în holul hotelului dumneavoastră! Pentru ce să îmi fac o rezervare online?”, îi răspund încercând din răsputeri, după modelul Andreea Raicu-influencer, să-mi arog totuși un aer de intelectual inteligent și logic.

„Dacă ne plătiți la recepție, prețul este aproape dublu” mi se răspunde. „Da, nu e problema, vă rog să-mi dați o camera”. Îmi ia duduia actul de identitate și își face treaba, preț de circa 10 minute.

„Totul e în regulă, v-am rezervat o camera la nivelul 3, camera 309″, într-o engleză impecabilă și coerentă, doamna îmi întinde cardul de acces și niște hârtii pe care să le semnez. Semnez totul, scot portmoneul și îi întind banii. Ce credeți că se întâmplă?……….   Trec peste înjurăturile din gând, trec peste nervii, trec peste întrebarea idioată pe care i-o adresez  „Doamna, nu am bani pe card suficienți. Am bani cash la mine, am venit să cumpăr o mașină care nu era în regulă și vreau să dorm aici până îmi găsesc un avion cu care să mă întorc acasă. Ce vreți să fac?”. Răspunsul „Nu știu, nu e problema noastră. Astea sunt regulile” probabil face parte din conștiința omului occidental și civilizat care face parte dintr-un sistem în care pita și slănină puse pe masă când primești un musafir fac parte dintr-o lume neigienica și desuetă, nesupusă unor reguli de conduită. Probabil că acel „Hai că o rezolvăm noi cumva” specific românesc e doar o licărire simplă și caldă a omului bucuros că primește un oaspete și își rupe din mămăliga sa, pomenită de un Hristo Stoichkov educat și nobil, lângă care pune o cană cu lapte și își împarte gândurile de vremuri grele când își „împărțea” puținul adunat cu fonciirea.

Ies din hotel liniștit, într-un final, îmi sun o prietenă de la agenția de turism și o rog să-mi găsească un bilet de avion de la Goteborg sau Malmo către Budapesta pentru a două zi, îmi sun prietenul din copilărie care locuiește lângă Malmo, îi spun că ajung în seară aceea la el și îl rog să-mi cumpere un bilet de tren către el, bilet care poate fi luat doar însoțit de datele personale,  și merg în gara, care se află la 150 de metri de hotelul Radissso. Mă așez la o bodegă din holul gării și plătesc cu cardul, că altfel nu poți, 87 de euro pe o cafea , o felie de prăjitură oribilă, o apă plata și un suc de portocale. În tren, de la Goteborg la Lund, două ore și jumătate, pe lângă clasică arabă deja, răsună urletele și certurile în limba țigănească, asezonate cu o manea ordinară. Oare ceata de pirande era civilizată și fiecare dintre țigani avea card? În mod sigur!

Să nu mai lungesc povestea cu detalii neimportante, în afară de revederea cu un prieten drag din copilărie și familia sa, Suedia pe care mi-o imaginăm cu blonde cu ochi albaștrii și blonzi de 2 metri mi-a arătat o lume prezentată la TVR1 în documentare din perioada comunistă, lume pe care nu am reușit să o trăiesc nici să o înțeleg, mi-a arătat că în locul steagului albastru cu o cruce galbenă, la Univeristatea din Malmo era arborat un steag curcubeu, mi-a arătat că în biserici acum poți mânca un steak și bea un pahar de vin, că islamul a rămas la fel de puternic, iar minaretul înlocuiește de multe ori crucea sfânta, că în școli sau alte instituții e recomandat sau interzis să fie rostit cuvântul Crăciun. Mi-a mai arătat că un Volvo suedez aparține statului chinez, că dacă ai bani în buzunar riști să fii tratat că un infractor, că un litru de benzină costă 2,4 euro, că statul este proprietarul afacerii de comerț cu alcool. Mi-a mai arătat că în jurul orașului Malmo lumea arabă e la ea acasă și muezinul își cânta nestingherit versetul coranic. Și asta doar într-o zi și jumătate de contact cu Suedia….

Nu am nici darul scrisului, nici cel al narațiunii, dar sper că ați înțeles că un om simplu, căruia bunica îi spunea să dea „Bună ziua“ când intra într-o casă străină și îl învața să spună „Tatăl Nostru“ seară înainte de culcare, e surprins de posibilitatea de a te întoarce într-un viitor care aparține trecutului, iar libertatea, cea pe care o scriem cu atâta mândrie și fală pe drapelul defilării către metavers, e o noțiune abstractă, scrisă cu majuscule de către noii vizionari, iar noi cei care ne luptăm și ne rugăm pentru a avea credite, alergăm de ni se rup genunchii către un imperiu al nonsensului.

O fi Suedia atât de blondă pe cum ne-o imaginăm noi?

Un text scris de Titi Cladovan