El are 100 de ani, ea 92. Povestea unui cuplu căsătorit de 75 de ani

În curtea îngrijită din satul Gheja, cartier al Luduşului (Mureş), printre straturile de zarzavaturi pe care încă le lucrează singur, Gheorghe Baghiu vorbește cu voce puternică despre un secol de viață. La 100 de ani este drept, lucid și încă vioi. Foloseşte doar ocazional un băţ ajutător, după ce o găină din gospodărie i-a dat de furcă și s-a răsucit încercând să o prindă.

Lângă el este Maria, „Cica” pentru cei apropiați, soția cu care împarte viața de 75 de ani. El are 100 de ani, ea 92. El a trecut prin război, împreună au trecut prin comunism, lipsuri, muncă grea și pierderea unui copil, dar spun că au mers mai departe fără să lase ura sau supărările să îi consume. Au mizat întotdeauna pe înțelegere și spirit gospodăresc.

„Dacă s-a enervat unul, a zis ce-a avut de zis și am trecut mai departe. De greșit, toți greșim. Suntem oameni. Important este să iertăm și să continuăm.”

Un secol trăit cu măsură

Gheorghe Baghiu spune că secretul longevității lui este simplu:

„Nu am făcut abuz de nimic.”

A muncit toată viața, mai întâi ca agent agricol, apoi la fabrica de zahăr din Luduș. Chiar și astăzi continuă să își îngrijească singur grădina.

„Eu mă ocup, nevasta nu mai prea poate”, spune el, privind spre curtea ordonată din gospodărie.

Viața lor a rămas cumpătată și în ceea ce privește alimentația. Au crescut singuri animale aproape toată viața, iar mesele au fost simple.

„Am mâncat întotdeauna de două ori pe zi, nu mai mult. Marțea, joia și sâmbăta facem mămăligă. Mâncăm câte un blid cu lapte, apoi câte o bucățică de carne, un şold sau o aripă. O tocăniță ne ajunge toată săptămâna și mai vine și feciorul să mănânce.”

Vorbește cu umor și despre cele trei singure beții din viața lui: una la recrutarea militară, una după liberare și ultima după ce era deja însurat.

Soția își amintește și acum acel episod.

„S-a trântit direct în pat, fără să mai spună nimic. S-a trezit doar dimineața.”

De aproape 50 de ani bea zilnic ceai de anghinare, îndulcit cu puțin zahăr și lămâie.

„Mai beau și eu, dar nu toată ziua ca el”, spune Maria, râzând.

Au trecut prin toate împreună

Cei doi s-au cunoscut foarte tineri, fiind consăteni. Ea avea 17 ani când s-au căsătorit, iar el se întorsese relativ recent din armată.

Gheorghe spune că încă de la început a simțit nevoia să o protejeze. După programul de la fabrică mergea direct pe câmp să o ajute la muncă.

Au avut și încercări, dar au rămas mereu uniți. Cel mai dur moment a venit acum 12 ani, când și-au pierdut fiica, moartă fulgerător înainte să împlinească 60 de ani.

„Cu un ochi nu mai văd. Am avut o intervenţie şi doctorul mi-a zis că e foarte important să nu îmi umezesc ochiul, să nu plâng; s-a îmbolnăvit şi a murit fata şi nu am avut cum să mă abţin”, povesteşte Maricica, suspinând.

Astăzi trăiesc modest, în aceeași casă bătrânească, extinsă în timp cu o baie. Casa de vizavi, mai mare, va rămâne urmaşilor, de al căror sprijin se bucură de fiecare dată când au nevoie.

Merg în fiecare duminică la biserică, ținându-se de mână, și își trăiesc bătrânețea cu aceeași liniște cu care spun că au trecut prin viață. Credinţa are rolul ei în viaţă, consideră cei doi, cum a avut şi grija de sănătatea corpului – au mers decenii la rând, la „băi”, pentru tratament balnear.

Omul care poartă istoria satului

Dincolo de povestea lor de viață, Gheorghe Baghiu este cunoscut în comunitate ca un povestitor înnăscut și un om care păstrează memoria satului.

Își amintește războiul, foametea, anii comunismului și poveștile vechii aristocrații locale. Vorbește despre contele Bánffy, proprietarul castelului din sat, întors din armata maghiară pe motocicletă, ca ofițer.

Una dintre imaginile care l-au urmărit toată viața este cea a atacului aerian din gara Războieni, din septembrie 1944.

Își amintește cum un avion unguresc „a mitraliat mulțime de români”, care se refugiaseră în spatele gării. Unii au murit, iar alții au rămas schilodiți.

Păstrează și astăzi povești despre contribuțiile impuse țăranilor după război, despre vânătoarea de „chiaburi” și despre metodele prin care comuniștii îi persecutau pe cei mai înstăriți.

Mulți pasionați de istorie îl caută și acum pentru amintirile sale.

„M-a chemat un istoric să i-l arăt. Au decopertat pământul și au găsit pavaj roman”, spune el despre o porțiune din vechiul drum al împăratului Traian, aflată la marginea satului.

„Nu m-am gândit niciodată la moarte!”

Poate că adevăratul secret al longevității lui Gheorghe Baghiu nu stă doar în muncă sau în cumpătare, ci și în felul în care spune că și-a trăit viața: fără ură și fără să se lase consumat de griji. Nu a fost omul care să pună la suflet orice neplăcere.

În plus, spune el, „nu m-am gândit niciodată la moarte, că o să mor, poate şi cum am fost tot sănătos.”