„Forme Simple”, la Pompidou-Metz

De la figurile cicladice la sculpturile lui Brâncuşi, formele simple ritmează toată istoria artei.
„Rotunjimea perfectă a unei pietricele şlefuite de ape, alura unei celule vii, evidenţa marmorată a unei creaţii de Jean Arp… Nimic nu este mai complex decât simplitatea”, scrie Emmanuelle Lequeux, comentând ampla expoziţie „Forme simple”, deschisă până în 5 noiembrie la „Centrul Pompidou-Metz”, care cuprinde peste 200 de piese.

Pentru a înţelege istoria formelor simple este poate suficient să ne gândim la o singură lucrare, „Pasărea în spaţiu” a lui Brâncuşi, expusă în centrul expoziţiei. O strălucire albă ţâşnind către cer. Materia devenită elan pur, motiv ce se impune printr-o epură absolută. „Nicio forţă nu va putea s-o pună în lanţuri”, aşa cum a înţeles artistul încă din momentul în care a conceput-o. Nimeni n-ar putea să nege evidenţa: această operă îşi datorează existenţa atât eroziunii miliardelor de ani care au trecut de la Big Bang, cât şi tinerei ştiinţe omeneşti care a împins natura la paroxism inventând mecanica. Această ţâşnire de ghips din mijlocul expoziţiei cristalizează toate enigmele.

Frumuseţea în forme pure

De la menhirele epocii mijlocii a Bronzului la piesele din fetru moale ale lui Robert Morris sau la piesele turnate în bronz ale sculptorului Cesar, descoperim o tendinţă de a renunţa la orice lux în favoarea elanului urmărindu-şi creşterea în spaţiu. Opera se dezvoltă între arbitrarul artistului şi legile fizicii, orice excepţie este construită pe tensiunea între aceşti doi poli. Energia lor latentă depăşeşte imaginea ca şi cum piesele ar fi incluse într-un proces. O figură feminină din Ciclade, din mileniul al III-lea î.Ch., stă alături de „Muza adormită” de Brâncuşi, de o deconcertantă asemănare, un disc delicat caligrafiat de un preot zen japonez din secolul al XVIII-lea îşi găseşte ecou într-o piesă abstractă circulară de Frantisek Kupka, perfecţiunea unui bumerang aborigen răspunde celei a unei elice de avion. Concreţiunile arhaice ale lui Anish Kapoor, luna declinată în toate fazele ei pe ecranele de televizor ale lui Naum June Paik, fluxurile de cerneală căzută în apă, părând datorate hazardului, ale lui Wolfgang Tillmans, orizonturile marine ale lui Hiroshi Sugimoto opresc succesiv atenţia privitorului.

Max Bill, Panglica fără sfârşit

Strângerea acestor mii de forme simple înseamnă descoperirea „construcţiei secrete care le leagă între ele, în zen ca şi în tehnologie”. Scriitorul Roger Caillois evocă acest cod universal care prezidează naşterea acestor forme inevitabile, când încearcă să se apropie de secretele colecţiei sale mineralogice. Dincolo de cuvinte, aceste creaţii, nu chiar neînsufleţite, îşi pătrează misterul şi chiar abilul retor Jean de Loisy, curatorul expoziţiei, recunoaşte rezistenţa lor la încercarea de a le defini: „Ceva din ele ne reţine profund atenţia, dar cuvântului îi este greu să-l sesizeze. Ele au o impetuozitate care pare să le permită să se dezvolte dincolo de privirea noastră; nu sunt inerte, deşi nu sunt vii. Sunt insistente şi îţi este imposibil să le treci rapid cu vederea”.

Imagine din expoziţie

Titirezuri de cristal, ouă moderniste din epoca preistorică puse alături anulează frontierele între natură şi cultură, între arta savană şi cea numită „primitivă”, abolind orice cronologie, desenând o altă linie a timpului şi o altă hartă a lumii.

Împărţită în 17 sectoare care nu respectă o cronologie, ci regrupează operele în funcţie de tema sau de natura lor, cum ar fi „formele-forţă”, „formele matematice”, „formele generatoare”, selecţia prezintă opere în jurul luminii, ca o frumoasă instalaţie de Olafur Eliasson, ce stau alături de altele evocând impactul suflării asupra sticlei, de lucrări care au ca subiect luna, care este la originea atâtor mituri. Iar artiştii „modernităţii” îl numără în rândul lor şi pe Man Ray, cu fotografiile obiectelor matematice, forme abstracte realizate de oamenii de ştiinţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a materializa consecinţele fizice invizibile ale calculelor lor, dar şi opere semnate de Odilon Redon, Lee Ufan, Alberto Giacometti, Paul Cézanne, Robert Mapplethorpe, Gerhard Richter, Paul Sérusier…

Statuie feminină din Insulele Ciclade

Aceste forme simple au apărut în societăţile arhaice din Pacific, Africa sau America Latină. În Occident au avut o şansă în epoca preistorică, dacă amintim figurile din insulele Ciclade, stupefiante în epura lor geometrică. Egiptul antic a văzut şi el născându-se câteva exemple, dar ele dispar din secolul al V-lea î.Ch. până în secolul al XIX-lea. Lumea formelor este animată atunci de o dorinţă de poveste şi de simbolism care le obligă să dispară.

S-a pus întrebarea prin ce mister au reapărut. „Desigur, sub influenţa inginerilor care studiază capacităţile obiectelor de a rezista forţei vântului, a apei şi se inspiră din formele extreme create de dinamicile naturii, de sistemele de creştere ale vegetalelor”, afirmă Jean de Loisy.

Alberto Giacometti, Cub

Matematicile elaborează un model pentru ele, biologia naşte analize şi, dintr-odată, abstracţia le revelează. Ele încep atunci să populeze utopiile universaliste de la începutul secolului al XX-lea şi participă la aventura modernă.

Trecerea de la secolul al XIX-lea la cel următor constituie o perioadă a vocabularului epurei ce merită să fie redescoperită prin intermediul marilor expoziţii universale care prezentau un nou repertoriu de forme, a căror simplitate i-a captivat pe artişti şi a revoluţionat proiectul modern. Ele au introdus în evoluţia artei moderne o alternativă la elocvenţa corpului şi ipoteza unui universalism al formelor.

Peştele de Constantin Brâncuşi

Dezbaterile ce se năşteau atunci în fizică, matematică, fenomenologie, biologie şi estetică au avut consecinţe majore asupra mecanicii, a industriei, a arhitecturii şi a artei în general.

Şi astăzi aceste forme epurate, negeometrice, care se înscriu în spaţiu, exercită încă o puternică atracţie. Artişti minimalişti ca Ellsworth Kelly, spiritualişti ca Anish Kapoor, metafizici ca Tony Smith sau poetici ca Ernesto Neto reînnoiesc atenţia pentru inventatorii modernităţii. Şi pentru formele care îşi păstrează partea lor de mister, de revelaţie conţinută care le face atât de atractive. Este suficient să ne gândim, de exemplu, la monolitul negru de la sfârşitul filmului „2001, l’Odyssée de l’espace”, al lui Stanley Kubrick.
Prezentat ca o expoziţie poetică care explorează din punctul de vedere al senzaţiei apariţia formelor simple în lumea artei, a naturii şi a uneltelor, proiectul de la „Pompidou-Metz” se bazează pe o privire analitică asupra istoriei secolului al XX-lea. Expoziţia leagă evenimente ştiinţifice şi descoperiri tehnice de naşterea formelor moderne. Ea alătură subiectele industriale, mecanice, ştiinţifice sau arheologice cu obiecte de artă şi arhitectură, confruntându-le cu cele ale strămoşilor arhaici sau cu obiecte naturale.

Rhyton, a doua jumătate a secolului I d.Ch.

„Este vorba despre a povesti o istorie a artei moderne în alt fel”, după expresia lui De Loisy. Sunt prezenţi mari maeştri, dar şi întreaga istorie a umanităţii. Marcel Duchamp, care captează aerul Parisului într-un balon de săpun şi care se extaziază, în 1912, când vizitează „Salonul locomoţiei aeriene” împreună cu Constantin Brâncuşi şi Fernand Léger, în faţa frumuseţii unei elice de avion, exclama: „Pictura a murit. Cine ar putea să facă ceva mai bun decât această elice?”.

Olafur Eliasson, În jurul curcubeului

Expoziţia amestecă silexul din perioada solutreană, în formă de frunză de laur, şi miile de variaţii vibratile ale ceţii, captate de pionierul fotografiei Etienne-Jules Marey. Fără a uita uimitoarele unelte prezentate graţie unui parteneriat cu „Arts&Metiers” sau vasele rotunde din Egiptul arhaic în dialog cu monştrii „moi” ai lui Ernesto Neto. Este, într-un anume fel, originea lumii. Cea a formelor pe care cuvinele nu le pot descrie, pe care nicio ecuaţie nu este în stare să le rezolve. Scenografia plină de surprize evită ca obiectele să se transforme în documente. Curatorul Jean de Loisy consideră că aceste forme ne reţin atenţia pentru că „ele sunt parte a unei memorii foarte vechi”, când arhaismul exista şi nu se numea încă aşa.

Jean Arp, Mugure

Expoziţia de la „Pompidou-Metz” este o premieră în Franţa nu numai prin subiectul ei, dar şi pentru că are coproducător „Casa Hermes”. Ea s-a născut dintr-o discuţie în trei, între Laurent Le Bon, directorul muzeului, Pierre Alexis Dumas, directorul artistic de la „Hermes”, şi Jean de Loisy.

De obicei, întreprinderile sponsorizează un eveniment cultural, fără să se amestece în conceperea şi geneza lui. „Hermes” a schimbat acest rol al sponsorului: „De multă vreme vrem să angajăm Fundaţia noastră într-o mare întreprindere culturală. (…) Am fost părtaşi la luarea deciziilor privind scenografia, grafica, într-o colaborare activă şi pertinentă”, afirma Pierre Alexis Dumas.

Statuie-menhir de la Tell Brack, din Epoca Bronzului

Interesul pentru această participare se datorează, după afirmaţiile sale, faptului că „Hermes” este o Casă de artizani, iar evenimentul are o importanţă specială în aceste momente de criză, pentru că, afirmă Dumas, „un mecenat care constă numai în a da bani este sărac, aşa cum este săracă întreprinderea care ştie numai să dea bani. Rolul nostru este să oferim cele mai bune condiţii pentru naşterea unui proiect”.

Brasai, Pasăre 2

Desigur, „Hermes” are în Lorena 45 de manufacturi, fiind „cea mai veche întreprindere din Franţa, creată în 1586! Ce poate fi mai frumos între formele simple decât masele de cristal ieşind din cuptor? (…) Esenţialul pentru noi este să fim în acord cu ceea ce suntem, fără a exprima niciodată ceea ce vindem. Vrem să împărtăşim filosofia, şi nu producţia Casei Hermes”.