De la România „dodoloaţă” la România fără „faţă”

Între multele lucruri citite de-a lungul anilor despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, fie că este vorba despre studii de istorie sau despre memorii, mi-au rămas petru totdeauna în minte şi suflet cuvintele găsite, în 1965, în volumul postum al lui Lucian Blaga – „Hronicul şi cântecul vârstelor”.

„Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau la Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote de bucurie, alcătuind un singur tir (…). La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării (…) Aveam, în schimb, avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau ici-colo tribune de unde oratorii vorbeau naţiei (…). În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să «participăm», tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică (…). În sat (este vorba despre Lăncrăm – satul natal al scriitorului – n.n.) era întuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: «TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!» (acest «dodoloţ» era în Lăncrăm cuvântul curent pentru «rotund»)”.

Aşadar, la 23 de ani ai săi, Lucian Blaga participase la marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia şi, între multele gesturi de atunci, cel mai mult l-a impresionat acel copil cu vorbele lui atât de expresive, ce au intrat în istorie datorită consăteanului său devenit scriitor şi care le-a transmis posterităţii. Era o imagine originală, cuprinzătoare şi foarte expresivă. Aparent ingenuă, formula ROMÂNIA DODOLOAŢĂ, reprodusă de Blaga, regăsea, de fapt, o întreagă istorie a acestui neam, reprezentată de desăvârşirea unităţii noastre naţionale. Cum avea să observe recent acad. Florin Constantiniu, se regăsea generaţia Marii Uniri (Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga), care s-a aflat la unison cu societatea ce voia „România Mare” şi afirmarea ei pe plan european. Ce a urmat până la Pactul Molotov-Ribbentrop de la 23 august 1939 se ştie: marele progres în toate domeniile pe care l-a înregistrat „România dodoloaţă”, deşi, între 1929 şi 1933, şi ea fusese atinsă de o criză economico-financiară cumplită. Redresarea ţării şi progresul ei au fost cu adevărat remarcabile, elitele din toate domeniile implicându-se pozitiv, eficient şi consistent pe plan naţional şi internaţional. România acelor ani era un stat care conta în Balcani şi o ţară care chiar avea „faţă” europeană din mai toate punctele de vedere. Să spunem, de pildă şi doar în trecăt, că nu se va putea vorbi niciodată despre Societatea Naţiunilor fără a aminti rolul capital jucat de Nicolae Titulescu. De aceea cred că vorbele folosite de Blaga, în 1945, când îşi scria cartea, au avut deplină acoperire în realitatea acelor decenii scurse până la şocul din 28 iunie 1940, când, urmare a sinistrului pact Molotov-Ribbentrop, am fost siliţi să cedăm Basarabia şi, în plus, Bucovina, ceea ce a reprezentat o mare ciuntire a „României dodoloaţe”. Ciuntire care a continuat la 30 august 1940, când, în urma Dictatului de la Viena, ni s-a luat şi Ardealul de Nord. Au urmat conflagraţia mondială şi tentativa de a recuprera Basarabia prin arme, ceea ce l-a înfuriat la culme pe Stalin, aşa încât formula „România dodoloaţă” şi realitatea exprimată de ea au devenit istorie. Mai mult, prin finalul războiului şi beneficiind de făţişa complicitate anglo-americană, Stalin ne-a impus, pe lângă respectarea stării de dinainte de război, şi sancţiuni pecuniare şi materiale greu de imaginat. A adăugat, ca bonus, trupele sovietice pe teritoriul românesc şi liota de polcovnici politici, ideologici şi economici veniţi cu tancurile bolşevice, ori lifte locale, nu puţine, ce s-au oferit benevol. Lor li se datorează distrugerea fizică şi morală a elitelor româneşti interbelice, multe dintre ele făuritoare ale României dodoloaţe şi ale progresului ţării din acea vreme; ele sunt cele care, între altele, au răvăşit ştiinţa şi cultura, în fapt întreaga societate, şi au atentat chiar la fiinţa noastră naţională. Opere capitale au ajuns la index ori, aşa cum a fost cazul volumului lui Lucian Blaga cu care ne-am început însemnările, n-au putut apărea decât după decenii întregi. În 1965, în cazul „Hronicului şi cântecului vârstelor”, în care se află acele frumoase cuvinte „România dodoloaţă”.

Din această ultimă perspectivă, după 1989, odată cu prăbuşirea comunismului, s-a făcut o remarcabilă dreptate, stabilindu-se 1 Decembrie ca dată a Zilei Naţionale, reparând astfel măcar moral acea expresie de neuitat, dar fără a fi capabili să facem alţi paşi mai departe. Pe urmă, odată cu intrarea în NATO şi UE, clasa politică românească avea un extraordinar câmp de refacere şi relansare a „feţei” europene şi internaţionale a României. Din păcate, cu deosebire în aceşti ultimi ani, s-a acutizat sentimentul că, de jure, suntem în Europa, dar, de facto, total în afara ei. Este, probabil, un paradox greu de înţeles şi acceptat, dar, din nefericire, aceasta este realitatea. În nici cinci ani, o guvernare ineptă a reuşit să izoleze aproape total România pe plan internaţional, ceea ce n-a făcut în peste patru decenii regimul comunist! Guvernanţii actuali cunosc un singur principiu: păstrarea puterii şi mărirea averii. Pentru a-l respecta la sânge fac trocuri greu de imaginat, şi aşa se şi explică faptul că, în Senatul României, liderul UDMR, Marko Bela, declară nonşalant că „Maghiarii de atunci au trăit ziua de 1 Decembrie (1918 – n.n.) ca O PIERDERE” (subl.ns.). Fireşte, te poţi întreba retoric ce s-ar întâmpla dacă, în Parlamentul de la Budapesta, un reprezentant al minorităţii române (dacă legile de acolo îi vor permite vreodată să ajungă în el, precum cei ai UDMR, la Bucureşti) va face o declaraţie de acelaşi gen? Nu mai amintim despre felul cum (nu) se celebrează Ziua Naţională în HarCov, unde, în schimb, sunt marcate cu fast Dictatul de la Viena şi intrarea (septembrie 1940) a fascistului Horty în Miercurea Ciuc!

Să revenim însă la Ziua Naţională şi să consemnăm că, din cauza guvernanţilor şi sictirului lor faţă de popor şi ţară şi întrucât nu-şi pot lua ei tainul, România a absorbit o cifră infimă din fondurile europene nerambursabile. Şi astfel, în loc ca 1 Decembrie 2010 să fie o firească sărbătoare a tuturor românilor, parcă am asista la un priveghi. Este exact ce şi-au dorit liftele bolşevice din anii ’50, ai căror fii ori nepoţi ne dau azi lecţii de democraţie, dar „a la americaine”, însă nu şi de patriotism autentic, precum acolo.

Cu toate astea, nimeni, niciodată şi de nicăieri, nu-mi poate stăvili dorinţa irepresibilă de a omagia cu tot respectul ROMÂNIA DODOLOAŢĂ ŞI FĂURITORII SĂI!