„Focul sub gheaţă”, la Grand Palais

Pictorul Felix Vallotton (1865-1925), numit de prieteni nabistul străin, a lăsat peste 1.700 de tablouri şi o mulţime de stampe. De-a lungul unui parcurs tematic, “Grand Palais” oferă o privire inedită asupra operei sale originale şi derutante, între modernitate şi clasicism, în expoziţia “Felix Vallotton. Le feu sous la glace” (Felix Vallotton. Focul sub gheaţă), deschisă până la 20 ianuarie 2014.

Titlul expoziţiei provine din dualitatea acestui pictor care iradiază atât căldură, cât şi răceală. De la autoportrete şi portrete, ca cele ale tatălui său, al soţiei sale, ale lui Gertrude Stein şi Emile Zola, la scenele de stradă ale vieţii pariziene, cum ar fi remarcabilele guaşe sau picturile în ulei pe pânză, de inspiraţie japoneză, de la pictura mondenă la luminoasele peisaje nabiste, “Apusul soarelui” sau “Seara” până la nuduri.

La Blanche et la Noire

Felix Vallotton este un pictor incomod, ca toţi artiştii care scapă categoriilor istoriei artei şi chiar încadrării într-o anume şcoală sau naţionalitate. Student elveţian instalat la Paris, el îşi realizează cariera între cele două ţări, solicită naţionalitatea franceză şi se angajează de partea ţării sale adoptive în perioada Primului Război Mondial. La Paris, în 1882, acest admirator al lui Boeklin este de asemenea un primitiv în sufletul său: la Luvru, el îi copiază pe Antonello da Messina, Leonardo da Vinci, Dürer şi Holbein. Primele sale portrete şi autoportrete fac mărturia acestei tendinţe ale realismului spre rigoare şi simplitate. Este de regăsit un asemenea ecou în “Autoportretul” din 1897, de la Musée d’Orsay. La Paris, tânărul Vallotton se alătură mediului gravorilor, îl întâneşte pe Toulouse Lautrec şi frecventează cabaretele din Montmartre, în compania prietenului său, gravorul Charles Morin, în special “Le Chat noir”, unde descoperă teatrul de umbre al lui Henri Rivière.

Un modern primitiv la Paris

Baia turcească

Dacă această nouă frecventare îl determină să privească spre alte orizonturi, el nu încetează să fie un modern primitiv care derutează critica la “Salonul Independenţior” din 1893. “Baie într-o seară de vară” este cu îndreptăţire comparată cu “Fântâna tinereţii” a lui Cranach, dar Seurat şi Puvis de Chavannes sunt cei evocaţi când vine vorba de simplitatea desenului şi geometrizarea formelor. Bizareria formei deranjează poate mai puţin publicul decât modernizarea temei băii, plonjată într-un context contemporan printr-o serie de detalii vestimentare. Încântat de acest acord neaşteptat, Rousseau Vameşul îi împărtăşeşte entuziasmul său: “Ei bine, Vallotton, să mergem împreună”, i-a spus pictorul tânărului elveţian. Această evoluţie către forme mai radicale nu poate fi înţeleasă fără a se aminti practica sa de gravor, exercitată din raţiuni financiare, dar în care el dezvăluie rapid un talent original.

Solitaire

Criticul Octave Uzanne înţelege repede aptitudinile tânărului de a pune în scenă mulţimile, spiritul său de sinteză, mişcarea şi ironia care iradiază din compoziţiile sale. Împreună cu Vallotton acesta publică în 1896 “Badauderies parisienne (Gură-cască parizieni). Adunările-fiziologii ale străzi”. În mai puţin de cinci ani, Vallotton şi-a creat o reputaţie în acest domeniu şi a publicat în numeroase ziare şi reviste, între care “La Revue Blanche”, “Le Mercure de France” sau “L’assiette au beure”. Cu toate că nimic nu atestă angajamentul său politic, el colaborează la câteva reviste anarhiste şi publică gravuri în lemn, de pildă “La Charge” din 1893, al căror umor predispune la critică. Prostiei mulţimilor şi ameninţărilor mişcărilor lor le răspunde forţa oarbă a autorităţii exprimată în tente plate de negru şi alb, cu efecte de descentralizare şi dezechilibru. Simplitatea formelor produce un efect mai eficace: vignetele lui Vallotton nu pot fi uitate uşor.

Stranietatea “nabistului străin”

Răpirea Europei

Datorită acestui talent, tânărul artist începe colaborarea cu una dintre revistele cele mai importante ale epocii, “La Revue Blanche” a fraţilor Natanson, despre care André Gide spunea: “Nu există cu siguranţă niciun pictor, niciun scriitor de reală valoare, astăzi recunoscut, care să nu datoreze fraţilor Natanson şi lui Félix Fénéon, sigur şi subtil pilon al construcţiei, un amplu tribut de recunoştinţă”.

Promenadă la Etretat

În acest mediu de intelectuali luminaţi s-a produs formarea grupului nabiştilor care au expus la sediul revistei începând din anul 1891. În vreme ce Vallotton devine un intim al directorului Thadée Natanson şi al soţiei sale, Misia, el creează primele opere într-un stil care se apropie de experienţele Nabis. “Misia la masa de toaletă” (1898), prin intimismul scenei, ca şi prin curajoasele tente de culori vii, poate fi apropiată de operele lui Bonnard sau Vuillard. Vallotton împărtăşeşte în egală măsură cu ei un ideal formulat de criticul Aurier într-un articol din “Mercure de France”, apărut în martie 1891: arta nu mai trebuie să caute iluzionismul, dar trebuie să devină decorativă şi sintetică, recuperând transcrierea directă a ideii. În ciuda acestui ideal comun, paleta de rozuri şi bleu-uri vii nu-i aparţine decât lui Vallotton, cum nu-i aparţine decât lui o privire deseori caustică asupra societăţii, care se exprimă în seria de gravuri în lemn “Intimités”, publicată în 1898 în “La Revue Blanche”.

Patru torsuri

O serie de picturi, de exemplu “Camera roşie” (1898), care sunt generate de această privire caustică, lasă în siajul lor o impresie de disconfort: teatrul apartamentului burghez devine, de asemenea, un teren al tuturor înfruntărilor, al dorinţelor ilicite, al plictiselii comune. Curajul şi modernitatea câtorva compoziţii uimesc privitorul şi astăzi. “Balonul”, din 1899, se distinge prin impactul spectaculos al compoziţiei în arc de cerc, cu un efect rotitor accentuat de tuşe, aceasta sprijinindu-se pe o impresie de plonjare şi de ruptură de planuri care datorează mult fotografiei. Suntem în anul în care pictorul îşi cumpără un aparat Kodak pe care îl va inaugura în timpul verii petrecute la Etretat. După cum relevă orgnizatorii expoziţiei de la “Grand Palais”, “una dintre particularităţile instantaneului este capacitatea lui de a sesiza un subiect în mişcare, oprind elanul într-o formă imobilă, precum în “Balonul”. În absenţa schiţelor cunoscute pentru tablou, totul lasă să se întrevadă ideea că este vorba despre o fotografie. Această ipoteză a fost confirmată prin descoperirea unui clişeu al lui Vallotton într-un lot de fotografii trimise lui Vuillard în toamna anului 1899.

Pe plajă

Stranietatea acestor opere, ca şi aceea care emană aparent din personalitatea sa, pe care unii o descriu drept stângace, îi aduc porecla de “nabistul străin”.

Omul pe care Thadée Natanson îl evocă lăsa într-adevăr un sentiment de nelinişte: “Dacă îmbrăcămintea lui părea uşor uzată, asta se datora şi faptului că nu era bine periată. Părea că se fereşte tot timpul”. O descriere care seamănă bine cu autoportretele, mai ale cu acela din 1897.

Între foc şi gheaţă

Baie într-o seară de vară

Personalitatea artistului şi alegerile sale de viaţă au cristalizat o anume neîncredere. În 1899, el se căsătoreşte cu Gabrielle Rodrigues-Henriques, fiica lui Alexandre Bernheim, care îl introduce în mediul burghez şi calm al fraţilor Bernheim, a căror galerie şi reputaţie sunt foarte respectabile. Prietenii văd în această alegere o renunţare la idealul boem al anilor tinereţii sale. Istoricii de artă continuă să comenteze şi astăzi: “Vallotton a oscilat întreaga sa viaţă între obiectivul securităţii financiare şi acela al autonomiei artistice, astfel încât opera sa putea merge, în decursul a şase luni, de la stampe virulente, destinate ziarelor dreyfusarde, la portrete comandate de oameni celebri pentru poziţia lor anti Dreyfus”.

Femeie şi draperie verde

Bineînţeles că această alegere presupunea prejudicii aduse înseşi operei, la fel de derutante ca şi auorul ei. Este adevărat că anii 1900 au marcat o întoarcere spre un oarecare clasicism, chiar dacă artistul a manifestat toată viaţa o admiraţie fără reţineri pentru Ingres, dând şi el versiunea proprie a unei “Băi turceşti” (1907). De altfel, nu se poziţiona el fidel idealului maestrului atunci când se confesa: “Caracteristică pentru mine este dorinţa de a mă exprima prin formă, siluetă, linie şi volume; culoarea nefiind decât un adjuvant, destinat mai ales punerii în valoare a obiectului principal, dar rămânându-i întotdeauna subordonată”?

Andromeda înlănţuită

Este foarte uşor de făcut din el un artist reacţionar, mai ales în acei ani de experimentare a avangardelor internaţionale, de la cubism la fuurism. Subiectele mitologice care punctează parcursul său lasă efectiv o senzaţie amestecată: cum să înţelegi “Răpirea Europei” (1908) în momentul în care Braque şi Picasso intrau în era cubistă? Din punctul de vedere al epocii, cei doi artişti, majori în ochii noştri, nu creează dintr-odată o lovitură dată unei întregi tradiţii a picturii. Dar, în egală măsură, alegerea subiectului nemulţumeşte critica epocii: desenul rece, culoarea seacă asociată senzualităţii scenelor. Focul sub gheaţă, cum sugerează titlul retrospectivei de la “Grand Palais”. Gheaţa este cea care reţine condeiul lui Louis Vauxcelles, critic în vogă al epocii, inventator al termenilor “fovism” şi “cubism”. Acesta găseşte tablourile lui Vallotton, expuse în Galeria Druet în 1910, de o “austeritate care îngheaţă”.

Nuduri cu pisici

La fel, Gertrude Stein, căreia el i-a făcut portretul în 1907, anul “Domnişoarelor din Avignon”, descrie în faimoasa “Autobiografie a lui Alice B. Toklas” un proces dintre cele mai reci: “Când picta un portret, începea de sus, coborând teptat”. Gertrude Stein spunea că aceasta dădea impresia unei perdele care coboară la fel de uşor pe cât se deplasează un gheţar elveţian.

Un erotism difuz

Nuduri pe plajă 1896

Nu este totuşi uşor să-l cantonezi pe artist prin calificativele de răceală sau de clasicism. Apropierea sa de nud (“Patru torsuri”, 1916), de exemplu, e departe de a răspunde la ceea ce se poate aştepta de la o pânză academică. Efectul acumulării de personaje văzute din spate, compoziţia strict cadrată nu încetează de a fi stranii şi de a produce un efect de sufocare şi de fascinaţie, amestecate. Concentrarea atenţiei asupra feselor şi sexelor pare a le reduce la un obiect de contemplare erotică, precizează şi autorul volumului “Felix Vallotton în 21 de obsesii”, Laurence des Cars. Aceeaşi perplexitate, în faţa celebrei interpetări a lui Manet şi a picturii sale “Olympia”: “La Blanche et la Noire”, din 1913, exercită o mare putere de atracţie prin modernizarea unui subiect care părea uzat, dar şi printr-o ambiguitate şi o oarecare vulgaritate a tipurilor şi a posturilor. Ceea ce critica relevă cu precizie: “Prin această observare tenace, minuţioasă şi imparţială a unui model individual, uneori vulgar sau ingrat, obţine cu precizie imagini de anvergură şi de frumuseţe. Prin supunerea chiar în faţa realului, contemplat fără nicio preocupare, el ajunge la marea linie tipică, la rotunjime, la stil. Maniera sa care nu e cu adevărat nici convenţională, nici academică, a dat naştere unui anume fel de clasicism?”, se întreabă Emmanuelle Amiot-Saulnier în catalogul expoziţiei.

Nud în fotoliu roşu

Nudurile lui degajă un erotism difuz, o ambiguitate, ca în frumoasa lucrare “Somnul” sau în xilografiile “Baia” şi “Lenea”. Tema femeii apare tot timpul de-a lungul creaţiei sale, în pânze precum “Femei nude jucând cărţi”, Nuduri cu pisici”, “Stăpâna şi servitoarea”, “La Blanche et La Noire”. Aceste tablouri trădează o senzualitate ce transpare numai din carnaţia feminină. Tratarea picturală este insolită. Corpurile trădează dorinţa sub răceala formei. Ele nu pot lăsa pe nimeni indiferent.

Câteva tablouri sunt pure alegorii, de un erotism îngheţat. Critica a vorbit uneori despre “delirurile marchizului de Sade”.

Interior cu femeie în roşu

O tentă de voaiorism, sesizabilă deseori în compoziţie, pigmentează ansamblul cu o savoare de “viciu” pe care artistul o mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare.

Peisaj glaciar din Alpi

Criticii vorbesc şi ei despre “clasicism pervertit” şi chiar de pictură “diabolică”. Spiritul curajos şi de experimentare nu dispare ca un efect al anilor de împlinire pe plan social sau matrimonial. Poate fi considerată clasică această pictură tăiată în două, intitulată “Loja, domni şi doamne”, (1909), care prin eficacitatea punerii în scenă şi numai prin jocul umbrelor, ajunge să exprime întreaga solitudine şi antagonismul dintre sexe? Edward Hoper n-a făcut-o mai bine, el care poseda o mare cultură franceză şi văzuse cu siguranţă opere de Vallotton în timpul sejurului său parizian. Când, în sfârşit, pictorul se găseşte în faţa inexprimabilului, a primului război mecanizat din istorie, el găseşte prin împrumuturi din cubism şi futurism mijloace inedite de a reda aceste noi forţe de distrugere. Tabloul lui “Verdun” (1917) rămâne o operă emblematică pentru critica de după război şi până astăzi.

Vallotton a cochetat şi cu alte arte. A publicat trei romane şi câteva piese de teatru, a scris eseuri despre artă… La Vallotton, umorul se îmbină cu critica.