Frida şi Diego, amanţii teribili ai artei

Operele Fridei Kahlo (1907-1984), mexicanca onorată de suprarealişti şi emblemă a timpurilor moderne, sunt etalate, până la 13 ianuarie, la „Musée de l’Orangerie” din Paris, împreună cu cele ale soţului ei, Diego Rivera, în expoziţia intitulată „Frida Kahlo/ Diego Rivera. L’art en fusion”.

O expoziţie organizată în colaborare cu muzeul „Dolores Olmedo” din Mexico, consacrată unui cuplu mitic, permiţând descoperirea universurilor lor artistice atât de diferite şi atât de complementare prin dragostea pentru pământul mexican, pentru ciclurile vieţii şi morţii, revoluţiei şi religiei, realismului şi misticismului…, după cum scrie în catalogul expoziţiei Daphné Bétard.

O ocazie în acelaşi timp de a reitera povestea de iubire atipică a acestui cuplu de libertini şi de a rememora istoria artei din prima jumătate a secolului al XX-lea, care a văzut născându-se suprarealismul şi cubismul. Cei doi au fost implicaţi şi în viaţa politică, şi în viaţa ideilor, din Europa şi din URSS, Leon Troţki şi André Breton figurând printre amanţii celebri ai Fridei Kahlo.

Autoportret cu pisică şi maimuţă

Şi să nu uităm că operele provin din colecţia lui Dolores Olmedo, femeie de afaceri mexicană, care a fost amanta lui Diego Rivera şi care i-a cumpărat 100 de opere înainte de a achiziţiona şi 20 de tabouri semnate Frida Kahlo.

„Transpunându-le în opera sa, Frida Kahlo a dat universalitate pasiunilor sale. Durerea, suferinţa, pasiunea… Toată lumea se poate recunoaşte în aceste sentimente”, explica comisarul expoziţiei, Beatrice Avazi.

Frida Kahlo are o operă destul de restrânsă. A pictat numai 150 de tablouri. Din cauza rarităţii operelor sale, acestea nu ies din colecţii şi nu ajung niciodată pe piaţa de artă.

Inseparabili în faţa eternităţii

Autoportret cu papagali

N-a mai existat un prenume atât de disputat. Şi niciodată el n-a fost mai puţin în acord cu personalitatea celei care l-a purtat. Tatălui Fridei Kahlo, un german emigrat în Mexic, care a dorit să-i pună fiicei lui frumosul nume care în limba sa însemna „pace”, i s-a opus preotul explicând că nu există Sfânta Frida. Numele a fost atunci pus pe o a treia poziţie, după Magdalena Carmen. Dar zeii, catolici sau azteci, sunt încăpăţânaţi şi au avut ultimul cuvânt. Pacea a fost întotdeauna un concept mai mult poetic decât realist pentru Frida Kahlo.

Celebra pictoriţă mexicană cu un colier ce simbolizează ataşamentul faţă de ţara sa şi Diego

André Breton îi închina un comentariu suprarealist: „Arta Fridei Kahlo Rivera este ca o panglică în jurul unei bombe”. Aspră şi crudă, uneori glumeaţă, artista şi-a ascuns viaţa în spatele acelei reţele de vene care făcea să-i bată inima. „Niciodată înaine de ea, o femeie n-a creat pe pânză o poezie atât de sfâşietoare”, scria Diego Rivera în 1932, anul în care Frida era să moară din cauza unei sarcini extrauterine la Detroit. Din acest episod tragic se va naşte „Henry Ford Hospital”, un mic ulei pe metal asemănător unui ex-voto. Artista se portretizează nud, culcată pe un pat de fier, într-o mare de sânge, înconjurată de imagini plutitoare: un fetus, o orhidee, un aparat de sterilizat… Frida i-a cerut lui Diego un manual de medicină ilustrat, pe care medicii i-l refuzaseră, temându-se de un traumatism. Rivera le-a răspns: “N-aveţi de-a face cu oricine. Frida va crea ceva din asta. O operă de artă”. Şi aşa a fost. De la ex-voto-uri, ateea Frida a împrumutat numai modalitatea de a sacraliza momentul, nici mai mult, nici mai puţin. N-avea nevoie să invoce un sfânt protector, durerea ei nu va fi răsplătită niciodată. Dar arta îi dădea curajul de a trăi.

“Unirea elefantului şi porumbiţei”

Diego Rivera, Nud şi cale

O ştia mai bine ca oricine, această femeie pe care suferinţa a însoţit-o întotdeuana, încă de când era copil. La 8 ani, Frida s-a îmbolnăvit de poliomielită, care a lăsat-o cu un picior atrofiat. „Pata de palo”, Frida şchioapa. Aşa a fost intrarea ei în viaţă. La 17 septembrie 1925 s-a instalat cu iubitul ei de atunci pe bancheta din spate a unui autobuz care străbătea Mexico. Urmarea a fost un film de groază. Un tramvai a intrat în autobuz, în plină viteză. Autobuzul s-a pliat, apoi a explodat. Coloana vertebrală a Fridei s-a frânt, un umăr i-a fost dislocat, piciorul drept a fost rupt în bucăţi, laba piciorului i-a fost strivită. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, bazinul i-a fost străpuns de o bară de fier. Dar îngerul bizarului a trecut pe acolo. Săculeţul cu aur pe care îl transporta un artizan s-a rupt în urma loviturii şi conţinutul lui a acoperit cu un văl strălucitor corpul gol şi însângerat al Fridei. Trecătorii strigau: „La bailarina!”, crezând că este vorba despre o dansatoare căzută pe stradă.

Căprioara rănită

Viaţa Fridei şi-a schimbat cursul. Nu se mai punea problema unor studii de medicină, cu care avea să se confrunte de acum doar ca pacientă. Începea epuizanta horă în sălile de spital cu operaţii, corsete, aparate ortopedice, tratamente experimentale, care nu s-a mai oprit până la moarte. Tânăra a fost imobilizată săptămâni întregi. Atunci a citit Proust, Bergson… Apoi, mama ei i-a prins de baldachinul patului o oglindă, i-a meşterit un şevalet, iar tatăl i-a adus o cutie cu culori. Să picteze, să scape de infernul plictiselii. Evident, autoportretul s-a impus în acea situaţie. În 53 de autoportrete, adică o treime din opera ei, şi în 30 de ani, arta Fridei a parcurs cercul închis al acestui gen. De la primul „Autoportret în rochie de catifea”, o siluetă amintind de Modigliani, până la aproape ultimul, „Autoportret cu Stalin”, şi-a trasat biografia, relevând, aşa cum scrie Carlos Fuentes, „identităţile succesive ale unei fiinţe în formare, ale unei fiinţe care încă nu exista”. „Coloana ruptă”, din 1944, îi mărturiseşte cu o forţă de neegalat angoasa. După a nu se mai ştie câta intervenţie chirurgicală, Frida s-a reprezentat nud, prinsă într-un harnaşament ortopedic, plin de cuie, ca un fel de Sfânt Sebastian modern. Corpul ei deschis descoperă o coloană dorică fisurată. Acest corp martirizat, sacrificat este cel pe care artiştii ei preferaţi, Brueghel, Bosch, îl arătaseră în Dansurile macabre. Şi nu trebuie să-i uităm pe Goya şi Van Gogh sau pe Rembrandt, Blake şi Rousseau Vameşul, şi mai ales câteva fragmente ale istoriei aztece şi ale tradiţiilor populare.

Diego şi Frida, o dragoste eternă

Frida se născuse în Mexicul care îşi revendică o identitate apăsată de jugul occidental. Ea colecţionează ex-voto-urile şi figurile lui Iuda, făcute din hârtie, acele schelete cu care se făcea un foc de artificii de Ziua Morţilor. Acestui amestec trebuie să i se adauge lectura lui Freud şi Jung. Ca autodidactă, Frida nu este nici incultă, nici ingenuă, iar pictura ei s-a hrănit dintr-o vastă cultură. Şi apoi, desigur, sunt schimburile de idei cu Diego Rivera, mentorul ei, alter ego-ul ei. Diego, marele pictor mexican. Diego, soţul şi fratele ei, neliniştea şi fericirea, victoria şi eşecul. „Am avut două accidente grave în viaţa mea. Unul, când m-a strivit tramvaiul. Al doilea a fost Diego”.

Laitmotivul calelor în pictura lui Diego Rivera

Avea 15 ani când el a descoperit-o pictând în amfiteatrul şcolii. În 1928, l-a regăsit la Tina Modotti, fotografa italiană stabilită în Mexic şi înscrisă, ca şi ea, în partidul comunist. Ea i-a arătat picturile, el a încurajat-o şi s-au căsătorit în 21 august 1929. Unire a „elefantului şi a porumbiţei”, improbabilă, nesigură, dar care a durat toată viaţa, cu scandaluri, şi i-a înscris în legendă.

În Mexic, Dumnezeu era Diego

Autoportret cu colier de spini

“Pentru Frida, Diego era sursa sa de viaţă, pentru Diego, pictura era viaţa sa”, spunea Adriana Jaramillo Garcia, de la Muzeul “Dolores Olmedo”.

La 41 de ani, Diego Rivera era un muralist cunoscut în lumea întreagă. Între 1907 şi 1920, a trăit în Europa şi i-a frecventat la Paris pe Modigliani, care i-a făcut portretul, pe Picasso, pe Apollinaire, pe istoricul de artă Elie Faure şi pe toţi cei care dădeau viaţă Montparnasse-ului.

Moise, pictură de Frida Kahlo

Comunist, s-a dus în 1927 la Moscova, unde a pictat o frescă pentru Casa Armatei Roşii. A avut copii aproape peste tot. După trei sarcini pierdute, Frida a trebuit să renunţe la maternitate. Singurul fiu pe care l-a avut a fost Diego, după cum spune ea. Pasiunea pentru el a căpătat toate formele iubirii, iar el nu se putea lipsi de ea. La doi ani după divorţul lor, în 1938, se căsătoresc din nou, la San Francisco. Lui Diego i se comandă fresce în California, la Detroit, la „Rockeffeler Center” din New York, ea călătoreşte cu acest colos dotat cu forţe telurice şi universul i se deschide către lume.

Îmbrăţişare

Şi-a creat un stil vestimentar unic, inspirat de femeile din Tehuantepec: largi fuste colorate, inele pe toate degetele, podoabe din jad columbian, panglici pictate în părul ridicat cunună. O alură de ţigancă celestă sau de zeiţă aztecă care i-a sedus pe domnul şi doamna Troţki primiţi în exil, în 1937, în sublima Casa Azul, casa natală a Fridei, ascunsă între bougainvillea şi refugiu al tuturor păsărilor colibri din Coyoacan. Fondatorul celei de a patra Internaţionale comuniste a avut cu ea o relaţie secretă. Ca dar de despărţire, Frida i-a oferit un splendid portret al ei, considerat astăzi un fel de Gioconda a unui muzeu din Washington….

Din seria Florilor a lui Diego Rivera

Probabil jupoanele ei brodate cu dictonuri picante şi gura ei slobodă (înjura ca un birjar) l-au entuziasmat pe Breton, ajuns în Mexic în 1938. Acest Papă al suprarealismului a fost subjugat de pictura Fridei. Ea a fost mai puţin entuziasmată de el. A refuzat eticheta suprarealistă, dar a acceptat să expună la Paris, după succesul primei sale personale de la New York, din octombrie 1938. Parisul a fost un dezastru. Breton nu şi-a respectat angajamentele, n-o aştepta nicio galerie şi intelectualii francezi i-au făcut greaţă. „M-a ajutat mult Marcel Duchamp, singurul tip cum trebuie între toate fosilele alea”.

Coloana frântă

Până la urmă, expoziţia a avut loc la galeria „Pierre Colle”, dar operele se înecau într-un talmeş-balmeş adus de Breton din Mexic, „numai rahaturi”. Totuşi, Picasso, impresionat, i-a dăruit o pereche de cercei. Elsa Schiaparelli şi-a numit una dintre rochiile create de ea „Madame Rivera”. Legenda Fridei Kahlo se amplifica. Mult timp ea şi-a ocultat opera. Diego însă, infidel şi devorator cum era, nu pierdea niciodată din vedere artista. Crea pentru ea relaţii, a făcut în Casa Azul un muzeu Frida Kahlo. Mai ales o prezenta excelent: „V-o recomand, nu ca soţ, ci ca admirator entuziast al operei ei. Este acidă şi tandră, dură ca oţelul şi delicată şi fină ca o aripă de fluture, amabilă ca un surâs frumos, profundă şi crudă ca amărăciunea vieţii”.

Fridamania, de la cinema la sacoşele de plajă

Frida Kahlo şi Diego Rivera, portret inspirat după fotografia de căsătorie

„O emblemă, undeva între Madonna şi Lady Gaga”, afirma cu îngăduinţă Marie-Paule Vial, directoarea Muzeului Orangerie.

Beatrice Avanzi şi Leila Jarbouai, co-organizatoarele expoziţiei, o aprobă. Niciuna dintre ele nu pretinde totuşi să deţină cheia enigmei: ce o face pe Frida Kahlo, la 60 de ani după moarte, atât de populară în întreaga lume? Hollywood-ul s-a năpustit asupra biografiei ei, un Premiu Nobel pentru Literatură a încununat o operă ce domină jumătate de duzină de biografii. Poţi vedea armate de obiecte cu autoportretele ei, de la sacoşele de plajă la autobuzele pentru turişti din Mexico care îi plimbă imaginea prin tot oraşul, fără a uita, omagiu suprem, bancnota de 500 de pesos cu efigia ei.

În atelierul din Casa Azul, Diego şi Frida, între piese ale culturii prehispanice

Şi iat-o pe Frida propulsată pe creasta valului consumerist, culme a ironiei pentru această militantă anti capitalistă.

“Frida este ambasadorul care permite de a deschide porţile unui Mexic contemporan”, precizează Deidre Guevara. A fost creat un muzeu al celor doi monştri sacri: muzeul pe care Diego ar fi vrut să-l creeze pentru colecţia sa de artă preistorică, cu 60.000 de piese. Susţinut de Frida, Diego a ridicat o arhitectură total megalomanică, într-un mausoleu pe câteva etaje care să evoce lumea morţilor, a viilor şi a zeilor. Construit în piatră vulcanică, acest mausoleu pare a răspunde viselor măririi lui Diego. Operele sunt prezentate într-o ambianţă cvasi-mistică, în timp ce picturile murale se află la ultimul etaj. Diego a amestecat simbolismul toltec, aztec şi mayaş cu emblemele partidului comunist. Muzeul “Anahuacalli” nu a fost inaugurat decât la sfârşitul anului ’64, mult după moartea lor. Cenuşa lui Diego se află în “Pantheon de Dolores”, în cartierul personajelor ilustre, în cel mai mare cimitir din Mexic.Cenuşa Fridei a fost păstrată în Casa Azul, devenită un sit mitic în memoria artistei, la picioarele patului, departe de omul cu care ea a trăit o dragoste nebună.

Cele două Frida

Ce este adorat oare la Frida Kahlo? Figura feministă, femeia rănită, angajamentul politic, artista onorată de suprarealiştii pe care i-a refuzat? Poate nonconformista care s-a dat tot timpul în spectacol? Ori sufletul narcisist şi baroc ce a dus la crearea stilului etnic? Desigur, câte puţin din toate, ca un fel de oglindă familiară a epocii noastre. Şi, de fapt, ce ar fi crezut despre acest fenomenal succes ea care îi califica pe intelectualii parizieni drept „fii de târfă”?