După Afganistan, UE vrea ”autonomie strategică”

Retragerea din Afganistan a avut două efecte imediate în politica UE și a guvernelor statelor membre. Prima ține de contactele cu țările din apropierea Afganistanului pentru oferte financiare generoase în vederea ținerii imigranților afgani (cel mai optimist scenariu este că doar 500.000 de afgani vor pleca din țară până la finalul acestui an) cât mai departe de Europa. A doua este redeschiderea discuției despre ”autonomia strategică” a UE, conceptul lansat de președintele Emmanuel Macron, care acum se folosește de eșecul retragerii americane și de haosul creat în Afganistan pentru a susține necesitatea desprinderii Europei de SUA.

Președintele Consiliului European, Charles Michel, s-a referit la autonomia strategica a UE, pe 2 septembrie: ”Situația din Afganistan ne obligă să facem analize și facem alegerile în funcție de viziunile și interesele geostrategice. Această criză afgană ne obligă la un mare exercițiu de autonomie strategică”.

Șeful diplomației UE, spaniolul Josep Borrell, s-a adresat apoi audienței americane, într-un editorial publicat de The New York Times, arătând cu degetul către liderii de la Washington pentru retragerea umilitoare din Afganistan. ”Noi, europenii, ne-am trezit – nu numai în ce privește evacuarea la aeroportul din Kabul, ci și în sens mai larg – că depindem de deciziile americane. Asta ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toți cei cărora le pasă de alianța atlantică”, a scris Borrell. ”Este de înțeles că Statele Unite nu vor să facă totul de unele singure. Pentru a fi un aliat mai capabil, Europa trebuie să investească mai mult în securitate și să-și dezvolte abilitatea de a acționa în termeni strategi. Evenimentele din Afganistan au fost groaznice. Însă ele ar fi trebuit nu să ne scindeze, ci să întărească alianța cu America”, a scris Borrell.

La capitolul propunerilor concrete s-a evidențiat Germania, care susține crearea unor coaliții de voință în cadrul UE pentru desfășurarea rapidă a unor forțe militare în perioade de criza. Berlinul propune ca această forță rapidă a UE să nu fie formată decât din militari din statele care doresc acest lucru, însă desfășurarea forței să fie aprobată de toate statele membre. Problema este însă că UE a mai avut inițiativa creării unei forțe de reacție rapidă de 1.500 de militari, în 2007, dar planul a fost înghețat din cauza  disputelor legate de finanțare și a reticenței legate de trimiterea în misiune.

După retragerea din Afganistan, ministrul german al Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a subliniat că ”capabilitățile militare ale UE există”. ”Întrebarea fundamentală legată de politica europeană de securitate și apărare este cum ne vom folosi capabilitățile militare împreuna”.

Analiștii consideră că nu este o întâmplare că inițiativa creării unor coaliții de voință în cadrul UE pentru o forță de reacție europeană a venit din Germania. Motivul este disputa cu SUA privind gazoductul ruso-german Nord Stream 2 și sancțiunile cu care SUA au amenințat Germania. În acest fel, Germania se apropie de ”autonomia strategică” dorită de Franța.

Departamentul de Stat de la Washington reacționat rece la propunerea germană. ”O Europă mai puternică și mai capabilă este în interesul nostru comun”, a spus purtătorul de cuvant Ned Price. La Washington lucrurile sunt cât se poate de clare – nicio inițiativă de apărare a UE nu trebuie să iasă de sub umbrelă NATO,  acolo unde controlul este deținut de Statele Unite.

Liderii statelor central și est-europene văd lucrurile la fel, temându-se că garanțiile lor de securitate ar avea de suferit în urma unei dublări a structurilor NATO de către unele europene. Până la urmă, Franța are propriul „Afganistan” în Mali și în alte foste colonii africane bogate în resurse pe care Parisul nu-și permite să le lase pa mâna unor lideri locali dornici să încheie contracte similare cu China. Italia este implicată în negocierile din Libia. Spania își dorește securizarea graniței cu Marocul în enclavele Ceuta și Melilala, asaltate de imigranți de fiecare dată când Madridul sau UE nu condamnă cu suficientă tărie Frontul Polisario din Sahara Occidentală. Prin urmare, statele care sunt înclinate către aventuri militare în zona Africii sunt mult mai influente decât țările central și est-europene, care privesc cu teamă spre Rusia, țara cu care Germania, cea care propune acum o forță de reacție UE, a construit un al doilea gazoduct, ocolind Polonia și baltice.