Odată cu războiul din Crimeea, formele noastre acvatice de pe Dâmbovița noastră cea politică se multiplică sub presiunea câmpurilor şi pornesc pline de elan să înfăptuiască neînfăptuitul. Fiinţe tragice ale colectivităţii bucureștene pesediste sau peneliste sau useriste sau auriste sau pemepiste sau pedeliste, o iau complet razna. Ele par a se deosebi prin manieră şi exerciţiu monden de fiinţele comunităţilor aflate întreţesute în structurile narative de profunzime ale registrului de navigaţie. Dar nu mondenitatea le diferenţiază ci insurgența. Sau mai bine zis, mai pe șleau, ticăloșia politică.
Bănuim că reţelele noastre au fost deja virusate şi, că spionii încearcă să pulverizeze orizontalitatea noastră prin centre şi periferii virtuale.
Vârtejurile electromagnetice mă smulseră din trecut aruncându-mă din nou în inima circului acvatic din apropiere mândrului București. Vânzoleala scăzuse. Fiinţele fabuloase tăcuseră cu toatele. Păreau nişte melcușori marini somnoroşi şi foarte moi. Fanfaragii rupeau bucăţi din ele cu marşurile lor funebre bubuitoare. Fiinţele fabuloase se bâţâiau. Îşi trăgeau mucii sângerii pe tăcute. Priveau pe sub sprâncenele albite de valurile înspumate. Ca nişte mironosiţe, zău așa, mironosițe vălurite!
– Alo! Alo! Când începe circareala politică?! strigă dintr-odată comis-voiajorul caşaloţilor, strivind un alt vierme marin trandafiriu ce i se zvârcolea-n urechea stângă enervându-l foarte tare. Hai că mor de nerăbdare! Zău că-mi dau duhul! Dacă o fi demonul apelor în cauză sau Iliescu sau iohannis, abia aştept să-i trag de corniţe, mama lor de demoni! Dacă o fi vreo fiinţă venită din spaţiu o pun eu cu botul pe labe! Iar dacă-i vreun experiment pus la cale de oamenii guvernantei naţionale atunci să mă pupaţi cu toţii în cur!
Cum se mai prostea comis-voiajorul caşaloţilor! Se cucoșea, nevoie mare. Că e cel mai tare din parcare! Îşi umfla pieptul putrezit şi bătea cu piciorul de lemn în podeaua proaspăt călăfătuită. Îşi închipuia că poate să-i facă praf pe agresori, pe revoluționari, pe teroriști, pe conspraționiști. Asta erau, fără îndoială! Nenumiți. Nevăzuţi. Necunoscuţi. Şi ce chestii ieftine folosiseră! Se vedea de la o poştă! Holografie, jocuri de oglinzi, hipnoză, urmărire ca în filme, agenți acoperiți, înregistrare ambientală, tot tacâmul! Ha, ha, ha! Şi când te gândeşti ca vreo câţiva fiinţe fabuloase chiar crezuseră. Hăpăiseră pe nemestecate haleala aia puturoasă, puah, ce haleală grețoasă!
Uite-aşa mai cade câte unu-n lat, gândi comis-voiajorul caşaloţilor.
Cine o păţeşte, oare?
Naivul. Prostul. Cel cu capul în nori. Îndrăgostitul. Da, asemenea oameni sunt foarte vulnerabili, ușor de păcălit. Chiar şi împătimiţii cad uşor în lat. Ca fluturii pe lampă. Le iau foc încălţările şi inimioarele. Le arde sufleţelul. Şi ce de lacrimi, ce de remuşcări, ce de scâncete! Şi-o grămada de regrete! Dar n-ai ce face! Marile afaceri nu ţin seama de sentimentul fluturelui gingaş. Ele se-ncheie în umbră. Dospesc în măruntaiele unor pungaşi, unor derbedei. N-au ele treabă cu sensibilitatea naivului, cu sentimentele gingașe. Praf îl fac, bietul de el, naivul. Îl scot la mezat. Îl licitează. Îl vând ca pe nimica, pe cuvânt dacă mint, la groapa cu furnici cu el!
Vânzători? Vai, găseşti cu sutele, gândi întristat comis-voiajorul caşaloţilor foindu-se neliniștit. Ştia el ce ştia! Văzuse o grămadă din ăştia, bandiți sadea. Interesaţi, mârşavi, fără de scrupule, ticăloşiţi. Îi agăţau pe naivi cu una cu două. Le turnau în urechi şi-n suflet tot felul de baliverne. Îi amăgeau. Ca ce frumoşi erau. Ce deştepţi. Că erau de viitor, oameni pe care se putea conta. Îi convingeau aşa, la minut, ca albul e negru şi negrul e alb. Nu, n-aveau scăpare naivii, prostii şi îndrăgostiţii. Uşor de dus cu vorba. Uşor de păcălit. De mici o iau ăştia peste cap şi nu se-nvăță niciodată minte. Nu se lecuiesc. Ei, unora le place, zău! Să-i gâdili. Să le umfli amorul propriu cu pompa. Să le poleiești orgoliul! Ce le mai creşte inima! Aia care-o să putrezească cât ai zice peşte după moarte! Asta-i așa merg lucrurile, gândi comis-voiajorul caşaloţilor oftând.
Nici nu deschizi bine ochii la lume ca mârşavii hop, în cârca ta, în viața ta, în sufletul tău, în gândul tău. Să-ţi înmoaie oasele. Să-ţi fure bruma de linişte. Să-ţi facă praf pojghiţa de înfiorare. Să-ţi înfulece averea. Sănătatea. Averea.
– Ăștia-ţi sug până şi măduva oaselor. Te-nghesuie într-un colţ şi-ţi cară pumni în stomac pâna zici şi faci ca ei. Nu se-ncurcă, mârşavii! răcni un rechin melancolic.
– Nişte căcănari, spuse comis-voiajorul caşaloţilor. Să le rupi gâtul?! Să-i treci prin foc și spangă?! Să le smulgi limba?! Să le tai aripioarele?! Să-i jupoi de vii?! Să le scoţi ochii, zi, să le scoți ochișorii?! Ha, ha, ha! O mie vor răsări în loc, nu e de glumit. Mârşavii sunt ca microbii, uite-așa la căldurică, microbii. Se-nmulțesc cu milioanele, cu miliardele, cu sutele de miliarde, cu miile de miliarde, nu poți să-i numei, nu. Pe tăcute. Dintr-odată răsar.
Din pământ din iarbă verde. În zdrenţe sau în frac, tot mârşavi se cheamă că sunt. Vin puhoi! La grămadă le merge lor bine, ticăloşii, microbicioșii. Tropăie prin lume, fac ravagii.
Doar, doar or găsi ceva de ronţăit, ceva, ceva. Vreun locşor unde să fitileze. Să tragă sfori. Să omoare cu bună ştiinţă!
– Ochesc câte un zevzec şi se-aruncă asupra lui, hulpavii! Păi aşa-i trebuie zevzecului dacă n-a învăţat lecţia vieţii! strigă o tentaculată plângăcioasă.
– Alo, băieţii! răcni comis-voiajorul caşaloţilor scuipând un alt vierme marin trandafiriu mare şi gras şi smulgându-se dintre gândurile lui parşive. N-aveţi de gând să ne lămuriţi? E circareala?! E concurs? E vis? Sau e Sfârşitul Lumii?!
– De ce te grăbeşti aşa, iubiţel? Ce nu-ţi place?! Pari nefericit? îi şopti la ureche rechinul melancolic. Nu te mai zbate, îţi pierzi frăgezimea coapselor, ţi se lasă fesele, dragule, măi dragule! N-ai auzit că de-abia când atotcuprinzătorul va fi principiul unificator se va sfârşi marele joc al universului plin de universuri? De-abia atunci va fi rechemat universul plin de universuri în marea memorie! De-abia atunci se va schimba programul! Dar zău, avem atâta timp să ne destrăbălăm! Ce zici?! Vrei să te înfulec un pic? Doar un pic?
– Ia vezi! Ia vezi! se înfurie comis-voiajorul caşaloţilor. Ia vezi că-ţi frâng spinarea, derbedeule! Ce tot sperii lumea de pomană?! O să trecem de mascarada asta politică, pesedistă, penelistă, auristă, useristă, aşa, fluierând, nici n-o simțim! Pe cât punem pariu?!
– Bravoooooo! strigă melcul cu cochilie de lumină veche.
– Dă-i înainte, domnule! Să se-nvețe minte haimanaua asta de rechin melancolic! răcni Daria Capucino.
– Foarte frumos! strigă ştiuca electrică sau mai bine zis Geta Eterica. Ce tot sperie fabuloasele cu dinţii lui ca nişte spăngi?!
– Ar trebui să-i tragem o bătaie soră cu moarteaaaaa! propuse dragonul marilor liliachii pus rău de tot pe scatolceală.
– O merită cu prisosinţă! Ha, ha, ha! râse piatra de mare din largul occidentalelor.
– Huoooo, rechiniiiiiiii! urlă păianjenul oceanului.
– Domnilor, puţină decenţă! spuse guvernatorul aricilor de mare. Deocamdată, dânsul are aceleaşi drepturi cu noi! E o fiinţă fabuloasă ca şi noi, una gata, gata să se-ntoarcă printre cei vii, în crunta realitate! Atunci o să vedem. Dar acum?
– De ce s-aşteptăm atâta? N-ar trebui să clarificăm lucrurile pe loc? întreba scoica de aur holbându-şi ochii de jur împrejur. De asta am dat greş de-atâtea ori în întreaga noastră istorie acvatică! Pentru că am lălăit-o!
– Sanchi! oftă Daria Capucino. De lălăit văd că lălăie fanfaragii ăştia, drăguții de ei, mânca-i-aș. Uită-te la ei! Cânta anapoda! Băă, ţineţi ritmul!
– Huoooo! răcni Petre Petrache tuşind în draci şi împroşcându-i cu sânge pe toţi cei din fața lui, pe fanfaragii, pe mașiniști, pe cititori și toată suflarea din București, na…
– Domnule, când începe circăreala?! Când schimbăm în sfârşit structurile narative şi descriptiveeeeee? vru să ştie din nou comis-voiajorul caşaloţilor. Când o să descifrăm mesajului primit de la norii trandafirii?
Noi, moreaugarinii secretului, interceptăm mesajele, ne dăm aroganți, facem pe înșelegătorii, ne credem filozofii lui pește prăjit și jinduim, vai cum mai jinduim, după comoara lui Bibescu, vezi bine, Bibescu rimează cu Băsescu, fără îndoială. Zgomotul de fond al universului plin de universuri e încărcat de amprente politice ticăloase. Interpretarea mesajelor schimbate între piraţi ți spioni ne duce la o concluzie stranie. În rândurile inamicilor noştri aparenţi se cuibăreşte confuzia.
Sunt tot mai fascinaţi de acurateţea secretizării universului plin de universuri. Sunt cuprinşi de perplexitate.
