Au trecut trei ani de la tragicul eveniment de la Colectiv şi observ că solidaritatea umană este foarte prezentă în spaţiul public, este cultivată, promovată ca fiind singurul lucru bun care ne-a mai rămas.
Reţelele de socializare sunt pline de mesaje şi îndemnuri, de concepte şi clişee, unele dintre ele devenind de multe ori doar sloganuri pompoase menite să stârnească sentimente profunde, articolele de presă trebuie să ne emoţioneze până la lacrimi, vorbind despre drama unor familii, despre cum părinţii încă îşi plâng copiii, despre fraţi, surori şi prieteni care nu şi-au găsit încă liniştea sufletească după pierderea fiinţelor dragi. Există printre noi foarte mulţi care rămân plăcut surprinşi de faptul că sunt capabili de trăiri intense pe care le crezuseră de mult timp apuse.
Descoperă că sunt vii, că trăiesc şi mai ales că trăiesc pentru alţii, pentru semenii lor, că au făcut un lucru extraordinar că au pierdut o zi sau mai multe sau o săptămână pentru a sta la cozi să doneze sânge sau o sumă de bani, că i-au mobilizat pe alții în demersul lor magnific, că panseul lor „feisbucist“ a primit mai multe like-uri decât toate cuvintele pe care le-au rostit de-a lungul vieţii.
Nu știu dacă acesta este momentul potrivit pentru rugăciuni și nu știu dacă vreo rugăciune mai poate să facă ceva pentru sufletele noastre nepăsătoare care trec în fiecare zi pe lângă infinite abuzuri și nedreptăți. Nu înţeleg unde au dispărut „tinerii frumoşi şi liberi“ care în urmă cu trei ani strigau „Corupţia ucide!“ şi de ce nu sunt la fel de revoltaţi de felul în care trenează ancheta de la Colectiv şi că până la acest moment nu avem niciun comunicat oficial privind rezultatul investigaţiilor.
Nu știu de ce nu rezonez prea mult cu această mişcare de solidaritate. Poate că deceniile trecute au produs cele mai grave fisuri tocmai în stratul de ozon al solidarităţii umane. Poate că, de foarte mult timp pentru noi, solidaritatea se manifestă nu din spirit civic sau din aderarea la nişte valori universale, ci din amintirea statului la cozi.
Nu am simţit acest popor animat de foarte multă solidaritate în ultimul timp, ci, dimpotrivă, pluripartitismul şi goana după idealuri deşarte cultivate de o societate nesigură și fără prea multe valori pe care să-şi clădească viitorul ne-au dezbinat și ne-au aruncat în toate colţurile lumii, uitând să ne mai căutăm şi să ne păstrăm identitatea. Spiritualitatea ne-a fost acaparată de atragerea în sfera câştigului, de o galerie de eroi fără statură şi fără semnificaţie, de o monstruoasă acţiune de pervertire vizual-auditivă, strălucitoare, colorată, stridentă, trepidantă, rece, goală de orice fond.
Solidaritatea umană a fost prima victimă a triumfului pieţei de consum, iar în momentele în care suferința umană se manifestă în cele mai variate forme, ne trezim din amorțirea în care fuseserăm azvârliți de goana după propriile plăceri.
În momente tragice se conturează, de cele mai multe ori, trei tipologii umane: martirul, eroul şi victima, iar condiţiile dure de viaţă sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umană. Aceste aşteptări ar trebui să le avem şi în aceste clipe în care nepăsarea a devenit un mod de viaţă. Suntem nepăsători la lucrurile mici care se întâmplă zi de zi lângă noi, dar suntem foarte mișcați de lucrurile care se petrec departe, în abstract, suntem solidari cu oameni pe care nu îi cunoaștem pentru că este minunat să fim solidari cu umanitatea văzută în plan îndepărtat, uitând să ne aplecăm atenția asupra lucrurilor și oamenilor de lângă noi care ne cer în fiecare zi ajutorul. Dostoievski, în „Fraţii Karamazov“, spunea: „Mie mi-e dragă umanitatea, totuși mă surprinde un lucru: cu cât mi-e mai dragă umanitatea, în general, cu atât iubesc mai puțin pe oameni, adică pe indivizii izolați.
În visele pe care le urzesc deseori simt o dorință pătimașă de a sluji umanitatea și poate că într-adevăr aș primi chiar să port crucea pentru alții, dacă așa ar cere împrejurările; cu toate astea, nu mă simt în stare să stau două zile la rând în aceeași odaie cu altcineva, o știu din experiență.
Faptul că mai e cineva lângă mine, prezența unui alt om, mă scoate din fire, îmi zgândărește amorul propriu, îmi stingherește libertatea.
Ajunge o singură zi ca să-l urăsc, oricât ar fi el de cumsecade: pe unul pentru că mănâncă prea încet, pe altul pentru că are guturai și-și suflă mereu nasul. Eu, îmi mărturisea el, din clipa când vin în contact cu oamenii, ajung să le fiu dușman.
În schimb, nu știu cum se face, dar am constatat că, cu cât urăsc mai mult indivizii luați în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate, în general, este mai fierbinte“.
Absenţa de direcţie majoră, de ţintă reală şi autentică, de scop, în acelaşi timp, simplu şi esenţial, determină mulţi tineri să aprecieze că aparţin în totalitate unui univers al divertismentului. Viaţa este considerată exclusiv subiect de beneficiu. Fiecare preferă să se regăsească în condiţie de receptor și mai puțin de izvor pentru alții.
În societăţile foarte bogate, supra-excesul de timp liber, aproape întotdeauna prost orientat, generează o fantezie şi o inventivitate infinite în tehnicile „de a fi bine“, iar de aici până la declinul empatiei şi al solidarităţii nu mai este decât un pas. În mod paradoxal şi neaşteptat, civilizaţia actuală acţionează negativ nu prin vicisitudinea existenţei, ci mai degrabă prin confortul mental creat de falsele valori și idealuri.
Este clar că ne aflăm în faţa unei prefaceri a istoriei și a lumii, dar aşa cum, dacă nu ar fi existat şarpele, Eva ar fi umblat şi astăzi virgină prin Rai, stimulul care poate declanşa schimbarea unei societăţi poate fi la un moment dat încărcat de tragedie.
Şi cum natura nu are milă de cei slabi şi vicioşi, ea favorizează indivizii empatici, inteligenţi, entuziaşti, cei care au îndrăzneala de a încerca, cei care au voinţa succesului, care sunt gata să trăiască dur şi periculos, căci omul modern a devenit cumva victima rămânerii în urmă a ştiinţelor vieţii, faţă de ştiinţele naturii, bugetele pentru înarmare ajungând să fie de sute de ori mai mari decât acelea destinate sănătăţii omului.
Trecutul nostru de popor creştin mă duce cu gândul la vorbele Sfântului Nicolae Velirimovici: „Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă“.
Cu toate acestea, când se va face ziuă eu nu vreau să fiu nici erou, nici martir şi nici victimă. Aş vrea să fiu om!
asteptam finalizarea dosarului in cazul colectiv, speram sa nu fie in tin cu justitia romana