Frumuseţea lecturii                    

 Fanii cărţilor Pandora M vor putea savura…

În mai puţin de două săptămâni, centrul evenimentelor culturale din București se mută pentru 5 zile la Romexpo. Peste 50 de titluri noi și sute de titluri bestseller îi așteaptă în standurile TREI și Pandora M/ PanDA pe toți cei pasionați de cărți bune. Cea de-a 25-a ediție a Târgului Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învățătură se desfășoară anul acesta între 14-18 noiembrie.

Așa cum v-am obișnuit deja, cărțile din colecțiile Literary Fiction și StArt vă așteaptă la standul Grupului Editorial TREI, iar cele din colecțiile PanDA, Cine? Ce? Unde? și LITERATI în standul Pandora M/ PanDA, ambele situate la nivelul 0.00 din pavilionul central Romexpo.

Cititorii cuprinși de „Febra Ferrante” vor descoperi în colecția Literary Fiction un nou titlu semnat Elena Ferrante, Zilele abandonului. Volumul descrie încercarea unei femei părăsite de a găsi, după luni de furie, îndoieli, autocompătimire şi disperare, o cale de a-şi depăşi suferința şi de a-şi construi o nouă viață. Tot în colecția Literary Fiction anunțăm apariția altor două titluri: Împărăția pământului de Hoda Barakat și noul roman semnat de Leïla Slimani – În grădina căpcăunului. Captivant, erotic şi îndrăzneț, În grădina căpcăunului oferă o explorare a sexualității, a adicției şi a nevoii unei femei de a simți că trăieşte.

Fanii cărților publicate de Editura Pandora M în colecția LITERATI se vor bucura de o călătorie remarcabilă și vor descoperi o istorie a lumii uimitor de originală în cartea Drumurile mătăsii. O altfel de istorie a lumii de Peter Frankopan. La GAUDEAMUS vă facem cunoștință cu cea mai faimoasă rață detectiv din lume – Miss Mallard. Îndrăgitul personaj al lui Robert Quackenbush rezolvă mister după mister în primele două volume ale seriei Misterele lui Miss Mallard: Orașul pierdut și Furturi în Texas.

Tinerii cititori vor avea ocazia să evadeze într-o lume magică prin intermediul romanului Țara nesfârşitelor poveşti, scris de Kate Saunders. Iar colecționarii seriei Cine? Ce? Unde? se vor bucura de o nouă apariție: Cine a fost Tutankhamon?

Și cei mici vor avea motive de bucurie pentru că în PanDA, colecția lor preferată, au apărut personaje noi, simpatice și prietenoase – lupușorul Lou și Iepurașul, dar și cărți noi cu Mog și Elmer.

Lista noutăților PanDA va cuprinde: Adio, MOG de Judith Kerr, Elmer și străinul de David McKee, Lupușorul Lou este gelos și Lupușorul Lou pleacă în aventură de Antoon Krings, Cine a inventat școala?  de Emma de Woot, Calendarul copiilor de John Updike, Iepuraș fuge de acasă și Crăciunul lui Iepuraș de Harry Horse.

O surpriză frumoasă va fi Prima mea cărticică Elmer de David McKee, o carte cu pagini tari, în formă de elefant pe care cei mici o vor adora.

Lansarea volumului “Care dintre noi/ Which One of Us”

Chris Simion-Mercurian, cunoscuta regizoare și autoare, a lansat recent la cafeneaua librăriei Cărturești Verona, volumul Care dintre noi, un proiect special realizat împreună cu prietena ei Cătălina Flămînzeanu, fotograf, și publicat la Editura Trei. Dialogul dintre cele două artiste a fost moderat de Magdalena Mărculescu, director editorial TREI.

Cartea este experiența majoră-magică a lui Chris după ce a primit recent diagnosticul de cancer și, în loc să închidă fereastra, a deschis-o larg. Albumul a început ca o joacă între ea și Cătălina, devenind pe parcurs un joc între ea și toată lumea. Chris vede paharul plin și când acesta e gol și scoate din orice suferință sensul, latura izbăvitoare: „Am ieșit pe plus, acest diagnostic mi-a reamintit ce e esențial. Am primit această «boală» ca pe un dar. Nu ca pe o nenorocire. Și am simțit neîncetat că Dumnezeu e cu mine.“

Chris Simion-Mercurian (n. 1977) este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie în 1999 și regie teatru în 2004). A publicat nouă cărți, printre care Ce ne spunem când nu ne vorbim, 40 de zile, În fiecare zi Dumnezeu se roagă la Mine și Imperativele adolescenței, toate la Editura Trei. În teatru este recunoscută drept o regizoare cu o viziune modernă, inedită și cu un curaj estetic rar. Este inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD și a proiectului Grivița 53 / G 53 – Primul Teatru Construit Împreună.

Cătălina Flămînzeanu (n. 1979) este absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, specializarea Jurnalism, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca. Pasionată de portretistică și fotografie de teatru, este fotograful oficial al Festivalului UNDERCLOUD. A realizat expozițiile FotografIE cu IE și Mama. Eseu despre iubire. Convinsă că emoțiile nu cad niciodată în banalitate, Cătălina știe să creeze, pentru cel aflat în fața aparatului foto, acel moment unic de încredere și, totodată, de vulnerabilitate.

„ÎN LIPSA PREŞEDINTELUI – Cel mai important thriller politic al anului”

„Ambițioasă și ușor de citit”, consideră New York Times Book Review

Cartea, semnată de Bill Clinton și James Patterson, descrie o amenințare atât de gravă, încât ar putea periclita toată America. Nesiguranța și frica pun stăpânire pe preşedintele Duncan şi stafful lui. Evenimentele, neaşteptate şi surprinzătoare, se petrec pe parcursul a trei zile, când zvonurile despre eventuale atacuri cibernetice, spionaj și trădare la Casa Albă se răspândesc cu repeziciune. Însuși președintele devine suspect, apoi dispare, pur și simplu, din ochii tuturor, creând o şi mai mare panică. Informația de bună calitate, care ar fi putut veni doar de la un fost comandant-șef, face din În lipsa Președintelui cel mai original și mai înfricoșător roman apărut în ultimii ani. O carte în care agresorii devin eroi, cetățenii-model devin trădători.

„Scrutez cele treisprezece fețe ale celor care stau vizavi de mine, așezați întrun rând lung, ca o adunare modernă a Inchiziției spaniole. Bărbatul cu părul argintiu din centru, care stă în spatele plăcuței cu numele DL RHODES, își drege glasul.

De obicei, Lester Rhodes, președintele Camerei Reprezentanților, nu participă la audierile comitetului, dar a făcut o excepție pentru acest comitet select pe care l-a compus din membri ai Congresului care sunt de partea lui și al căror scop principal în viață pare a fi să-mi oprească agenda și să mă distrugă din punct de vedere politic și personal. Cruzimea în lupta pentru putere e mai veche decât Biblia, dar unii dintre adversarii mei mă urăsc de moarte. Nu vor doar să fiu înlăturat din funcție. Nu vor fi mulțumiți decât dacă voi fi trimis la închisoare, târât de cai, ciopârțit și șters din cărțile de istorie. La naiba, dacă ar fi după voia lor, probabil că mi-ar arde casa din Carolina de Nord și ar scuipa pe mormântul soției mele.

Îndrept tija curbată a microfonului, ca să fie întinsă la maxim, cât mai aproape de mine. Nu vreau să mă aplec în față ca să vorbesc în timp ce membrii comitetului

stau drepți în scaunele lor de piele cu spătare înalte, ca niște regi și regine pe tronuri. Dacă m-aș apleca în fața lor aș arăta slab, supus – ar fi un mesaj subliminal că sunt la mila lor.

Sunt singur, pe scaunul meu. Fără asistenți, fără avocați, fără notițe. Poporul american nu mă va vedea vorbind în șoaptă, discret, cu un avocat, cu mâna pe microfon, pe care să o îndepărtez doar ca să mărturisesc: „Nu-mi amintesc asta, domnule membru al congresului“. Nu mă ascund, nu ar trebui să fiu aici și sunt sigur că nu vreau să fiu aici, dar iată-mă. Sunt doar eu. Președintele Statelor Unite, față în față cu o gloată de acuzatori.

În colțul camerei, triumviratul celor mai buni asistenți ai mei stă și supraveghează: șefa Cancelariei, Carolyn Brock; Danny Akers, cel mai vechi prieten al meu și consilier la Casa Albă; și Jenny Brickman, asistenta șefei cancelariei și consilier politic de rang înalt. Toți sunt stoici, cu fețele împietrite și îngrijorați. Niciunul dintre ei nu a vrut să fac asta. Concluzia lor unanimă a fost că fac cea mai mare greșeală din mandatul meu de președinte”.

„Această carte este precum aeronava prezidențială a SUA, Air Force One: mare și rapidă. Clinton și Patterson fac un tandem excepțional, ca doi mari povestitori: unul din interior, bun cunoscător al funcționării sistemelor și mecanismelor puterii în stat, celălalt din exterior, dar ambii extrem de buni în ceea ce fac. Împreună, cei doi ne oferă o călătorie palpitantă prin coridoarele ascunse ale puterii și politicii. Cartea este instructivă, pe cât este de distractivă”, apreciază Michael Connelly

“Blues pentru găurile negre și alte cântece din spațiul cosmic”

„Captivantă și edificatoare, titrează FORBES

„E greu de imaginat că se poate scrie o poveste mai frumoasă despre dificultățile care însoțesc descoperirile științifice. Blues pentru găurile negre și alte cântece din spațiul cosmic îmbină perfect știința și arta povestirii într-o proză limpede și plăcută”, citim în New Statesmen

Ce se întâmplă atunci când se ciocnesc două găuri negre? Răspunsul îl dă autoarea volumului, Janna Levin

În 1916, Einstein a prezis existența undelor gravitaționale. Un secol mai târziu, sunt înregistrate primele sunete din spațiu care dovedesc existența acestor unde, cauzate de coliziunea a două găuri negre. Cartea de față relatează povestea fascinantă a obsesiilor, aspirațiilor și dificultăților întâmpinate de oamenii de știință care, timp de cincizeci de ani, au depus eforturi asidue ca să capteze aceste unde greu de identificat.

La cinci decenii după ce fost conceput experimentul, echipele de cercetători se străduiesc să intercepteze o frântură de sunet cu ajutorul a două instalații colosale, sperând să reușească la timp pentru a marca centenarul celei mai radicale idei a lui Einstein. Având acces fără precedent la surprizele, dezamăgirile, realizările și riscurile din această poveste remarcabilă, Janna Levin oferă un portret fascinant al științei moderne, diferit de tot ceea ce știam până acum.

“O carte splendidă pentru oricine e interesat de felul în care funcționează știința și de forța ingeniozității umane”, scrie The Wall Street Journal

Janna Levin este profesoară de fizică şi astronomie la Colegiul Barnard al Universității Columbia, iar în 2012 a primit o bursă Guggenheim. Cercetările ei științifice se concentrează asupra începuturilor universului și asupra găurilor negre. Cartea ei precedentă, A Madman Dreams of Turing Machines, a câștigat Premiul PEN/Bingham. A mai publicat volumul How the Universe Got Its Spots: Diary of a Finite Time in a Finite Space.

“Istoria cuplurilor regale”

11 cupluri regale care au scris istoria împreună, din antichitate până în epoca modernă! Este arta guvernării un privilegiu exclusiv masculin? Ce ar fi un suveran fără consoarta lui? Cum ar fi arătat istoria, dacă femeile nu ar fi stăpânit din umbră sau la vedere?

Jean-François Solon caută pentru prima dată femeia de lângă bărbatul de la putere şi invers, pentru a ne dezvălui istoria „la patru mâini” a cuplurilor în decurs de paisprezece secole, de la Iustinian şi Teodora la Nicolae al II-lea şi Alexandra, Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon, Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta, Napoleon al III-lea şi Eugenie sau Franz Josef şi Sissi.

Povestea captivantă a cuplurilor regale îmbină fermecător registrul domestic şi personal cu istoria, politica şi religia, pentru că intimitatea celor care conduc este întotdeauna strâns legată de datoria faţă de patrie.

“În Constantinopolul de atunci, nu exista meserie mai dispreţuită decât a oamenilor de spectacol. Deşi apreciaţi de un public înnebunit după jocuri şi divertisment, campionii curselor de care şi acrobaţii, dresorii de fiare şi mimii nu erau consideraţi acceptabili în societatea bună. Teodora provenea din acest mediu care trecea drept „ruşinea omenirii“: tatăl ei fusese ursar la hipodrom, iar al doilea soţ al mamei ei, rămasă văduvă, avea aceeaşi meserie. Fetiţa, născută pe la 490, îşi petrecuse tinereţea printre angajaţii hipodromului, cu alte cuvinte printre paria. Lumea se înghesuia pe băncile din acest spaţiu imens în care încăpeau cincizeci de mii de spectatori. Aplauda la curse şi la lupte, care înlocuiseră jocurile de gladiatori, râdea gros la scenele comice, admira isprăvile acrobaţilor, dar, odată spectacolul terminat, cei care făcuseră mulţimea să palpite recădeau în anonimatul infamiei.

În această meserie, femeile erau cele mai năpăstuite. Dansatoarele şi muzicantele erau în asemenea măsură asimilate curtezanelor, încât căsătoria legitimă le era interzisă. Fiică de saltimbanc, tânăra Teodora a fost dansatoare, cu siguranţă mim, probabil „stripteuză“ apreciată pentru gestica îndrăzneaţă a dansurilor erotice. A fost prostituată? Procopiu din Cezareea, aproape unica sursă despre domnia lui Iustinian, ne asigură că da şi agravează acuzaţia spunând că era o curtezană de joasă speţă. Și totuși, trebuie să-l credem pe cronicar?

Obişnuit al palatului imperial şi secretar al celui mai cunoscut general al împăratului, Procopiu a lăsat posterităţii o expunere detaliată şi fidelă a campaniilor militare ale lui Iustinian, pe care nu încetează să-l admire. Dar într-o altă carte de-ale sale, rămasă în manuscris, intitulată Anekdota sau Istoria secretă, a lansat un atac nemilos împotriva cuplului imperial, constând din exagerări şi minciuni. Istoricii de azi laudă relatarea războaielor făcută de acest indispensabil martor ocular, elogiază lucrarea – numită Despre edificii –, în care Procopiu inventariază şi descrie construcţiile domniei, dar se feresc să considere Anekdota o sursă demnă de încredere. Textul, un pamflet, corespunde tradiţiei literare a invectivei, pe care Procopiu sigur a accentuat-o. Probabil că aici el îşi exprimă propriile fantasme sexuale – dacă nu cumva chiar pe ale bărbaţilor din epocă – şi devine purtătorul de cuvânt al duşmanilor împăratului, gata să-şi încarce rechizitoriul prin compromiterea soţiei sale. Pentru contemporani, lumea teatrului se confundă cu a prostituţiei, dansul unei femei în public neputând fi decât preludiul amorurilor plătite. În ochii elitelor bizantine, păcatul lui Iustinian era dublu: nu luase în căsătorie o fată de familie bună, educată şi cu reputaţia fără pată, ci o actriţă, apoi îi acordase un rol în conducerea treburilor statului. În felul acesta, Teodora cumula metehnele”.

Jean-François Solnon, născut în 1947, este un cunoscut istoric francez. Doctor în istorie și litere, este profesor emerit de istorie modernă la Universitatea din Besançon. Specializat în Vechiul Regim și în Imperiul Otoman, a publicat în decursul timpului o mulțime de eseuri, studii și biografii, pentru care a fost recompensat cu numeroase premii și distincții. Dintre scrierile sale, amintim: Le Goût des rois (2015), Louis XIV, vérités et légendes (2015), L’Empire ottoman et l’Europe (2017). Este autorul mai multor volume despre Versailles, cel mai recent, Versailles. Vérités et légendes, apărând în 2017.

“O logodnă foarte lungă”

O noapte şi o zi din iarna anului 1917. Cinci soldaţi azvârliţi în Picardia înzăpezită, în tranşeele inamicului, se zbat să supravieţuiască. Cel mai mic nu are nici douăzeci de ani.

În cealaltă parte a Franţei, după ce se instaurează pacea, Mathilde, care îl iubeşte, vrea să descopere adevărul. Se luptă să-l găsească, mort sau viu, în labirintul în care s-a pierdut. Căutarea îi este o logodnă lungă în „les années folles” şi ea va continua până la capătul speranţei, într-un roman care te pune pe gânduri. Fermitate şi fragilitate, acţiune şi aşteptare în destinul unei eroine greu de uitat şi într-un roman care coboară în adâncimile sufletului.

Roman recompensat cu Premiul Interallié și scris în patru ani, după ce scriitorul,  Sébastien Japrisot, a visat la ea două decenii, cartea spune o poveste de dragoste care ia forma unei investigații polițiste.

“August 1919.

Într-o zi, Mathilde primeşte o scrisoare de la o călugăriţă: un bărbat aflat pe moarte într-un spital, lângă Dax, vrea s-o vadă. Numele lui e Daniel Esperanza. Era sergent în armata teritorială. L-a întâlnit pe Manech în ianuarie 1917, pe frontul din Somme.

Ca şi înainte de război, Mathilde îşi petrece cea mai mare parte a timpului la Cap-Breton, în vila de vacanţă a părinţilor ei. Un cuplu de patruzeci şi cinci de ani, Sylvain şi Bénédicte, se ocupă de ea. O cunosc de când era o copilă. I se adresează cu dumneavoastră doar atunci când ea le trage vreo săpuneală.

După prânz, Sylvain o duce pe Mathilde cu maşina la spital. Ea e aşezată pe locul din faţă, iar «trotineta» ei, cum o numeşte ea, în spate. Lui Sylvain nu-i plac spitalele, lui Mathilde nici atât, dar acesta arată aproape liniştitor, o clădire roz şi albă, sub nişte pini.

Daniel Esperanza stă pe o bancă, în fundul grădinii. Are patruzeci şi trei de ani, dar arată de şaizeci. Şi-a scos halatul. Transpiră într-o pijama cu dungi bej şi gri. Şi-a păstrat luciditatea, dar nu mai e atent la nimic. Prohabul desfăcut lasă să se vadă câteva fire de păr alb. De mai multe ori, Mathilde schiţează un gest, îndemnându-l să se încheie şi tot de atâtea ori el îi spune, cu disperare evidentă: «Lăsaţi, nu contează».

Era exportator de vinuri de Bordeaux, în viaţa civilă. Cheiurile de pe Garonne, pânzele umflate, butoaiele de stejar, toate astea le-a cunoscut şi îi lipsesc, la fel şi două sau trei fete din Portul Lunii, despre care nu ştia, pe când era tânăr, că se vor dovedi, până la urmă, singurele iubiri din viaţa lui. În august 1914, mobilizarea nu l-a despărţit de nimeni, nici de tată, nici de mamă, morţi de mult, nici de vreun frate, nici de vreo soră, fiindcă nu avea, iar femei, în zona de război, era încrezător că va găsi pretutindeni.

Spune asta cu o voce fără timbru, roasă de ceea ce îl ucide. Nu chiar cu aceleaşi cuvinte, desigur, nu în faţa unei domnişoare ca Mathilde, dar nu-i greu de tălmăcit sensul: a fost întotdeauna doar un biet bărbat.

Îi aruncă lui Mathilde o privire mândră, ca să adauge că nu trebuie să se lase înşelată de aparenţe; înainte de boală, era înalt, puternic şi chiar dorit. O să-i arate o fotografie. Avea o înfăţişare impunătoare.

Apoi două lacrimi i se rostogolesc pe obraji.

Fără să le şteargă, zice: «Iertaţi-mă! Până de curând, nu ştiam nimic despre starea în care sunteţi. Albăstrea nu mi-a povestit. Şi totuşi, Dumnezeu ştie cât mi-a vorbit de dumneavoastră».

Mathilde se gândeşte că ar fi bine să întrerupă şirul cuvintelor inutile de compasiune cu un oftat uşor. Aşa că oftează uşor”.

Romanul a inspirat filmul A very long engagement, cu cinci Premii César și două nominalizări la Oscar, având-o ca protagonistă pe Audrey Tautou.

“Busola”

Romanul câştigător al Premiului Goncourt 2015, de Mathias Enard, apare la editura Nemira, în colecţia Babel, în traducerea lui Cristian Fulaş. Cartea a fost lansată la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

La Viena se înnoptează, iar Franz Ritter, muzicolog sedus de Orient, în zadar încearcă să adoarmă. Între veghe şi vis, între nostalgie şi febră, prind contur amintiri fără număr, de la Istanbul, Alep, Damasc, Palmira, Teheran, precum şi umbra unei iubiri imposibile.
Carte nocturnă, care te învăluie cu ritmurile ei muzicale, cu erudiţia ei, cu umorul dulce-amar, Busola este o călătorie, o declaraţie de admiraţie şi o mână întinsă, ca un pod între Occident şi Orient, între ieri şi mâine, clădit pe inventarul secolelor de fascinaţie.

„Iată un text profund melancolic, pentru că toate idealurile personajelor sunt spulberate brutal de ecourile prezentului imediat, care se fac auzite – războiul din Siria, distrugerea Palmirei… De altfel, cartea le este şi dedicata sirienilor”, scrie Le Monde

„Mathias Enard îşi desenează cartea ca un artist, recurgând din plin la arabescuri”, notează Le Figaro

“Acum şaptesprezece ani (să încercăm printr-o mişcare a pernei să-i izgonim pe Rückert, Mahler şi toţi copiii morţi) Sarah avea poziţii mult mai puţin radicale sau poate tot radicale, dar mai timide; încerc să o revăd coborând din autocar în faţa castelului Hainfeld, cu părul roşu, lung şi ondulat; obrajii rotunzi şi petele de roşeaţă îi dădeau un aer copilăros, care contrasta cu privirea profundă, aproape dură; faţa ei avea deja un nu-ştiu-ce oriental, în culoarea şi forma ochilor, trăsătură care mi se pare că s-a accentuat odată cu vârsta, trebuie să am fotografii pe undeva, fără îndoială nu de la Hainfeld, ci multe clişee uitate din Siria şi Iran, foi de album foto, mă simt foarte calm acum, amorţit, legănat de amintirea colocviului din Austria, a castelului lui Hammer-Purgstall şi a lui Sarah în curtea acestuia, pe cale să studieze inscripţia arabă cu un oftat de şef incredul şi cu un aer uimit, acelaşi şef pe care l-am observat adesea oscilând între mirare, perplexitate şi răceală blazată, cea pe care mi-o arată când o salut prima dată, după intervenţia ei, atras de calitatea textului şi, bineînţeles, de frumuseţea ei, de şuviţa castanie care-i ascunde faţa când, emoţionată în primele minute, îşi citeşte lucrarea despre monştrii şi miracolele din Pajişti de aur: strigoi terifianţi, djinni, hinn, nisnas, hawatif, creaturi stranii şi periculoase, practici magice şi divinatorii, popoare semiumane şi animale fantastice. Mă apropii de ea traversând mulţimea de savanţi care se înghesuie în jurul bufetului din pauza de cafea, pe unul dintre balcoanele cu arcade din curtea atât de italiană a castelului styrian. E singură, sprijinită de balustradă, cu o ceaşcă goală în mână; se uită la faţada albă a capelei în care se reflectă soarele de toamnă şi eu îi zic scuzaţi-mă, magnifică intervenţia despre Massoudi, incredibili toţi acei monştri şi ea îmi surâde drăguţ fără să-mi răspundă, privindu-mi zbaterea între propria timiditate şi tăcerea ei: înţeleg imediat că aşteaptă să vadă dacă mă voi scufunda în banalităţi. Mă mulţumesc să-i propun să-i umplu iar ceaşca, îmi zâmbeşte din nou, cinci minute mai târziu suntem în toiul conversaţiei, vorbind despre spirite şi djinni; fascinantă e, îmi spunea ea, disjuncţia pe care Massoudi o operează între creaturi atestate, veridice şi invenţii pure ale imaginarului popular: djinnii şi spiritele sunt reale pentru el, culege mărturii acceptabile pentru criteriile sale de probă, în timp ce nisnas, de exemplu, grifonii sau pasărea phoenix sunt legende. Massoudi ne dă multe detalii despre viaţa spiritelor: de vreme ce forma şi instinctele le izolează de toate fiinţele, spune el, acestea caută izolarea cea mai sălbatică şi nu se simt bine decât în deşert. Din punct de vedere al corpului, ele ţin atât de uman, cât şi de animalul cel mai brutal. «Naturalistul» Massoudi este, de fapt, interesat de modul în care se nasc şi se reproduc vampirii, dacă e vorba şi despre animale: raporturile carnale cu oamenii, în mijlocul deşertului, sunt imaginate ca o posibilitate”.

Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizaţiile arabe şi persane şi petrece mult timp pentru cercetare în Orientul Mijlociu. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă şi scrie despre arta islamică.

În 2003 debutează cu romanul La Perfection du tir, care va fi recompensat cu mai multe premii pentru francofonie. Confirmă apoi în 2008 cu Zone, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câştigă nu mai puţin de 6 premii literare.

În 2010, publică Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, un mare succes de critică, pentru care primeşte Premiul Goncourt des lycéens.

Consacrarea definitivă vine în 2015, când câştigă prestigiosul Premiu Goncourt pentru romanul Boussole.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.