Pentru că pe tema dată trebuie făcute obligatorii adăugiri și precizări, să spunem că naționalismul este în esență o politică antinațională, antipatriotică, și că un naționalist nu poate fi patriot pentru simplul fapt că acceptă o idelologie a negației (eu, da-tu, nu!), a impunerii (faci așa, nu altfel), și a limitelor (tu, acolo-noi, aici). De aceea și faptul că un naționalist nu se simte bine decât într-o dictatură pe care o promovează mai mult sau mai puțin conștient.
Pentru că de multe ori se pune semnul egal între naționalism și patriotism ori se afirmă că patriotismul este parte a naționalismului, să vedem și rădăcinile confuziei, făcând trimitere la vorbele lui Augustin Barruel, un abate iezuit care încă din acea vreme, observând ce se întâmpla și ce se spunea în timpul primei revoluții franceze (din 1798), scria:
”Naţionalismul a luat locul iubirii generale. Acum a devenit îngăduit să-i dispreţuieşti pe străini, să-i înşeli, să-i jigneşti. Această virtute a fost numită patriotism. Astfel, am văzut cum din patriotismul mincinos se nasc localismul şi egoismul” (Zf-Ziarul de duminică-Alexandru Ciolan).
Mai mult, acela care a identificat cel mai bine diferențele dintre patriotism și naționalism, George Orwell, preciza în eseul ”Note despre naționalism”:
„Naţionalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Din păcate, ambele cuvinte sunt folosite de obicei într-un mod atât de vag, încât orice definire a lor riscă să fie pusă sub semnul întrebării.
Trebuie făcută o distincţie între ele, deoarece cuprind două idei diferite şi chiar opuse. Prin patriotism se înțelege devoţiunea pentru un anumit loc şi un anumit mod de viaţă despre care se crede că sunt cele mai bune din lume, dar care nu sunt impuse altora. Patriotismul este prin natura lui defensiv, atât sub aspect militar, cât şi cultural.
Pe de altă parte, naţionalismul este inseparabil de dorinţa de putere. Scopul permanent al oricărui naţionalist este să dobândească tot mai multă putere şi tot mai mult prestigiu, nu neapărat pentru sine, ci pentru entitatea (națională sau de orice altă natură), în care a ales să-şi afunde propria individualitate”.
La rândul său, antropologul Vintilă Mhăilescu făcea o cuvenită precizare la Radio România Cultural:
“Au spus-o mulți și în diferite feluri, dar reducând la esențial, patriotismul este iubirea propriului popor, în timp ce naționalismul este ura sau disprețuirea celorlalte popoare. Din acest punct de vedere, patriotismul este totdeauna bun, în timp ce naționalismul este totdeauna rău.
Mai mult, în anumite situații și privințe, naționalismul poate să submineze patriotismul. Și aceasta deoarece patriotismul adevărat nu este doar sentimentalism discursiv, ci acțiune împărtășită întru binele comun al patriei, care, implicit, este și binele meu și al tuturor.
Despre natura dictatorială a naționalismului
Din acest punct de vedere, nu există patriotism individualist. A afirma ”eu sunt patriot” este doar disperare sau fudulie, în afara lui ”noi suntem patrioți”. Și tot din acest punct de vedere, naționalismul este cel opus cosmopolitismului, nu patriotismul“.
În fine, referindu-se la naționalismul de acum din România, Cătălin Avramescu îl definea și mai precis într-o intervenție de anul trecut din Fanatik, numindu-l ”grosier și fanfaron”, cu trimitere directă la Diana Șoșoacă.
Toate cele de mai sus nu doar că sunt argumente la afirmația din titlu a subsemnatului și la cele din primul articol pe această temă, ci dau argument și pentru afirmația că, prin natura lui, naționalismul este germen al dictaturii. Dacă am spune că naționalismul este ”caracterizat” de dictatură ar fi și inexact dar și prea puțin. Naționalismul este prin natura lui dictatorial.
Naționalismul conține intrinsec semințele dictaturii, nu pe cele ale patriotismului căruia, tocmai de aceea, i se opune: Pe când patriotismul, ca element de bază al unei democrații, cheamă la el pe toți membrii unui popor, naționalismul nu găsește adepți decât în rândul celor dispuși să i se supună și care sunt gata să accepte și inevitabilele limitări ale libertăților, începând cu cele individuale și terminând cu idealul suprem: Transformarea unei țări într-o uriașă pușcărie, izolată de lumea liberă.
Într-o astfel de țară vreți să trăiți?
Daca autorul ar fi studiat temeinic izvoarele nationalismului romanesc(recomandam profesori contemporani ca Ilie Badescu, Radulescu Motru, Iurie Rosca- iurie rosca facebook/rumble) etc., dar se pare ca s-au studiat autorii ideologiilor ateiste( false nationalisme la nazisti in WW2, sud-americani etc), ar fi aflat de la Eminescu, faptul ca sufletul colectiv si individual al poporului roman, ethosul sau, consta in unirea nationalului-tara si poporul istoric cu Ortodoxia si faptele ar fi fost randuite crestineste de catre matricea morala a dogmelor si canoanelor lasate de Creator, care se intr-o societate traditionala, cu economie de proximitate si comunitate controlabila si Referendum cetatenesc local, regional si national, ce se organizeaza intr-o monarhie(voivodat romanesc) pe model bizantin: Stat si Biserica in simfonie, si cetateanul – supus de buna voie, aflat in legatura cu intreg neamul sau romanesc din trecut, prezent si viitor. Oricum la Marea Judecata a lui Hristos de la sfarsitul lumii, omul va fi judecat impreuna cu Neamul(Biblie).Vreti si alte argumente: Prof. Dr. Univ. Valerie Bugault de la Sorbona pe revoludroit.fr . Recomandam redocumentare si refacerea titlului si articolului.