Festivalul de la Montpellier, despre migranţi, exilaţi, refugiaţi                                                         

29 de coregrafi (dintre care 14 femei) din 12 ţări, 16 creaţii sau premiere franţuzeşti, peste 32.000 de bilete vândute şi 47 de reprezentaţii gratuite în 29 de locuri.

Întâlnirile de la Festivalul de Dans din Montpellier, care s-a terminat recent, demonstrează că acesta rămâne capitala coregrafică a regiunii occitane, dar mai ales, unul dintre cele mai importante festivaluri de dans din Franţa, găzduind, în afara creaţiilor autohtone, coregrafi din întreaga lume, din Suedia până în Japonia, din Israel până în Brazilia…

Directorul Festivalului, Jean-Paul Montanari, a semnat o ediţie de o rară calitate, menită să exploreze creaţia coregrafică şi perenitatea structurilor. De asemenea, intenţia Festivalului este de a vorbi despre starea lumii în momentul de faţă, pentru că, altfel, dansul ar fi numai “o agitaţie egocentrică”. “Cum să ignori astăzi extraordinarul fenomen al deplasărilor de populaţii. Migranţi… exilaţi… refugiaţi… dispăruţi în Mediterana… ajunşi până la noi? Să le facem un loc aici, în munca noastră, în imaginarul nostru”.

Anul acesta, covorul de dans s-ar putea spune că s-a transformat în covor zburător. Au putut fi văzute pe el o premieră mondială a Batsheva Danse Company şi o alta a lui Aurélien Bory care a creat un solo pentru Shantala Shivalingappa.

Istoria Companiei Batsheva nu se poate rezuma în câteva rânduri. De la crearea ei cu Martha Graham, primul director artistic, până la direcţia lui Ohad Naharin, descoperim o adevărată aventură în lumea dansului. Batsheva a invitat coregrafi care să lucreze cu trupa, de la Sharon Eyal la Yasmeen Godder. În această stagiune, Marlene Monteiro Freitas a coregrafiat, pentru 18 dansatori, Canine Jaunâtre 3. Coregrafa cap-verdiană, care a făcut furori anul trecut la Montpellier Danse cu Bacchantes – Prélude pour une Purge, a găsit la Batsheva un “teren de joc” pe măsura ei.

“Cercetarea mea este axată şi de această dată pe metamorfoză şi intensitate” a explicat Marlene Monteiro Freitas. Canine Jaunâtre 3 este un site de construcţie Lego, în care ridicarea edificiului merge mână în mână cu demolarea lui. Un vis coregrafic şi o nebunie în acelaşi timp. Tânăra coregrafă, care deconstruieşte codurile coregrafic corecte, semnează prima ei piesă pentru o companie străină.

Aurélien Bory a creat în aSH, pentru Shantala Shivalingappa, un triptic de portrete feminine. Titlul se referă la cenuşă, element sacru în India, care ajută viaţa să renască, înscriindu-se într-un proces ciclic. “Este un solo trasat în cenuşă, după principiul kolam-elor, acele desene făcute cu mâna şi apoi şterse de vânt. Dansând  kuchipudi (dans indian dansat altădată de brahmani) în cenşă,  Shantala trasează cercuri perfecte şi desene de o forţă incredibilă”, explică coregraful.

“Danser casa”, un spectacol canal şi teribil de uman

Au revenit la Monpellier Kader Attou şi Mourad Merzouki după 20 de ani de cariere separate. Cei doi creatori-minune ai hip-hop-ului, au coregrafiat Danser casa, “pentru 8 dansatori marocani”. Piesa evocă desigur Casablanca. Cu parcursuri diferite şi veniţi din oraşe diferite, cei 8 dansatori (o femeie şi 7 bărbaţi) sunt mândri că au fost aleşi dintre cei 186 de hip-hoperi veniţi la audiţie. Plini de energie, fiecare dintre ei are propria “specialitate”, deprinsă adesea ca autodidact: acrobaţie, circ, new style house şi chiar dans contemporan… Spectacolul este un fel de călătorie prin epocile şi tehnicile acestui dans cu un cod foarte precis. Remarcabile şi emoţionante poetica gesturilor şi a corpurilor şi felul în care cei 8 virtuozi ai dansului povestesc condiţia umană de o parte şi de cealaltă a Mediteranei.

Cu acest nou spectacol, Kader Attou şi Mourad Merzouki se interesează de alteritate şi de empatie şi este un adevărat manifest pentru caracterul transversal al umanităţii şi al culturii.

Danser Casa este plin de enegie, dar şi de sensibilitate. Şi probabil, asta a şi plăcut publicului de la Montpellier Danse.

Spectacolul are şi momente facile din punct de vedere estetic, cum ar fi ghetele de baschet prevăzute cu leduri, dar este întotdeauna extrem de eficace. Muzica trece de la sonorităţi slave la melodii arabo-andaluze, care se întâlnesc într-un “val” oniric şi emoţionant.

Întregul spectacol vorbeşte de fapt despre celălalt, cel pe dorim să-l îndepărtăm sau să-l întâlnim. Mai întâi, dansatorii se observă, se confruntă până când, într-un vibrant contrapunct, grupul se formează graţie înţelegerii sentimentelor şi emoţiilor celuilalt. Merzouki şi Attou fac să triumfe empatia asupra refuzului. Odată ce colectivul depăşeşte confruntarea, se produce un elan formidabil care antrenează şi spectatorul. Corpurile se ating, se înlănţuie, formează combinaţii superbe. Totul este carnal şi teribil de uman, până la formarea unui Turn Babel din dansatori. Momentul lasă în urmă o singură dorinţă: să îmbrăţişezi persoana pe care o iubeşti.

Următoarele reprezentaţii vor avea loc în 21 şi 22 septembrie la Düsseldorf, în 1 şi 4 octombrie la Beirut. Spectacolul va fi şi pe afişul Festivalului de Dans Suresnes Cités din 1 până în 3 februarie 2019.

Inedit a fost şi un solo pe imensa scenă de la Corun, unde a fost prezentată pentru prima dată în Franţa creaţia Xenos, ultima coregrafie semnată şi dansată chiar de Akram Khan. El evocă în Xenos, un solo mixat de Kathak, cei 1,5 milioane de soldaţi indieni ca o parte importantă din cele patru milioane de combatanţi  coloniali înrolaţi de armatele occidentale în timpul Primului Război Mondial.  De la mitul lui Prometeu până la soldatul necunoscut al secolului al XX-lea, Xenos vorbeşte despre dezumanizare socială şi despre felul în care îl privim pe celălalt, pe “străin”.

În sfârşit, o selecţie de piese create de marile companii contemporane, cu Rosas şi revenirea celebrei Anne Teresa de Keersmaeker în Leben wir sind – Bach6Cellosuiten, pe care l-a dansat acompaniată de Jean-Guihen Queyras în Suitele pentru violoncel solo de Bach.

În coregrafia, concepută în echilibru între abstract şi concret, corpurile evoluează în timp şi spaţiu. Într-un decor sculptat cu ajutorul luminilor, apar construcţii vertiginoase inspirate de matematică, un gest minimal desenează cu precizie spirale, cercuri, trasee geometrice, schimbările de axă bruiază percepţia, ca şi săriturile, alergarea şi mişcările pline de elan.

N-au lipsit nici companiile clasice importante: Compania Nacional de Danza din Madrid, Ballet du Capitole şi, desigur, NDT din Haga.

Aşa cun sublinia Jean-Paul Montanari, creaţia se deplasează din ce în ce mai mult către marile companii care oferă coregrafilor contemporani posibilitatea de a crea pentru dansatorii de formaţie clasică piese cu distribuţii importante. Poţi fi sigur că, dincolo de modele pasagere, în marile companii se joacă viitorul dansului european. Aceste echipe cu multe posibilităţi, cu mulţi dansatori, odată ce depăşesc concepţiile academice greoaie, vor fi rezervorul viu al repertoriului contemporan.

Astfel, Ballet du Capitole a invitat trei coregrafi israelieni – Roy Assaf, Yasmeen Godder şi Hillel Kogan – să creeze pentru dansatorii din Toulouse, în timp ce Batsheva a prezentat în premieră mondială Canine Jaunâtre 3 de Marlène Monteiro Freitas.

Compañía Nacional de Danza a purtat culorile lui William Forsythe

Ca într-un joc de oglinzi, Compañía Nacional de Danza a purtat culorile lui William Forsythe, prezentând trei piese din repertoriul acestuia, printre care Artifact Suite pentru 45 de dansatori, creată în 2004 la Scottish National Ballet, în timp ce The Forsythe Company, devenită Dresden Frankfurt Dance Company sub conducerea lui Jacopo Godani, explorează în Extinction of a Minor Species relaţiile dintre dans şi cercetarea ştiinţifică pe care Forsythe însuşi le evidenţiase în creaţia sa Objets chorégraphiques.

Artifact Suite este o lucrare de o precizie incredibilă din punctul de vedere al luminilor, al decupajului spaţiului sau al abordării corpului de balet, o esenţializare coregrafică între vertij şi poezie, pe musica lui Johann-Sebastian Bach.

Extinction of a Minor Species, care a deschis festivalul, se mişcă între inspiraţii ce par extrase dintr-un altar medieval, unele, şi dintr-o instalaţie aparţinând artelor plastice ale secolului al XX-lea, altele. Magnifică, piesa culminează cu un duo Tamas Darai şi David Leonidas Thiel, în care ai impresia că asişti la o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar şi cu solo-ul lui Gustavo Gomes, extrem de original.

Nederlands Dans Theater şi-a deschis şi el uşile pentru coregrafi contemporani internaţionali, ca în Shut Eye de Leon/ Lightfoot şi Woke up Blind a germanului Marco Goecke care a mai creat până acum pentru New York City Ballet şi Les Ballets de Monte Carlo.

Li s-a adăugat creaţia mondială a lui Crystal Pite, remarcată de presa de specialitate şi de public pentru recenta coregrafie pentru Baletul Operei Naţionale din Paris. Canadianca s-a format, de altfel, ca interpretă la William Forsythe.

Această a 38-a ediţie a Festivalului a avut şi o remarcabilă componentă din Toulouse, cu Kader Belarbi, Aurélien Bory şi Sylvain Huc, cărora li se adaugă Compania Baro d’Evel.

Compania Baro d’Evel

Fondatorii acesteia din urmă, Camille Decourtye şi Blaï Mateu Trias, semnează cu Là un trio pentru ei înşişi şi un corb, cu trimitere la starea originară a emoţiilor. Este o întâlnire între improvizaţie şi stilul artizanal caucazian.

Într-o scenografie imaculată, care capătă progresiv tonalităţi mai întunecate, ca şi cum “spaţiul ar resimţi mişcarea”, cei doi apelează la mai multe limbaje care le hrănesc imaginarul.  Lumina, sunetul şi dezechilibrul îşi găsesc loc în această polifonie care dă formă unei naraţiuni onirice.  Simbol volatil al tuturor credinţelor şi superstiţiilor, un corb numit Gus, îi însoţeşte pe cei doi dansatori în această lume fantastică. Adevărată etalare a tuturor posibilităţilor expresive ale corpului, spectacolul reinventează o scriitură aeriană şi sensibilă a circului contemporan.

Sylvain Huc pune, în cvartetul Sujets, “întrebări simple şi fundamentale despre ceea ce se face pe scenă”, mai ales când este vorba despre nud şi despre un “corp post-Facebook”. Spre dosebire de ceea ce făcea în mod obişnuit, coregraful din Toulouse abordează de această dată o viziune a senzaţiilor produse de trupuri, de sunete şi de lumini.  Pe o muzică hipnotică, a compozitorului italian Alessandro Cortini, corpurile se ating, se resping, se grupează. Într-o apropiere maximă, ele îşi negociază spaţiul de supravieţuire, explorează suprafaţa nelimitată a pielii sau, fără motiv aparent, se detaşează din grup revenind la ele însele.

În această sărbătoare a dansului, expoziţia Trisha Brown, o americancă la Montpellier, a căpătat un sens special, amintind în ce măsură creaţia artistică gândită pentru a marca generaţiile viitoare se ridică deasupra jocurilor dintre politicieni.

Concepută de  Agnès Izrine, Lise Ott şi coregraful Fabrice Ramalingom, expoziţia are în centru desenul creat de Trisha Brown sub titlul It’s a draw, cu 16 ani în urmă, la festival, desenând în cărbune pe hârtie, în timp ce era culcată pe scenă. Desen care a fost etalat apoi pe peretele de la Cité Internationale de la Danse.
Cele 9 sosiri ale coregrafei americane la Montpellier, între 1982 şi 2013, au marcat oraşul, iar expoziţia trasează urmele acestor schimburi de energie.

Acest omagiu adus marii coregrafe, dispărute anul trecut, are forma unei instalaţii imaginate în jurul marelui desen care este punctul de plecare al unui parcurs în care amintirea se întâlneşte cu istoriile şi poveştile intime, prin intermediul fotografiilor, filmelor, cuvintelor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.