Configuraţia listelor candidaţilor la alegerile parlamentare, dar şi a viitoarelor camere legiutoare a generat, pe drept temei, atât oarecare îngrijorări, cât mai cu seamă o isterie a dezbaterilor de pe marginea scenei politice, iar din interiorul acesteia am avut parte de răbufnirile cu substrat, dar şi ameninţătoare ale lui Tăriceanu, Orban, Chiliman, Cherecheş, Moisescu, care nu sunt fitecine şi nici nu încheie lista contestărilor deciziilor lui George-Crin Antonescu.
De cealaltă parte, liderul social-democraţilor a oferit un exemplu de conduită antidemocratică, explicit asumată, printr-o neinspirată şi nefericită declaraţie publică. Aceea în care dezavua ideea unei comisii interne a partidului, de evaluare etică şi a integrităţii candidaţilor pentru viitorul parlament. Şi pentru ca pe coliva democraţiei din PSD să existe şi o bomboană, Ponta a mai precizat că, în calitatea sa de şef absolut al partidului, poate tăia şi include în lista candidaţilor pe cine crede de cuviinţă.
Inabilitatea sau gafa lui Victor Ponta este cu atât mai de neînţeles cu cât Partidul Social Democrat a avut în istoria sa recentă ideea alegerilor preliminare interne, instituirea unei comisii de integritate şi a unor criterii de moralitate şi competenţă. Atunci, de ce acest abandon şi derapaj, rezumat la “Eu sunt partidul”?!
Centralismul democratic încă puternic în PSD nu a permis ca vocile nemulţumiţilor să se exprime public, dar s-au dat destule directe sub centură, suficiente cât să determine, după alegeri, orientarea către un nou lider, care să nu poată fi asociat impuberităţii politice şi improvizaţiilor scenice în guvernare.
În cea de-a treia componentă a USL, conservatorii ne oferă şi ei o mostră de lipsă a criteriilor şi seriozităţii. Dan Voiculescu, după o demisie din Senat, problematic motivată, revine. De dragul principiilor, proiectelor sau programelor, sau de grija dosarelor aflate pe rolul instanţei, ori prin sertarele DNA?
Nu sunt puţini cititorii care-mi dau semnale să fiu mai puţin exigent în analiza punctelor slabe ale USL. Înţeleg raţiunile acestor cititori, le respect şi sunt de partea lor. Dar să fim de acord cu Aristotel, când spunea: “Mi-e prieten «Platon», dar mai prieten mi-e adevărul“.
Dacă liderii partidelor politice, care ne dau tot mai dese şi intense emoţii, ar fi decis transparent, acum nici ei şi nici electorii nu ar avea o problemă. Încărcătura subiectiv-emoţională a opţiunilor electorale poate depăşi “uzul raţiunii”, numai la gândul că nişte “nomina odiosa” vor fi legitimate şi frecvent pomenite în ipostaze în care nu ni le-am fi dorit vreodată. Acelea de legiutori şi reprezentaţi ai voinţei suverane a naţiunii.
În primă şi ultimă instanţă, aceşti aducători de voturi (din ce parte a eşichierului politic?!) nu pot fi parteneri , nici de încredere şi nici de cursă lungă.
Am îndrăznit să estimăm, pe baza declaraţiilor publice ale partidului nucleu al Alianţei România Dreaptă, că în cabinetele negre ale politicii, strategii mercenari din solda camarilei băsesciene au pregătit nu una, ci mai multe variante de reconfigurare a majorităţii parlamentare, astfel încât rezultatul votului popular să fie anulat (“Stopând frauda politică, cetăţenii salvează naţiunea! Partidele procentelor şi debusolarea naţională”, cotidianul.ro 16 mai 2012).
Miza camarilei este una situată le extreme. Averile ilicte de multe miliarde, preţul vânzării României şi libertatea trădătorilor.
Marile probleme ale îmbogăţiţilor pe seama înaltei corupţii politice sistemice sunt prelungirea “sine die” a impunităţii şi controlul pârghiilor oficiale de protecţie a marilor operaţiuni de spălare a banilor, de care dispun şi pentru câteva generaţii de urmaşi, dar nu-i pot folosi.
Campaniile electorale reprezintă mari oportunităţi de investire a banilor murdari într-o politică ce se va dovedi murdară, după încercările de albire a finanţatorilor. Că lucrurile nu stau altfel o dovedesc şi cazurile unor mari foşti din politica europeană, între care Helmuth Kohl, Francois Mitterrand, Valery Giscard d’Estaing, Nicholas Sarkozy. Suntem tentaţi să credem că, în faţa unor asemenea exemple, cei care fac jocurile politicii autohtone şi mercenarii din jurul lor pălesc. Nici pe departe. Acolo au fost nişte finanţări mai puţin din zona marilor afaceri subterane, pe când, în cazul României, este vorba de de extorcarea, până la secătuire, a avutului public. Ba chiar şi a avutului comunităţii europene.
Revenind la nevoia acoperirii titlului acestor consideraţii, ce altceva decât puterea şi condiţionarea banului puteau să-i determine pe exponenţii partidelor care şi-au asumat lupta împotriva derapajelor autoritarist-dictatoriale ale adversarilor politici să le împrumute năravurile?
De la “eu sunt partidul” până la “eu sunt statul”, graniţa este imperceptibilă. Partidele conduse autoritar generează regimuri politice autoritare şi instituie practici de guvernare specii ale totalitarismului. Acesta este unul din motivele de îngrijorare faţă de alegerile ce vor urma şi rezultatul lor.
Un alt motiv de îngrijorare este cel pe care învăţămintele istoriei ne obligă să-l luăm în considerare. În vremuri de criză, regimurile democratice s-au dovedit, în cele din urmă, falimentare. Nu fiindcă nu aveau soluţii, ci fiindcă soluţiile democratice, din gama solidarităţii sociale, atentau la interesele marii oligarhii economico-finaciare. În faţa ameninţării, oligarhii au scos din joben, rând pe rând, în această ordine, un Horthy, un Mussolini, un Hitler, un Fumimaro Konoe sau Hideki Tōjō.
Desigur, contextul actual este fundamental diferit, dar ansamblul cauzelor are aceleaşi rădăcini. Ireductibilitatea contradicţiilor dintre statul social şi economia capitalistă a liberului arbitru, cu consecinţa imediata a impopularităţii şi insolvenţei guvernelor.
Nu putem să nu observăm că niciun partid din cele înscrise în competiţia politică pentru putere nu şi-a făcut cunoscute politicile economice. Chiar nu le-a mai rămas nici cea mai mică marjă de gândire şi acţiune politică autonomă, în afara condiţionărilor Fondului Monetar Internaţional şi ale Comisiei Europene?! Atunci ce şi de ce mai votăm?
Mai vechii sau noii “führer”-i nu au apărut din senin. Impunerea lor în centrul atenţiei şi acceptul opiniei publice lor au fost din timp şi cu cheltuială pregătite.
La noi, supravegherea respectării legii partidelor politice este o glumă. Proastă şi cu consecinţe ireparabile, după ce răul este comis. După cum, lipsa de reguli, supremaţia excepţiilor, substituirea legii cu voluntarismul liderilor şi alte găselniţe originale pot prea bine pregăti apariţia noilor „führer”-i. Paradoxal, tocmai din terenul, e adevărat încă nedesţelenit, din care democraţia nu ni se vede de bălăriile unei politici făcute într-o prea mică măsură de partide autentice, dar cu prisosinţă de nişte familii, găşti şi clanuri cu propensiuni ereditare, pe care numai dictaturile le pot garanta.
