Dinastia Cahen d’Anvers, mari finanţişti şi colecţionari

S-a redeschis recent pentru public castelul Champs-sur-Marne, bijuterie a secolului al XVIII-lea, donat statului în 1935, cu întregul lui conţinut, de către Charles Cahen d’Anvers. Un prilej de a evoca proprietăţile şi colecţiile acestei familii de finanţişti cosmopoliţi.

În secolul al XIX-lea, interesul pentru arte însoţea ascensiunea socială, mai ales atunci când aceasta primea o consacrare publică. Ca orice dinastie, casa Cahen d’Anvers a avut un fondator: Meyer Joseph Cahen d’Anvers (1804-1881). Intrat în rândul marilor financiari în urma căsătoriei lui cu Clara Bishoffsheim, moştenitoarea băncii omonime, înnobilat apoi şi primind titlul de conte de la regele Italiei, Victor Emmanuel al II-lea, Meyer Joseph a achiziţionat imobile de calitate, adevărate simboluri ale înnobilării sale. Acestă dorinţă s-a concretizat sub cel de al Doilea Imperiu, prin cumpărarea, la Paris, a reşedinţei numite “Petit hôtel de Villars”, din strada Grenelle şi, la sud de capitală, a impresionantului castel “Nainville-les-Roches” (reconstruit apoi), veche proprietate a ducelui de Rovigo. Considerat probabil o “ocazie” şi prea îndepărtat de Paris, castelul Nainville a fost vândut în 1883 de Albert Cahen d’Anvers (1846-1903) unul dintre cei cinci copii ai lui Meyer Joseph, care şi-au dezvoltat propria politică imobiliară.

Trimis în Italia, Edouard (1832-1884), cel mai mare dintre ei, a achiziţionat în 1880, în vederea unei reconstrucţii totale, ruinele “fortăreţei” Torre Alfina, între Orvieto şi Bolsena. Începută de arhitectul sienez Giuseppe Partini, această restaurare-creare a fost terminată de fiul cel mai mare al lui Edouard, Rodolfo, înnobilat marchiz de Torre Alfina de către Umberto al II-lea. Refugiat la Geneva în 1943, Rodolfo a murit celibatar în 1955, după ce îl numise moştenitor pe majordomul său elveţian. Vândut, apoi golit de preţioasele sale colecţii, acest castel de basm aparţine astăzi unui om de afaceri italian.

Doamna Albert Cahen d’Anvers, pictură de Leon Bonnat

Fratele lui Rodolfo, Hugo Cahen d’Anvers, a preferat să construiască o reşedinţă în spiritul Art Nouveau la Allerona, vila “Selva”. Rămas mai curând francez, în pofia soţiei sale de origine italiană, Hugo s-a stabilit la Paris şi a vândut vila în 1920. Pasionat amator de artă, el s-a despărţit de colecţiile sale, în 7 şi 8 iunie 1934, la Galeria “Charpentier” din Paris. Acest rar exemplu al colecţiilor Cahen d’Anvers, oferite la licitaţie, cuprindea un foarte bogat ansamblu de porţelanuri europene şi orientale, ca şi frumoase mobile şi obiecte, cele mai multe din secolul al XVIII-lea.

Rămas în fruntea activităţii financiare franceze a familiei, Louis Cahen d’Anvers (1837-1922), căsătorit cu o bogată moştenitoare italiancă, Louise de Mopurgo (1845-1926), a dus la apogeu patrimoniul artistic şi imobiliar al familiei, atât prin exaltarea statutului social, cât şi pentru a marca adeziunea lui la cultura franceză. Primul act în acest sens l-a constituit construirea unei reşedinţe particulare în noul cartier elegant din arondismentul XVI al Parisului, mărginit de actualele străzi Bassano şi Georges Bizet. A apelat la Gabriel-Hyppolyte Destailleur, arhitect restaurator al Gothei europene, care declina, cu un simţ de neegalat al adaptării, variantele istoriciste datorate cunoaşterii sale aprofundate a arhitecturii franceze. Abia instalat în noua sa reşedinţă, Louis s-a lansat într-o aventură încă mai ambiţioasă. A cumpărat, în 1895, castelul istoric de la Champs-de-Marne, ridicat între 1703 şi 1707 de finanţistul Paul Poisson de Bourvallais prin mărirea, se crede astăzi, a unui edificiu ceva mai vechi şi mai modest. Transformat în gustul zilei înaintea mijlocului secolului al XVIII-lea de ducele de La Vallière, ocupat apoi de Madame de Pompadour, între iulie 1757 şi decembie 1758, castelul îşi păstrase împărţirea interioară şi chiar o parte a decoraţiei. În afara lambriurilor superbe, el cuprindea un salon cu decoraţii de inspiraţie chinezească şi cu maimuţe, pictat, către 1740, de Christophe II Huet (1700-1759). Şantierul a fost condus, în conformitate cu gusturile comanditarului, între 1896 şi 1899, de Walter-André Destailleur (1867-1940), fiul şi colaboratorul lui Hippolyte, secondat pentru parc de Henri Duchêne. Restaurarea castelului Champs-sur-Marne este remarcabilă din toate punctele de vedere.

Marele Salon al Castelului Champs-sur-Marne

Înlocuit în 1832 de o terasă, acoperişul dărâmat a putut fi reconstruit, iar curtea de onoare a fost redesenată cu un real simţ al nobleţei. Adaptarea la comfort s-a realizat, de asemenea, cu un mare respect pentru patrimnoiu, grija mergând până la refacerea identică a tâmplăriei ferestrelor, păstrându-se feroneria decorată. Model de perfecţiune al eleganţei franceze, castelul a primit un mobilier şi obiecte de mare calitate, cele mai multe din secolul al XVIII-lea. Remobilat, decorat cu magnifice porţelanuri asiatice şi europene, cu piese din bronz şi o mulţime de opere dintre cele mai diverse, castelul îşi ascundea de fapt comorile sub cantitatea pieselor. În fumoar, specialiştii n-au recunoscut decât recent o operă rarisimă de André Charles Boulle, o lustră cu opt braţe, din bronz aurit, realizată către 1700-1710. Ridicat la rangul de vitrină prestigioasă a colecţiilor Cahen d’Anvers, un asemenea castel nu agrea obiectele de artă contemporană, artă pentru care proprietarul nu pare să fi avut vreun interes special. Zona portretului este revelatoare din acest punct de vedere, Louis şi soţia sa preferând să comande unor pictori la modă, ca Léon Bonnat şi Carolus-Duran, portretele lor (păstrate în castel), mai curând decât unor artişti de avangardă.

Fumoar cu lustră de Andre Charles Boulle

Reprezentată de Pierre-Auguste Renoir, această avangardă şi-a făcut totuşi intrarea în casel prin intermediul unui prieten al familiei Cahen d’Anvers, Charles Ephrussi (1849-1905), bogat colecţionar de artă veche şi modernă. Pictorul le-a putut portretiza astfel pe cele trei fiice ale cuplului: Irene, în 1880, portret aflat acum în colecţia “Bührle” din Zürich, şi un dublu portret, Elizabeth şi Alice, datând din 1881, aflat la muzeul “Assis Chateaubriand” din Sao Paulo.

Albert Cahen d’Anvers, compozitor, amator de artă, căsătorit cu una dintre “reginele” lumii mondene pariziene, Loulia Warshawski, i-a pozat, de asemenea, lui Renoir, într-un salon al castelului unui prieten comun, Paul Berard, portret păstrat astăzi la “Getty Museum”.

Salon în stilul secolului al XVIII-lea din castelul Champs-sur-Marne

Vândut în 14 mai 1920, conţinutul reşedinţei lui Albert din strada Grenelle stă mărturie a unui gust deschis către nou şi a relaţiilor artistice strânse ale familiei Cahen d’Anvers cu Charles Ephrussi. Unul dintre “vârfurile” vânzării, “Tânărul şi Moartea”, de Gustave Moreau, artist apreciat de Charles Ephussi, a atins suma de 81.000 de franci, în timp ce “Stâncă la Etretat” de Claude Monet a fost adjudecat cu 79.000 de franci de Calouste Gulbenkian. Lucrarea este astăzi una dintre mândriile muzeului său din Lisabona.

Printr-unul din gesturile de generozitate ce poate fi pus în relaţie, în anii dinaintea războiului, cu donarea marilor reşedinţe către stat de către familiile prietene cu familia Cahen d’Anvers, reşedinţa pariziană Camondo, transformată în muzeu al secolului al XVIII-lea, deschis pentru pubic în 1936, ca şi vila de la Sain-Jean Cap Ferat, lăsată prin testament la moartea sa, în 1934, de Beatrice de Rothschild, văduva lui Maurice Ephrussi, Champs-sur-Marne a scăpat dispersării prin voinţa fiului mai mic al lui Louis, Charles Cahen d’Anvers (1879-1955). Redeschis după o restaurare minuţioasă şi magnifică a castelului şi a colecţiilor sale, castelul figurează acum printre marile temple ale artei, dedicate secolului al XVIII-lea.

Auguste Renoir, Portretul lui Albert Cahen d’Anvers

Acest remarcabil castel a inspirat timp de mulţi ani decoratori şi regizori. Domeniul a servit drept cadru pentru turnarea a peste 80 de filme şi a găzduit celebrităţi de la John Malkovich şi Glenn Close, în “Legături periculoase”, de Stephen Frears, la Kirsten Dunst în “Marie-Antoinette”, de Sofia Coppola, şi Gérard Depardieu în “Vatel” de Roland Joffé.

N-am putea să omitem nici interesantul catalog al acestei colecţii semnat de Hervé Grandsart.